Independenta Algeriei (II)

Războiul civil şi obţinerea independenţei (1954-1962)

Insurecţia urma a fi declanşată într-o zi sfântă a catolicilor, şi anume ziua tuturor sfinţilor, la 1 noiembrie. Planul  prevedea lansarea a nu mai puţin de 70 de atacuri, în acelaşi timp. asupra unor obiective civile sau militare din mai multe oraşe, cu rachete lansate, atentate sinucigaşe  sau simple asalturi asupra unor clădiri.

În acelaşi timp în care avea loc atacul, postul de radio oficial din Cairo anunţa înfiinţarea unui Front de Eliberare Naţională ( Front de la Liberation Nationale, prescurtat F.L.N. ), care declara deschisă lupta pentru independenţa naţională şi restaurarea statului algerian. În primul său manifest,  F.L.N. avea două obiective, care erau vag formulate. Astfel, pe plan intern,  revoluţionarii cereau lichidarea sistemului colonial, precum şi eradicarea oricăror forme de corupţie şi reformism, iar pe plan extern cereau internaţionalizarea problemei algeriene precum şi unirea statelor nord-africane cadrul său arabo-musulman. Deasemena militau pentru continuarea luptei prin toate mijloacele,până îşi vor atinge scopurile.

Prin acestă acţiune, insurgenţii sperau să dea semnalul unei revoluţii naţionale, însă situaţia a rămas destul de calmă. Neavând sorţi de izbândă membrii F.L.N. s-au ascuns într-o regiune muntoasă unde cu greu puteau fi descoperiţi, mai ales că francezii algerieni cereau măsuri drastice împotriva vinovaţilor. Prima măsură a fost interzicerea M.T.L.D. şi arestarea unei mari părţi din membrii acesteia. Ulterior Messali a înfiinţat un alt partid numit Mişcarea Naţională Angeriană ( M.N.A.) care se afla în concurenţă cu F.L.N. Astfel ei au ales să ducă un război de gherilă  şi de ambuscade împotriva administraţiei coloniale.

Dându-şi seama că aceste ostilităţi provin din nemulţumirea populaţiei, preşedintele Consiliului de Miniştrii, Mendes-France, îl trimite ca guvernator al Algeriei pe Jaques Soustelle. Primit cu ostilitate de franco-algerieni, noul guvernator decide pacificarea zonelor rebele şi integrarea Algeriei în Franţa prin aplicarea legală a Statutului din 1947, modernizarea economică şi şi socială a ţării precum şiiniţierea unui larg program de şcolarizare.

Cotitura decisivă pe drumul spre război se va petrece abia în vara anului 1955. Neacceptând politica de integrare impusă de francezi, F.L.N. a pus la cale un plan
pentru a-şi atrage de partea sa masele populaţiei algeriene, care încă era indecisă, precum şi adâncirea prăpastiei dintre cele două comunităţi. Astfel, în zilele de 21-22 august 1955, rebelii au lansat un atac general în regiunea Constantine, fiind vizate 36 de centre ale administraţiei coloniale. În urma acestei operaţiuni sinucigaşe au murit nu mai puţin de 1273 de insurgenţi, la rândul lor aceştia omorând 123 de persoane, dintre care 71 europeni.

În urma acestui incident au urmat dure represalii din partea admninistraţiei franceze, ajungându-se până acolo încât nu se mai făcea diferenţierea între insurgenţi şi restul populaţiei musulmane. Pierre Milza şi Serge Bernstein vorbesc vorbesc în a lor Istorie a secolului XX de o vânătoare de arabi , numite pe scurt ratonnades . Practic F.L.N. şi-a atins scopul urmărit, mai ales că mulţi musulmani sătui de represaliile franceze se înscriu în F.L.N., acestea devenind o forţă în toată ţara.

La începutul anului 1956, în Franţa au loc alegeri, acestea fiind câştigate de către Frontul Republican condus de Mendes-France şi Guy Molet. Acesta na nunţat că în se va renunţa la politica integraţionistă, recunoscând personalitatea Algeriei. Acest lucru a stârnit nemulţumirea franco-algerienilor, care au iniţiat o serie de proteste. guvernul francez a încercat mai multe proiecte pentru calmarea situaţiei, încercându-se chiar negocieri cu F.L.N., prin ministrul delegat P. Lacoste, trimis în Algeria în acest scop. Însă, după cum citam mai sus afirmaţia lui Raymond Aron, francezii nu aveau practic cu cine să negocieze, pentru că F.L.N.era mai mult o structură paramilitară, iar aşa-numiţii lideri politici ai mişcării se aflau în Egipt.

Pe parcursul anului 1956  F.L.N. şi-a intensificat activitatea atât pe plan politic cât şi militar. Astfel, în afară de continuarea operaţiunilor de gherilă din regiunea Oranului, insurgenţii au reuşit atragera de partea lor a comuniştilor algerieni aflaţi la rândul lor în clandestinitate. Deasemena mişcării s-a raliat  şi sindicatul U.G.T.A., Ulemale, studenţi musulmani, şi soldaţi algerieni din armata franceză. În vară a avut loc şi o reorganizare a mişcării, la conducerea  Armatei Eliberării Naţionale fiind numit Belquasim Krim, iar pe plan  politic a fost înfiinţat un Consiliu Naţional al Revoluţiei  alcătuit din 34 de membriic aleşi de un congres.

Direcţia în care aveau să evolueze lucrurile a fost stabilită în octombrie 1956, când armata franceză a deturnat un avion în care se aflau mai mulţi lideri ai F.L.N.,în frunte cu Ben Bella, Bou Diaf, Ait Ahmed, astfel nemaiexistând posibilitatea de negociere între cele două părţi.

Guvernatorul Lacoste  le dă mână liberă militarilor, aceştia încercând să închidă toate căile de aprovizionare ale F.L.N. închizând practic graniţele Algeriei, în special cele cu Marocul şi Tunisia, pe unde treceau toate transporturile de arme şi trupe ale F.L.N..

De asemenea au fost înmulţite controalele asupra populaţiei locale, ducându-se chiar o politică de acţiune psihologică menită a învrăjbi populaţia musulmană împotriva F.L.N. Aceata a fost aplicată mai ales în timpul bătăliei Algerului. În urma executării a doi combatanţi ai A.L.N., F.L.N. a hotărât să recurgă la terorismul urban.După comiterea a câtorva atentate, autorităţile au hotărât să distrugă comandourile F.L.N.  cu orice preţ. Astfel timp de 9 luni, între ianuarie şi februarie 1957 s-a desfăşurat Războiul Algerului. Militarii francezi au recurs la o vânătoare de insurgenţi, introducând informatori, torturând nenumăraţi musulmani nevinovaţi, ura acestora faţă de francezi ajungând la maximum.

Răspunsul F.L.N a venit prompt, prin numeroase atentate cu maşini capcană şi uneori chiar sinucigaşe, care făceau ravagii în rândul armatei franceze. Această acţiune s-a soldat cu un eşec pentru francezi, F.L.N. dovedindu-se extrem de puternic. în această perioadă insurgenţii au mai avut de luptat şi cu o dizidenţă apărută în rândul mişcării, fiind alcătuită în mare parte din messalişti. În scurt timp aceasta a fost eliminată complet.

Anul 1958 a început tragic, aviaţia franceză bombardând un sat de pe teritoriul Tunisiei, considerat a fi o bază a A.L.N., ucigând nenumăraţi civili. Această acţiune a scandalizat întreaga opinie publică internaţională. Imediat, în urma unui Congres desfăşurat la Tanger, în Maroc, acest stat şi Tunisia şi-au afirmat sprijimul total faţă de F.L.N. şi faţă de cauza algeriană.

Însă la 13 mai a avut loc un eveniment important în evoluţia situaţiei. Sub pretextul atacului unui comando insurgent, Armata a ocupat clădirea guvernatorului general, şi a reclamat înfiinţarea la Paris a unui nou guvern, numit de ei, De Salut Public. Ei îl desemnau şi pe conducătorul acestuia, în persoana generalului De Gaulle. Liderul acestei mişcări a devenit generalul Salan, comandantul aramatelor din Algeria. Acesta a ameninţat chiar cu atacarea Franţei de către aceste trupe, acest pericol devenind iminent, mai ales că autorităţile din insula Corsica au anunţat că sprijină mişcarera generalilor din Alger. În metropolă, clasa politică  avea puncte de vedere  împărţite faţă de această situaţie. La 15 mai, analizând situaţia, de Gaulle se declara gata să-şi asume puterile republicii. Această declaraţie, era menită să răspundă apelului de la Alger, însă a fost privită ca o manifestare de solidaritate cu răsculaţii de către republicani. Două zile mai târziu, într-o conferinţă de presă, De Gaulle ţinea să–şi reglementeze situaţia în faţa opiniei publice amintind de rolul pe care el la avut în reinstaurarea democraţiei în Franţa.

Lovitura de graţie a fost dată  Republicii  a IV-a  de către liderul socialist Guy Mollet prin acceptarea soluţiei guvernului de Gaulle. Deasemena Preşedintele Franţei  Rene Coty afirma că îşi va da demisia dacă de Gaulle nu va fi numit premier.  Astfel, la 1 iunie de Gaulle a fost investit ca şef al guvernului de Adunarea generală, iar a doua zi a primit puteri depline, orecum şi dreptul de a revizui constituţia. Astfel republica a IV-a devenea istorie, fiind instaurată Republica a V-a.

Din 1958 până în 1962, războiul din Algeria a reprezentat principala problemă căreia a V-a Republică era nevoită să-i facă faţă. Însă de Gaulle nu părea a avea o opinie fermă în ceea ce priveşte situaţia din Algeria, încercând să se apropie totuşi de poziţia F.L.N.. Drept urmare, la 16 septembrie 1959 liderul francez a proclamat dreptul algerienilor la autodeterminare. Totuşi acest lucru urma să se facă binenţeles cu sprijinul Franţei şi sub aripa ei protectoare. drept răspuns, F.L.N. a constituit guvernul Provizoriu al Republicii Algeriene, condus de Ferhat Abbas, care s-a arătat dispusă negocieze doar independenţa totală.  De Gaulle a intreprins în lunile următoare un turneu în Algeria prin care le promitea pe de-o parte autohtonilor că le va acorda independenţa, în timp ce franco-algerienilor le promitea tot sprijinul.

În 1960 un alt val de violenţe a început, mai ales că şi francezii algerieni îşi creaseră propriile organizaţii teroriste. Tot în acest an, asistăm la primele negocieri între de Gaulle şi F.L.N, soldate în 1962 cu Acordul de la Evian. Negocieirile au fost întrerupte de multe ori, mai ales că franco-algerienii făceau tot posibilul ca negocierile să nu se finalizeze. Situaţia se întoarce cu 360 de grade, iar între 1961-1962 asistăm de data asta la  o insurecţie a coloniştilor şi a militarilor din Algeria. În 1961 are loc crearea Organizaţiei Armatei Secrete ( O.A.S. ) o grupare teroristă, care a stat la baza mai multor atentate atât în Algeria cât şi pe teritoriul Franţei, şi chiar împotriva lui de  Gaulle.

Totuşi negocierile franco-algeriene s-au finalizat în 1962  odată cu semnarea Tratatului de la Avian, Franţa recunoscând independenţa Algeriei  doar în urma organizării unui referendum. Acesta a avut loc la 1 iulie 1962, rezultatele fiind zdrobitoare în favoarea independenţei, doar aproximativ 16.500 de oameni fiind împotrivă.

Astfel, după 132 de ani de ocupaţie, Algeria devenea independentă, iar situaţia devenea dramatică pentru populaţia de origine franceză, aceasta fiind nevoită să părăsească regiunea, lăsându-şi aici toată agoniseala  de-o viaţă, iar unii dintre ei părăsindu-şi chiar pământurile natale.

Prima parte a acestui articol o puteti citi aici: Independenta Algeriei (I)

Bogdan Rantes