Această epocă începe cu marele cuceritor SARGON (Şarru-kin). Acesta aparţinea seminţiilor imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mil. 3 a.Chr. Viaţa lui personală ne este cunoscută doar prin intermediul legendelor şi tradiţiei de mai târziu. Astfel, el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime între regele din Kiş şi o mare preoteasă, care l-a abandonat după naştere într-un coş pe apele Eufratului. Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte înalt grad funcţionăresc în Kiş. În numele monarhului, el va întemeia oraşul Akkad (2350 a.Chr.). Mai târziu, acesta îşi va detrona suzeranul şi se va proclama Şarru-kin („rege legitim”). Capitala sa va fi Akkadul şi în scurt timp va reuşi să domine toată partea de N a Mesopotamiei, cunoscută de acum sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340 a.Chr., Sargon îl înfrânge pe Lugal-zaggesi şi, astfel, îşi întinde stăpânirea asupra întregului Sumer, preluând de la învins cele două titluri de rege al ţării Sumerului (la care adaugă şi Akkadului) şi mare ensi al lui Enlil.
Mai departe, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, Sargon cucereşte, spre E, Elam-ul şi Dilmun-ul (Bachrain), iar, spre N, pune stăpânire pe Mari şi pe partea septentrională a Siriei (Amurru). În final, ajunge până la Pădurea Cedrilor (Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus). După o răscoală nereuşită a vasalilor săi, cucereşte şi Subartu. În consecinţă, Sargon se va intitula „rege al celor patru ţinuturi” (probabil Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu). În documentele oficiale el impune limba oficială ca fiind akadiana (care a preluat scrierea sumeriană), ceea ce va conferi o unitate imperiului său. Oricum, pe vremea fiului său, Rimuş, cetăţile sumeriene se vor răscula. Astfel Sumerul nu mai era decât o parte a unui imperiu şi, chiar dacă era cea mai civilizată acest lucru va duce la un declin al întregii civilizaţii sumeriene. Aceştia nu au fost nimiciţi, ci doar absorbiţi treptat de un mediu diferit în sânul căruia după o perioadă de timp au devenit o minoritate.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akadiene a fost NARAM-SIN, nepot al lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, acesta reface unitatea imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra semilunei fertile (elamiţii). Un relief rupestru de la Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akadian până în Munţii Armeniei. Cel mai faimos document de pe vremea acestuia este stela lui Naram-sin, aflată la muzeul Louvre şi găsită la Susa, unde a fost adusă ca pradă de război de vreun monarh elamit.
În această stelă, Naram-Sin este identificat cu un zeu, fapt ce constituie un precedent în istoria Mesopotamiei. Acesta a purtat tilul de rege al celor patru regiuni şi rege al universului. De data aceasta, prima titulatură poate fi interpretată ca cele patru regiuni să constituie cele patru puncte cardinale, expresie metaforică pentru întregul univers. Oricum, chiar dacă imperiul sargonid a avut o existenţa efemeră, acesta va constitui un exemplu pentru următoarele două milenii.
Trei aspecte importante trebuie să fie reţinute în legătură cu această perioadă:
Efortul de stabilizare a ţării prin eliminarea tensiunilor ancestrale dintre oraşele-state sumeriene. Aceasta a fost realizată atât printr-o politică de forţă cât şi printr-o politică de bunăvoinţă (o serie de daruri pentru marea preoţime sumeriană, care avea o poziţie mult prea puternică pentru a nu fi luată în seamă), care a dus sub ascultare toate marile cetăţi sumeriene. După ce au câştigat puterea politică, Sargon şi succesorii săi trec la elaborarea unei administraţii unitare, bazată pe o limbă comună şi pe o economie aflată de acum în mână monarhului, care era deţinătorul unor proprietăţi imense (reechilibrând balanţa împotriva marii aristocraţii sumeriene care deţinea preponderenţa). ` Politică economică agresivă, care stă la baza cuceririlor înfăptuite de dinaştii sargonizi.
Structurarea unui regat relativ unitar în care regele dispune de două instrumente de putere: o armată de mercenari care-i asigurau cuceririle şi o ideologie legitimă exprimată într-o titulatură nouă de tip universalist, care se adaugă cele de „rege din Kiş” (dreptul de a arbitra în conflictele dintre cetăţile sumeriene).
