athenian legacy » 2009 » March

Argetoianu-insemnari despre Basarabia si Soviete

F.T. — Tue, 31 Mar 2009 13:36:37 +0000

Intamplator, rasfoind Insemnarile Zilnice ale lui Constantin Argetoianu, am gasit un text extrem de interesant, scris in urma cu exact 69 de ani, la data de 31 martie 1940. Pierderea Basarabiei si puternica impresie pe care ultimatumul sovietic l-a lasat asupra societatii romanesti, urmau sa aiba loc la putin timp dupa redactarea acestor randuri. Plecand de la premisa ca “pentru moment nu exista intr-adevar pericol” din partea rusilor, Argetoianu spera inca la o rezolvare politica a chestiunii, crezand, pe jumatate, asigurarile lui Molotov. Fapt care, evident, nu s-a petrecut. Va urez lectura placuta.
“Tarcovnicul Molotov a facut in fata Sovietului Suprem moscovit o lunga expunere a politicii externe rusesti. Spiritul pacific sovietic, conflictul cu Finlanda si pacea care a urmat, raporturile economice cu Germania, incercarile de provocare anglo-franceze – au facut pe rand obiectul unor disertatii searbede si fatarnice. Pentru noi, e interesant ca pentru prima data un reprezentant oficial al Sovietelor a pus pe fata chestia Basarabiei si a raporturilor Moscovei cu Romania. Dupa ce a vorbit de pactele de neagresiune incheiate de Rusia cu Turcia si cu Iranul, dl Molotov, continuand expunerea raporturilor rusesti cu tarile de la Sudul Republicii, a declarat ca cu Romania, Sovietele n-au incheiat pact de neagresiune, din cauza Basarabiei, a carei anexiune Sovietele n-au recunoscut-o niciodata. Dl Molotov a adaugat ca Sovietele n-au avut si n-au intentia sa rezolve aceasta chestiune pe cale militareasca si ca prin urmare relatiile dintre Rusia si Romania sunt si raman pasnice…
Aceste declaratii ale lui Molotov au impresionat adanc opinia publica romaneasca, caci, desi stiam noi toti ce ne coc rusii, nu avusesem pana acum dovada oficiala a pretentiilor moscovite. Acum o avem. In fapt, declaratiile lui Molotov nu schimba cu nimic situatia: banuiam noi ca Moscova va astepta un prilej favorabil pentru a pune chestiunea Basarabiei, acum o stim, si atata tot. Rusii nu ne vor declara razboi cat timp vor risca sa se incurce in acelasi timp si intr-un razboi balcanic si prin urmare european. E mai probabil ca vor astepta pacea generala ca sa puna chestiunea. Daca atunci marile Puteri europene vor fi istovite si neputincioase, situatia noastra va fi rea – daca marile Puteri vor mai fi inca in picioare, vom vedea…
Am impresia ca sovieticii vor mai mult sa tina chestiunea Basarabiei deschisa, pentru orice eventualitate si pentru orice santaj posibil, si ca pentru moment nu exista intr-adevar pericol din partea lor.
Dl Molotov a mai explica ca daca Sovietele nu mai au un ministru la Bucuresti, cauza este incidentul insarcinatului cu afaceri Butenko(1) care a disparut in toamna anului 1938, incident care n-a fost inca lamurit!!
Ziarele noastre de azi-dimineata publica o lunga informatie, un fel de comunicat neoficial, dar vadit redactat de Ministerul nostru de Externe, prin care se raspunde afirmatiilor neexacte ale d-lui Molotov, aratandu-se ca aveam chiar doua daca nu trei pacte de neagresiune cu Rusia: pactul Kellog din 1928, pactul de intarire a acestuia (Varsovia, 1929), in ce ne privea pe noi, pe Estonia, pe Letonia si pe Soviete – si pactul de definitie a agresorului (din Londra 1933) prin care se recunosc posesiunile teritoriale din acel moment al Statelor semnatare… Toate acestea le stiu si rusii, dar e bine sa le amintim ca noi nu le-am uitat…
La Berlin se comenteaza favorabil declaratiile lui Molotov fata de noi – in sensul ca ele indeparteaza orice pericol momentan de razboi. Presa germana adauga ca, cat timp va exista prietenie intre Romania si Germania, nu va fi nimic de temut pentru noi din partea rusilor…
Presa germana ar trebui sa mai adauge: si cat timp va fi Germania puternica si prin urmare ascultata la Moscova!

(1) Dupa plecarea lui Ostrovski, insarcinatul cu afaceri Butenko a disparut din Bucuresti, delapidand si o suma insemnata de livre sterline apartinand Sovietelor. S-a facut o ancheta la care a luat parte si reprezentantul Sovietelor din Praga, ancheta care n-a dat niciun rezultat. Sovietele au ramas cu convingerea ca autoritatile romane au favorizat fuga diplomatului escroc. Butenko, dupa ce a sosit in Italia, s-a predate Ducelui, care a speculat destainuirile lui in politica sa anti-sovietica…”

Textul este preluat din insemnarile zilnice ale lui Constantin Argetoianu (volumul VIII, publicat de Editura Machiavelli, Bucuresti, 2007)

Comunismul chinez – adaptarea modelului sovietic si renasterea Chinei

F.T. — Tue, 31 Mar 2009 11:25:33 +0000

Comunismul, ca si ideologie si ca fenomen manifestat, prezinta diferite particularitati si niveluri de discutie si de aceea, orice analiza realizata trebuie sa tina seama de anumite caracteristici ale sale. Aceste caracterisitici se constituie in functie de tara la care facem referire intr-o abordare a comunismului, de trecutul si traditiile acelei tari, de norme, de cultura, de organizarea sociala si de intregul context existent la momentul respectiv sau pe o perioada mai indelungata.
Referitor la istoria existentei comunismului, aparitia miscarii in China si in timp, cresterea importantei sale, pot fi considerate momente semnificative care au marcat profund evolutia comunismului si care au contribuit chiar la crearea unei falii in „marea familie” comunista.
Pentru a realiza o descriere a comunismului din China (cum a aparut si cum a evoluat), dominat de gandirea si activitatea lui Mao Zedong, trebuie sa avem o imagine completa, care sa contina si date referitoare la specificul gandirii si al culturii, la societate, la rolul si influenta tarii printre alte state si la istoria sa. Astfel, in continuare voi puncta anumite chestiuni pe care le consider a fi factori importani in prezentarea comunismului chinez, cum ar fi: nationalismul (cu toate implicatiile sale), rolul taranimii, revolutia continua, respingerea capitalismului si a legaturilor cu acesta, ideea de independenta a Chinei in randul statelor comuniste. In acest fel, voi incerca sa creionez o imagine a comunismului chinez, care a luat nastere si s-a manifestat copiind modelul sovietic si care intr-un final a incercat sa-si aroge dreptul de a da nastere unei noi societati.
Pentru a putea intelege „specificul” comunismului chinez si felul in care acesta a evoluat, consider ca ar trebui mentionate si analizate elemente constitutive, tipul de gandire si societatea, care alcatuiesc acest „specific”.
Acest tip de gandire pe care il consider destul de important, se fundamenteaza in cea mai mare parte a sa pe traditia confucianista. Invataturile confucianismului incearca sa formeze un om ideal, care se controleaza pe sine si iubeste studiul, astfel, acesta va putea mai departe, sa produca rezultate, care, din punct de vedere al utilitatii, vor fi benefice atat pentru el cat si pentru ceilalti, pentru intreaga societate. Aceasta logica era favorabila unei puternice dezvoltari a societatii, avand in vedere si faptul ca prin confucianism se acorda o importanta mare bogatiei si bunastarii.
Societatea chineza a fost pentru mult timp caracterizata de o birocratie bine structurata. Existau bresle, supusi ai imparatului (vasali), militari, sclavi, astfel imaginea fiind a unei societati inchise, stricte, bine ierarhizate, bazata pe traditie, pe obligativitatea si importanta ritualurilor si pe o ordine preexistenta. Se manifesta de asemenea o importanta semnificativa atribuita spiritelor si influentei acestora in viata oamenilor, o alta caracteristica se referea la respectul si fidelitatea fata de stramosi si fata de familie, societatea fiind una de tip patriarhal si era accentuata importanta capului de familie; aceasta din urma a avut consecinte notabile si anume existenta unei carisme a capeteniei si supunerea manifestata fata de conducator.
Structura societatii chineze si modelul sau inchis de gandire, alaturi de stoicism si lipsa de preocupare pentru tot ce reprezenta exteriorul, lumea din afara, au avut consecinte importante (s-ar putea spune chiar negative) asupra dezvoltarii economice, care a fost una foarte lenta inca de la inceput, datorita teritoriului extins si a lipsei comertului extern, un comert pasiv, limitat tocmai din motive de pastrare a traditiei si desi a cunoscut perioade de criza in ceea ce priveste unitatea imperiului, China si-a pastrat coeziunea prin puterea culturii sale. Traditia confucianista care se manifesta in China se referea la acceptarea unanima a unei armonii existente in intrega societate; aceasta idee a avut consecinte si in ceea ce priveste relatiile externe, care nu au reprezentat o prioritate pana in secolul 19.
Momentul de aparitie al comunismului chinez a fost precedat de o serie de factori si intamplari succesive, care au avut un efect cumulativ, concretizat prin faptul ca respectivul moment a fost considerat inceputul unei lungi perioade de reviriment si bunastare a Chinei, iar comunismului i-a fost atribuit un rol de salvator si de deschizator de drum catre o dezvoltare a intregului popor.
Astfel, pe langa cele prezentate anterior (gandirea, cultura, traditia, etc.) trebuie mentionate si urmatoarele: nationalismul chinez, influenta, importanta Chinei, fie ea si zonala, din punct de vedere militar si economic, urmate de un declin provocat de statele europene prin colonizare si mai tarziu ocupatia japoneza.
Partidul comunist chinez si-a inceput activitatea in anul 1921, iar mai tarziu, in contextul razboiului japonez si al inactivitatii guvernului, comunistii, care se bazau foarte mult pe sprijinul taranilor, au castigat prin actiunile lor, o sustinere din ce in ce mai mare in randul poporului.
Razboiul cu Japonia se sfarseste in 1945, insa perioada de criza avea sa continue prin izbucnirea unui nou razboi intern, care viza preluarea puterii, desfasurat intre partidul nationalist (Kuomintang) condus de Chiang Kai-shek si partidul comunist, sub conducerea lui Mao Zedong.
Desi partidul comunist sovietic si-a dorit si a incurajat raspandirea ideologiei, sustinand noile partide comuniste create, in cazul partidului comunist chinez situatia nu a fost intocmai asa. Partidul comunist sovietic nu privea cu incredere evolutia comunistilor chinezi, ba chiar mai mult, pentru a impiedica o ascensiune prea mare, Stalin a sustinut formarea unei coalitii intre partidul lui Mao si Kuomintang, aceasta realizandu-se in anul 1937; totodata Stalin s-a opus ca Mao sa fie ales in functia de presedinte al Comitetului Central si a incercat sa il elimine, vazand in acesta un posibil rival.
In anul 1949 Mao Zedong, care fusese obligat pana atunci sa lupte pentru existenta partidului sau, a obtinut victoria in fata rivalilor, nationalistii din Kuomintang si tot atunci a proclamat instaurarea Republicii Populare Chineze. Victoria lui Mao a avut un efect psihologic, iar partidul comunist a obtinut o si mai mare popularitate, avand in vedere faptul ca anunta reforme importante pentru intreaga societate si ca aducea in prim plan spiritul patriotic si unitatea in numele acestuia.
Desi modelul comunismului din China era preluat in mare parte dupa modelul sovietic existau diferente semnificative care au stat la baza unor disensiuni intre cele doua state. Pe de-o parte avem felul in care Mao a adoptat exemplul sovietic de actiune, eliminandu-si toti adversarii din interior si din exterior, considerandu-i „dusmani de clasa” si pe de alta parte conceptia diferita a acestuia referitoare la revolutie; Mao gandea o revolutie continua, cu un puternic caracter nationalist, in care taranii aveau rolul principal. Existau cateva motive care sustineau importanta taranilor: in primul rand, China nu era prea bine dezvoltata si clasa cea mai numeroasa era formata din tarani; apoi, se considera ca acestia erau mult mai independenti decat muncitorii si in al treilea rand, taranii erau mult mai putin coruptibili din punct de vedere ideologic, de catre burghezie, neintrand in contact direct.
Stalin considera ca adevarata revolutie se realizeaza cu proletari, nu cu tarani si de aceea nu era chiar multumit de principiile lui Mao. In 1952 Stalin a refuzat acordarea unui ajutor economic Chinei, iar aceasta, care era un „propovaduitor” nesperat al comunismului si care isi castigase o legitimitate prin victoria impotriva nationalistilor si prin implicarea sa in razboiul din Coreea, era indignata de atitudinea dispretuitoare prin care Stalin nu o trata ca pe un egal.
In dorinta sa de transformare a societatii intr-una „socialisto-agraro-industriala” s-a folosit pentru inceput de doua programe, in 1951 „cele trei campanii” si in 1952 „cele cinci campanii”, dublate de actiuni de indoctrinare si control, au fost eliminati „contrarevolutionarii si imperialistii”, „elementele burgheze”, religia era interzisa, in societate si-au facut loc informatorii, mesajele de propaganda erau omniprezente, vizite in „mijlocul oamenilor” pregatite dinainte, etc.
Ca o consecinta a problemelor interne si externe ale Chinei, Mao decide realizarea unei reforme, o asa-zisa liberalizare. „Lasati sa infloreasca o suta de flori; lasati sa se manifeste o suta de scoli de gandire”, astfel se lansa reforma celor „o suta de flori”, prin care Mao realiza o destalinizare, recunoscand existenta unor contradictii in societatea comunista; diferentele se manifestau intre tarani si oraseni, intre conducatori si supusi si se dorea o rezolvare prin dialog. Un alt obiectiv ascuns era identificarea criticilor si inlaturarea acestora.
Urmatoarea perioada, „Marele salt inainte”, caracterizata prin sloganul „mai mult, mai repede, mai bine, mai economic”, a fost una nefasta, prin care se urmarea cresterea numarului de muncitori, a productivitatii agricole (prin colectivizare) si a celei industriale („furnalele din dos”) si realizarea unei dezvoltari imediate; toate acestea au produs cea mai mare foamete, aducand China intr-o situatie critica; a fost cea mai mare greseala a lui Mao.
Incepand cu 1965, Mao a incercat prin „revolutia culturala” sa modeleze realitatea dupa o gandire utopica, care avea sa produca o noua ideologie ( revolutia ca proces continuu ) si sa dezvolte o societate complet noua, curatata de gandirea burgheza si de influentele imperialiste si in acest sens el afirma ca: „fara destructie nu exista constructie” si considera ca revolutia care inceteaza cade prada reactiunii. Mao a apelat in special la tineri, inrolati in „garzile rosii”, incurajandu-i sa identifice problemele existente, sa contribuie la indepartarea „vechii culturi, a vechii gandiri, a vechilor obiceiuri si a vechilor deprinderi” si sa consolideze realitatea care avea sa ia nastere. Totodata Mao urmarea se obtina o revitalizare a pozitiei sale, sa-si elimine rivalii si sa revina triumfator in prim-planul vietii politice. Revolutia a produs si de aceasta data efecte negative aruncand China intr-un blocaj caracterizat de distrugeri total inutile si de o degringolada, in special la nivel social; acest haos generalizat avea sa se sfarseasca odata cu moartea lui Mao Zedong, in 1976.
Desi U.R.S.S. a reprezentat in mod evident un model pentru China, cele doua state s-au distantat profund atat in plan ideologic, cat si ca mod de actiune; felul in care China era tratata a generat o imensa nemultumire si chiar a acuzat U.R.S.S. ca a tradat revolutia datorita relatiilor sale cu Occidentul.

Anamaria Dop

Bibliografie:
-    Andrei Taranu: Doctrine politice moderne si contemporane
-    Jean Francois Soulet: Istoria comparata a statelor comuniste
-    Max Weber: Introducere in sociologia religiilor
-    Michael Lynch: Republica Populara Chineza dupa 1949

Independenta Marocului

F.T. — Mon, 30 Mar 2009 09:18:12 +0000

La nivelul anulului 1956 Marocul se găsea divizat, aflându-se sub stăpânirea a două state europene. Majoritatea teritoriului se afla sub influenţă franceză, în timp ce zona Tangerului era ocupată de spanioli.
Primele semne de dorinţă de ieşire de sub stăpânirea Franţei au apărut după debarcarea aliaţilor în anul 1942. Anglo-americanii s-au arătat foarte deschişi la problemele marocanilor, în special americanii , care începuseră să-şi afirme politica anticolonialistă. O situaţie care a aprins spiritele francezilor s-a consumat în 1943, atunci când Sultanul Marocului a primit o vizită din parta preşedintelui american F.D. Roosevelt. în timpul acestei discuţii Sultanul a cerut ajutorul americanilor pentru ca Marocul să devină independent, iar apoi cu ajutorul acestora să se poată dezvolta. Trebuie spus că americanii aveau nenumărate interese , cum ar fi comerţul şi materiile prime oferite de Maroc, dar mai ales poziţia strategică în care se afla acesta. Pentru a realiza acest lucru S.U.A. a încercat să sprijine mişcările naţionaliste din Maroc , dar şi din celelalte teritorii Maghrebiene , făcând o amplă propagandă în rândul populaţiei locale cu preivire la beneficiile pe care aceasta le va obţine în urma victoriei trupelor aliate şi a eventualei tutele americane asupra Marocului.
Aceste încercări ale americanilor au stârnit iritarea francezilor , care au ameninţat cu încetarea oricăror relaţii cu acestia. Acest lucru nu prea era posibil dat fiind faptul că situaţia Franţei libere de la acea dată nu era prea roz. Tensiunile au continuat şi după anul 1944, însă datorită pericolului roşu ce venea de la est cele două state au fost nevoite să îngroape securea războiului.
La 11 februarie, Istiqual, partidul naţionalist din Maroc a publicat un manifest care aducea mai mult cu o declaraţie de independenţă. Acesta era îndreptat împotriva protectoratului instituit de francezi, acuzându-i că prin acest lucru au acaparat toate puterile şi resursele ţării în detrimentul autohtonilor. Principalul punct al manifestului era proclamarea independenţei şi unităţii Marocului sub conducerea sultanului Sidi Mohammed ben Youssef, cunoscut şi sub numele de Mohammed al V-lea. Astfel Istiqualul îşi arăta loialitatea faţă de monarhie. Rezidentul general francez a încercat să calmeze situaţia prin aplicarea unor măsuri economice şi sociale, mai ales că şi Istiqualul a declarat că încă acceptă protectoratul francez. Situaţia a rămas totuşi destul de tensionată în decursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului al V-lea , singurul lucru notabil fiind că sultanul devenea tot mai influenţat de Istiqlal în deciziile pe care le lua.
Perioada premergătoare obţinerii independenţei Marocului a fost marcată de două crize , una apărută în 1950 iar cealaltă, trei ani mai târziu.
Incidentul din 1950 a început printr-un violent conflict între Sultan şi paşa de Marrakech, numit Glaoui. Acesta din urmă venise să se plângă de acţiunile unor membrii Istiqlal pe teritoriul său. Răspunsul sultanului fiind unul evaziv , paşa s-a înfuriat spunându-i acestuia că el nu este sultanul Marocului ci sultanul Istiqlalului. Teritoriul administrat de paşă a ieşit de sub influenţa sultanului , decvlarându-şi adversitatea faţă de acesta. Rolul medierii a revenit reprezentantului francez în Maroc. Beneficiind şi de susţinerea opiniei publice paşa a avut câştig de cauză , sultanul avînd de ales între a renunţa la colaborarea cu Istiqlalul şi a renunţa la tron. Mohammed a renunţat într-un final la Istiqlal , devavuând public acest partid precum şi acţiunile acestuia. Nemai având controlul în ţară, partidul naţionalist a început să facă propagandă în exterior, situaţia marocană ajungând să fie pusă pe masa Naţiunilor Unite. Însă acţiunea nu a avut nici un rezultat. În urma asasinării a patru europeni şi izbucnirii unei revolte la Casablanca , au arestaţi nu mai puţin de 400 de membrii ai Istiqlalului precum şi membrii ai altor partide cu vederi naţionaliste. Deasemena au fost suprimat şi publicaţiile acestor partide. Astfel opoziţia a fost redusă la tăcere.
A doua criză, cea din 1953 a fost declanşată de acelaşi paşă de Marrakech, care, cu acordul tacit al francezilor, a iniţiat printre liderii diverselor triburi şi confrerii din Maroc o petiţie cu strângeri de semnături pentru demiterea sultanului. La jumătatea verii semnaseră petiţia nu mai puţin de 318 de paşale şi cadii dintr-un total de 348. Agitaţia a început în urma sosirii lui Glaoui dintr-o vizită în Marea Britanie şi Franţa. În august, Paşa a întrprins un turneu în ţară, aici bucurându-se de o mare popularitate.
În faţa gravităţii situaţiei guvernul francez a decis să intervină. Ministrul afacerilor externe din Franţa, Georges Bidault, l-a somat atunci pe sultan să renunţe la toate puterile legislative şi să le cedeze consiliului de viziri. Pentru a-şi salva tronul acesta a aceeptat toate cererile lui Bidault. Însă mişcarea iniţiată de Paşa de Marrakech luase amploare, majoritatea triburilor cerând demisia sultanului. în urma presiunilor guvernatorului francez, la 20 august 1953 Mohammed ben Youssef a renunţat la titlul de sultan fiind trimis în Corsica, ulterior ajungând în Madagascar. Noul sultan a fost înscăunat, cu sprijinul lui Glaoui, un văr al lui Mohammed, numit Mohammed ben Arfa. Pentru moment situaţia s-a liniştit, în septembrie 1953 fiind făcute şi câteva reforme împreună cu reprezentantul francez, dorind să arate cooperarea dintre cele două co-autorităţi.
La scurt timp noul sultan a început să-şi piardă din popularitate, mulţi supuşi dându-şi seama că el nu este decât o marionetă în mâinile lui Glaoui. Mai mult a fost creat un adevărat cult pentru exilui lui Mohammed, acesta căpătând din ce în ce mai mulţi adepţi. În 1954 ,odată cu înfrângerea Franţei în războiul din Vietnam, pentru naţionaliştii marocani au apărut noi perspective, reluând astfel lupta împotriva administraţiei coloniale, de data asta printr-o cale mult ma I violentă, şi anume terorismul. Atentatele asupra europenilor s-au înmulţit rapid, în Maroc instaurându-se o stare de teroare. Începând cu luna iulie a anului 1954 au început să circule diverse manifeste care cereau reîntoarcerea vechiului sultan , bucurându-se de un mare succes.
La 31 iulie 1954 a avut loc proclamarea autonomiei Tunisiei. În Maroc, această ştire a dat semnalul unor noi mişcări de masă. Timp de trei săptămâni oraşele din nord au fost în stare de asediu, izbucnind nenumărate revolte. Tot în luna august a aceluiaşi an ruptura dintre sultan şi cadii a devenit tot mai adâncă , fiind pusă tot mai des problema readucerii fostului sultan. În urma unor consultări cu liderii mai multor curente de opinie din Maroc, ministrul de externe francez, Edgar Faure, şi-a dat acordul pentru ca sultanul să fie înlocuit. La 1 octombrie acesta din urmă s-a retras la Tanger fără să abdice oficial, încredinţând puterea unui Consiliu de Tron instalat la 15 octombrie la Rabat. Părăsit de toţi aliaţii, Glaoui a acceptat şi el într-un final reîntoarcerea vechiului sultan.
La 6 noiembrie 1955 Mohammed ben Youssef s-a reîntors triumfător în Maroc , emiţând o declaraţie prin care anunţa formarea unui nou guvern, în care vor fi reprezentate toate curentele de opinie din Maroc. Acest avea misiunea de a elabora reforme instituţionale care să facă din Maroc un stat democratic, condus de o monarhie constituţională. Deasemena guvernul era desemnat să negocieze cu Franţa termenii obţinerii independenţei. Colonelul Bekkai a fost desemnat să formeze primul guvern al Marocului, iar Mohammed ben Youssef şi-a luat titlul de rege, sub numele de Mohammed al V-lea. La 2 martie 1956 a fost semnată o declaraţie franco-marocană prin care acesta din urmă devenea independent.
La 7 aprilie şi guvernul spaniol a renunţat la posesiunea din Maroc, iar în octombrie a avut loc unirea celor două teritorii. Astfel, după 44 de ani de protectorat, Marocul îşi obţinea independenţa.

Bogdan Rantes

Piata

A.T. — Sun, 29 Mar 2009 15:35:50 +0000

Cuvântul piaţă este utilizat de către oamenii de marketing în două sensuri, respectiv: în sens restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns se folosea adesea termenul de piaţă pentru a caracteriza, de o manieră sintetică, mărimea, structura şi tendinţele evoluţiei vânzărilor unui produs. În acest caz este important de a şti în ce unităţi se exprimă mărimea pieţei; adesea ele pot folosi unităţi fizice: tone de grâu, kilowaţi de energie electrică, hectolitri de vin, număr de televizoare.
În alte situaţii, atunci când este vorba de servicii, adică de bunuri intangibile, exprimarea se va face în unităţi de masură convenţionale, ca, de exemplu, calatori-kilometri. În unele cazuri însă se poate măsura volumul unei pieţe în termeni monetari, adică prin suma cheltuielilor consumatorilor pentru produsul sau serviciul considerat.
De asemenea, această modalitate de exprimare este singura posibilă în cadrul unor produse foarte eterogene, cum ar fi cele farmaceutice, pentru care ar fi absurd să se facă măsurarea în tone sau în alte unităţi.
În accepţiunea sa mai largă, cuvântul “piaţă” desemnează ansamblul publicului susceptibil de a exercita o influenţă asupra vânzărilor unui produs sau, mai general, asupra activităţilor unei organizaţii. Acest public este compus din indivizi, întreprinderi sau instituţii.
În mecanismul de funcţionare a unei economii moderne, piaţa ocupă un loc esenţial determinînd într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici.
Categorie a economiei de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, piaţa desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vînzare cumpărare între părţi contractante care sînt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în rapoturi de opoziţie.

Participanţii la aceste relaţii sînt producatorii de bunuri şi servicii, ofertanţii de factori de producţie şi consumatorii, care reprezintă aşa cum aprecia J.K.Galbraith şi W.Salinger, ’’Centri distincţi de decizie, care se opun unul altuia prin urmărirea propriului interes, dar sînt legaţi în acelaşi timp printr-o solidaritate funcţională’’.
În acelaşi timp, piaţa este privită de mulţi economişti drept un mecanizm complex care cuprinde, în principal, cererea şi oferta, concurenţa, preţurile, şi altele, care reglementează economică, care acţionează asupra diviziunii muncii şi la schimbul de activităţi, după cum arată F.von Hayek ’’piaţa apare pentru agenţii participanţi la schimb ca o ’’ameninţare’’, ca o ’’forţă arbitrară’’ care le determină preţul şi implică venitul şi pe care ei caută să o influenţeze sau să o controleze’’. Situaţia lor economică şi nu numai aceasta depinde de piaţă şi în primul rînd de ceea ce se petrece pe piaţă.
’’Piaţa – afirmă economistul francez M.Dider-apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vînzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştea au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranziţiile dintre ei să se încheie.
Deci, piaţa este înainte de toate ’’un contract social’’, mai mult sau mai puţin spontan, care difineşte locul economic în ansamblul vieţii sociale’’.
Importanţa pieţei, într-un asemenea mecanizm economic derivă din funcţiile pe care ea le îndeplineşte în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condiţiilor concrete ce există în timp sau spaţiu.
În primul rînd, piaţa este cea care realizează contactul permanent dintre producţie, respectiv dintre producătorii de bunuri şi servicii, pe de o parte şi consum, respectiv consumatorii, nevoile şi gusturile acestora, pe de altă parte.
Prin acest fapt piaţa asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economico-materiale, umane şi financiare, determinînd deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum.
În al doilea rînd prin piaţă economică se autoreglează, îşi stabileşte independent proporţiile şi echilibrele necesare propriei reproduceri. În acest scop în decursul veacurilor de constituire şi maturizare ea şi-a format numeroase pîrghii ce acţionează într-o complexă angrenare(preţ, cerere, profit, concurenţă, ect.).
În al treilea rînd, piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal, echilibrul dintre ofertă(producţie) şi cerere(consum), realizînd ceea ce preconizau încă economiştii clasici- transformarea intereselor proprii ale indivizlor în cea mai bună opţiune pentru societate- cu privire la utilizarea resurselor disponibile la un moment dat.
Pentru ca piaţa să îndeplinească asemenea funcţii se impune să existe o serie de premize necesare.
În primul rînd, condiţia fundamentală pentru existenţă şi funcţionarea pieţii este aceea a autonomiei de decizie a agenţilor economici care apar pe piaţă, autonomiei care trebuie privită sub toate cele trei laturi ale ei: autonomie în ceea ce priveşte dreptul de decizie în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare, autonomia organizării şi conducerii procesului economic şi autonomia în ceea ce priveşte modul de valorificare a rezultatelor activităţilor economice.
În al doilea rînd, reglementarea de către stat a economiei prin pîrghii economice, care îşi găsesc expresia îmtr-o acţiune indirectă asupra activităţii economice, prin bugetul de stat, impozite, taxe şi tarife, credite, investiţii de stat, ect.
Deasemenea şi statul trebuie în acelaşi timp să asigure orientarea socială a economiei, aplicînd în acest scop sistemul garanţiilor sociale, care asigură tuturor cetîţenelor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale, de ocrotirea sănătăţii, învăţămînt, cultură, condiţii sănătoase de muncă şi de mediu de viaţă. În fapt, nicăieri în lume piaţa nu mai este cu adevărat şi în întregime liberă.
În toate ţările sînt anumite regule de funcţionare a pieţei, care de obicei cad în competenţa statului. Iată ce spune, în legătură cu aceasta B.Reich, profesor al universităţii Harvard:’’În lumea modernă este imposibil ca statul să nu ea decizii, privind modul în care trebuie organizată concurenţa economică în cadrul pieţei, iar instituţiile de stat ar trebui să-şi concetreze atenţia asupra elaborării unor reguli privind concurenţa în conformitate cu ţelurile de ansamblu ale societăţii’’.

Componentele care definesc piaţa sunt:
Consumatorii, respectiv utilizatorii, constituie componenta cea mai importantă a pieţei având în vedere că ei exercită în toate cazurile o influenţă directă asupra vânzărilor unui produs. Natura şi caracteristicile acestora sunt foarte variate în funcţie de sectorul de activitate.
De exemplu, pentru produsele şi serviciile de larg consum (alimentare, de locuit, de odihnă, de transport) consumatorii, respectiv utilizatorii care se constituie în aşa-zişi clienţi finali, sunt formaţi din indivizi sau menaje (gospodării familiale); pentru produsele şi serviciile industriale (materii prime, semifabricate, echipamente industriale) clienţii finali sunt întreprinderile sau organizaţiile susceptibile de a le cumpăra.
Cumpăratorii unui produs, în anumite cazuri, se confundă cu consumatorii. Este, de exemplu, cazul pentru ţigarete. Dar în multe situaţii cele două categorii nu se regăsesc cu exactitate, astfel în cazul deodorantelor pentru barbăţii, cumpărătorii sunt adesea soţiile.
Prescriptorii reprezintă acei componenţi ai pieţei care nu consumă şi nici nu cumpără un produs sau serviciu ci doar dau sfaturi în legătură cu consumul, respectiv utilizarea acestuia. Astfel, arhitecţii exercită influenţa asupra societăţilor de construcţii când se pune problema alegerii materialului şi echipamentelor ce vor fi puse în operă.
Uneori este vorba nu numai de sfaturi, ci şi de prescripţii, imperative cărora cumpărătorul trebuie să se conformeze. De exemplu, produsele farmaceutice vândute pe bază de reţetă se prescriu de către medici.
Distribuitorii sunt cei care îşi găsesc locul între producători şi consumatori şi cuprind: angrosişti, detailişti, negociatori. Ei nu sunt însă intermediari pasivi, ci exercită, în general, o mare influenţă asupra consumatorilor, fie prin alegerea produselor pe care le vor vinde, fie prin prezentarea şi promovarea acestor produse, fie prin rolul de sfătuitori pe care-l joacă adesea pe lângă cumpărători (farmacişti, opticieni).
Distribuitorii constituie deci, în special pentru întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum, o componentă importantă a pieţei.
Producătorii concurenţi influenţează volumul vânzărilor, unei întreprinderi în special prin comportamentul lor în materie de politică, de gama de produse oferite, de preţuri practicate, de comunicaţii şi de distribuţie. De exemplu, vanzarile de automobile BMW depind nu numai de strategia de marketing a lui BMW, ci şi de cea a altor constructori sau importatori de automobile pe piaţa românească.

Administratia in Mesopotamia

A.T. — Sat, 28 Mar 2009 03:00:20 +0000

Notiunea de Mesopotamia (= Ţara dintre fluvii) a fost dată de greci, locuitorii înşişi dintre Tigru şi Eufrat neavând niciodată o denumire de acest gen. Spre deosebire de Egipt, unde unde cele două entităţi distincte apar încă din mil. 4 a.Chr., în Mesopotamia forma specifică de organizare a fost oraşu-stat şi va trebui să aşteptăm mai bine de un mileniu până să apară termenul de ţară. La fel, dacă în Egipt habitatul de tip rural şi împărţirea în regiuni este tipică, pentru Mesopotamia sunt specifice marile aglomerări urbane. Acestea nu erau numai centre comerciale sau meşteşugăreşti, ci reprezentau centrul unui teritoriu agricol ale cărui terenuri, în mare parte, erau lucrate chiar de locuitorii oraşului respectiv. Aceasta nu elimină însă existenţa unor ferme sau a unor sate, amplasate mai departe de acest centru. Începând cu epoca dinastică arhaică conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane. Acum începe concurenţa pentru hegemonie, iar titluri ca rege din Kiş sau en din Uruk purtate de monarhi care nu au domnit efectiv în aceste oraşe, arată că reuşiseră să-şi impună hegemonia. Aceasta nu înseamnă că oraşele respective şi-au pierdut autonomia.
Ideea unei confederaţii apare prin 2350 a.Chr., când Lugal-zaggesi din Umma cucereşte marea majoritate a oraşelor din Sumer şi se intitulează, mai întâi, en din Uruk, după care mare ensi al lui Enlil, stabilindu-şi capitala la Nippur. Tot în vremea acestuia apare pentru prima oară termenul de ţară tot într-o titulatură de a sa: rege al ţării Sumerului. De aici evoluţia spre ideea de regat şi mai apoi la cea de imperiu este rapidă. Mai departe, învingătorul său, Sargon cel Mare, se intitulează atât mare ensi al lui Enlil cât şi rege al ţării Sumerului şi al Akkadului. În afară de acestea el a continuat să poarte titlul de rege din Kiş, care-i asigura predominanţa în rândul oraşelor-stat sumeriene. În urma marilor cuceriri îşi mai adaugă încă un titlu: rege al celor patru ţinuturi, pentru care trebuie să înţelegem mai degrabă referirea la cele patru ţări: Sumerm, Akkad, Subartu şi Amurru, decât la stăpânirea universului, căci structura imperiului lui Sargon nu era suficient de omogenă, părţile componente nefiind suficient integrate. Într-adevăr sensul corect este în cazul lui Naram-Sin, care se intitulează: rege al celor patru ţinuturi şi rege al universului (şar-ki-şatim) aşa cum apare şi în cazul hărţii lumii de la Sippar.
După întreruperea cauzată de stăpânirea guttilor aceleaşi etape au fost rapid parcurse: Ur-nammu s-a intitulat rege al ţării Sumerului şi al Akkadului, în timp ce urmaşul său Şul-ghi s-a intitulat rege al celor patru ţinuturi şi stăpân universal. Acesta nu avea un imperiu la fel de extins ca şi Sargon, dar organizarea acestuia era mult mai centralizată, componentele acestui stat fiin mult mai bine integrate sistemului.
Invazia amorită va împige din nou Mesopotamia la stadiul de confederaţia a unor oraşe-stat, dintre care unul exercita hegemonia. În mil. 2 a.Chr. centrul de putere se mută înspre N în Asiria şi Babylon. Nu a trecut mult de la imperiul lui Sargon astfel că ideea imperiului universal nu a dispărut, ba dimpotrivă îşi găseşte un nou adept în persoana lui Hammurabi. Acesta pune bazele organoizatorice ale primului imperiu babylonian. Deşi purta titluri mai popmpoase decât predecesorii săi, precum zeu al regilor şi soare al Babylonului, Hammurabi a continuat linia acestora prin titlurile sale: cel care afăcut să pătrundă lumina peste ţările Sumerului şi al Akkadului, regele care a adus sub stăpânirea sa cele patru părţi ale lumii, favoritul lui Iştar.
Asiria mai primitivă şi mai puţin urbanizată a semănat mai mult cu un regat, datorită faptului că a început de la un singur oraş: Assur. Treptat pe parcursul celor trei imperii asiriene, suveranii au înfiinţat noi capitale (Nimrud, Dar Şarukin sau Ninive) crescând astfel numărul oraşelor. Marii cuceritori ai mil. I a.Chr. au reuşit să pună bazele unui imperiu puternica, care se baza mai mult pe teroare şi pe mari deportări de populaţie, decât pe organizare. În mod firesc titulatura lor a urmat termenii sargonizi, ca şi cea a monarhilor noului imperiu babylonian.
Dacă despre monarhie aveam ceva informaţii în cazul tipului de administraţie informaţiile sunt mult mai zgârcite. Fără îndoială că inventarea scrierii şi constituirea primelor arhive alcătuite din tăbliţe economice şi numerice presupun începuturile formării unui aparat administrativ. Mai departe, folosirea sigiliului şi a procedeului sigilării, apariţia mormintelor unor purtători de sigiliu constituie argumente suficient de serioase în sprijinul acestei idei. Totuşi, nu ştim clar care le erau atribuţiile şi titlul pe care-l purtau.
Informaţiile sunt la fel şi în ceea ce priveşte imperiul sargonid, cu toate că logic ar fi să se fi constituit o administraţie provincială în timpul dinastiei akkadiene. Această idee este sugerată de faptul că, după cucerirea Susei, Naram-Sin numeşte un guvernator. La fel nu se ştie pe ce criterii erau aleşti funcţionari, dar se poate specula că criteriul cel mai important era loialitatea faţă de dinast. Mai mult, să nu uităm că este vorba despre un teritoriu extramesopotamian, pentru că în cazul centrelor sumeriene se ştie că acestea au dispus pe întreaga perioadă a Imperiului Sargonid de o autonomie destul de lărgită, singurul lucru care ţinea imperiul unit fiind forţa armelor.
Abia începând cu dinastia a III-a din Ur, datorită numărului mare de arhive regale, descoperiri de manuale notariale sau de scribi, există siguranţa existenţei unei duble administraţii: centrală şi provincială. Vârful acestor administraţii este regele. În fiecare provincie au fost desemnaţi doi funcţionari: unul civil (ensi) şi unul militar (shagin). Sarcinile acestora constau în suprave-gherea instalaţiilor hidraulice, perceperea impozitelor şi menţinerea ordinei. Aceşti funcţionari aveau şi subordonaţi fiecare având un rol specific. De menţionat este că toate aceste funcţii puteau fi ocupate prin desemnare sau cumpărare. Curieri şi spioni făcea legătura între centru şi diferitele provincii. La nivel central, sub rege, se află un şef al cancelariei (sukkalmah), care este şeful corpului de control şi al curierilor. Există chiar o scară ierarhică a funcţiilor: se porneşte de la funcţia de curier (sukkal) pentru ca apoi să ajungi sukkalmah, ensi sau shagin.
Un sistem apropiat de cel din Ur pare să fi existat şi în Babylon sau Mari, mai ales în ceea ce priveşte nivelul accentuat de centralizare. La Mari, regele deleagă unele dintre atribuţiile sale unor funcţionari specializaţi. De exemplu, rabi Amurrim este şeful departamentului de relaţii externe, dar are în administraţie şi păşunile regale, cu drept de arendare şi fxare a cuantumului arendei. Ştim, de asemenea că funcţia militară putea fi dată unor generali, care aveau dreptul să păstreze o cotă din pradă şi din captivi. Mai există siguranţa că începe să se concretizeze o administraţie a palatului: sclavii palatului erau supravegheaţi de un şef.
Date interesante ne provin şi din mediul assirian, chiar dacă instituţiile de aici nu au atins rafinamentul celor din Ur, Babylon sau Mari.
Organul suprem în Assur, în perioada timpurie, este reprezentat de sfatul bătrânilor în calitate de organ consultativ al adunării cetăţii. Sfatul dispunea de un spaţiu pentru întruniri, iar organismul subordonat era sfatul coloniei de la Kanesh. Prin rotaţie reprezentanţii celor mai ilustre familii ocupau funcţia eponimă (limmu). După toate probabilităţile nici o decizie a sfatului nu puteatrece fără aprobarea prealabilă a adunării cetăţii Assur. Pentru transmiterea de informaţii de la centru la colonii şi pentru stabilirea legăturilor cu autorităţile locale era folosit un corp de mesageri.
O dată cu structura statului teritorial şi a imperiului assirian, se elaborează şi o administraţie. Centrul acestei administraţii se mută de la Casa sfatului şi a magistratului eponim în palatul regal, unde îşi avea reşedinţa vicarul lui Assur (ishakku Assur). Tendinţele absolutiste şi universaliste ale regelui sunt legitimate prin această formulă şi fac din cultul lui Assur o religie de stat. Ca urmare vechile instituţii dispar şi se presupune că imperiul era guvernat pe patru nivele:
primul era cel central → cu focus-ul la palat unde evoluează un sistem birocratic nu prea bine definit şi în care specializarea nu era un element important. Sigur în acest sens, este faptul că nu s-a produs, ca la Ur, o separare între funcţiile militare şi cele civile. Oricum, nu se cunosc nici un fel de informaţii asupra sistemului de recrutare a funcţionarilor. Texte din sec. 14 a.Chr. ne arată că o parte din acestea au devenit ereditare şi că anumite familii se bucurau de o mare influenţă la curte.
al doilea nivel (eunucii) → este cel provincial şi se referă la guvernatorii care puteau fi aleşi numai din rândul eunucilor, chiar dacă aceştia nu proveneau din familii influente. Condiţia esenţială în desemnarea guvernatorilor rămânea loialitatea absolută faţă de suveran, în faţa căruia era depus n jurământ de credinţă reînnoit anual.
al treilea nivel → este reprezentat de instituţiile din fruntea oraşelor şi a aglomeraţiilor rurale. Scopul acestor instituţii era de a facilita colectarea impozitelor şi îndeplinirea obligaţiilor militare. Mesager, controlori, informatori asigurau circulaţia rapidă a informaţiilor de la centru spre periferie şi invers, foarte important rămâne rolul heralzilor regali, a căror misiune era aducerea la cunoştinţă, în pieţele publice, a ordinelor şi edictelor regale.
al patrulea nivel → este reprezentat de administraţia templelor.

Drept Civil – Patrimoniul

A.T. — Fri, 27 Mar 2009 22:15:29 +0000

PATRIMONIUL ca entitate juridică distinctă – totalitatea drepturilor si obligatiilor unei persoane fizice sau juridice, cu valoare economică (continut economic). Obligatia : îndeplinirea unei prestatii, achitarea unei datorii, respectarea imaginii unei persoane. Patrimoniul este o universalitate juridică, o notiune abstractă. Toate persoanele fizice sau juridice au patrimoniu. El are un activ si un pasiv. Activul reprezintă drepturile si pasivul, obligatiile. Patrimoniul este unic, apartine negresit unei persoane fizice sau juridice, dar este divizibil. El nu este transmisibil. Transmiterea lui se face numai pe cale succesorală (mortis causa). Transmiterea succesorală se face pe cale legală sau testamentară. Testamentul este unicul act unilateral care produce efecte. Inscrierea în fals – contestarea unui act autentic. Cel care contestă trebuie să facă dovada.
Functiile patrimoniului : constituie gajul general al creditorilor chirografari (cei care nu au garantii). Garantiile sunt personale (fidejusiunea) si reale. Cea mai solidă garantie este ipoteca. Creditorii chirografari au la îndemână actiunea oblică (când debitorul este neglijent în exercitarea drepturilor sale creditorul chirografar actionează în numele lui) si actiunea pauliană (cererea de anulare a unui act încheiat de debitor în frauda creditorului). A doua functie a patrimoniului – patrimoniul permite si explică transmiterea universală (când este un singur succesor) si cu titlu universal (mai multi succesori). Patrimoniul transmis la mai multi succesori – indiviziune. De asemenea, permite si explică subrogatia reală (dreptul asupra unui bun din patrimoniu poate fi înlocuit cu un alt bun). Subrogatia reală – cu titlu universal (înlocuirea automată a unei valori cu altă valoare, în cuprinsul unui patrimoniu. Ea se produce automat, fără ca o dispozitie a legii să o prevadă expres. Este în strânsă legătură cu gajul general al creditorilor chirografari si este subordonată divizibilitătii patrimoniului) si cu titlu particular (când un bun ipotecat sau gajat a fost distrus ori deteriorat de un caz asigurat sau printr-o faptă ilicită, ipoteca sau gajul se strămută de drept asupra sumei de bani primită sau cuvenită cu titlu de indemnizatie de asigurare sau, după caz, asupra despăgubirii primite sau datorate de autorul prejudiciului. Acest caz este prevăzut de lege în vederea apărării drepturilor creditorilor cu garantii reale). Drepturile reale si drepturile de creantă. Continutul concret al patrimoniului este alcătuit din drepturile patrimoniale si obligatiile patrimoniale care apartin unei persoane determinate. Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale si drepturi de creantă. Drepturile reale sunt opozabile tuturor. Dreptul subiectiv de proprietate este consacrat de lege. Dreptul de creantă este opozabil numai unei persoane determinate sau determinabile. Majoritatea drepturilor de creantă izvorăsc din contracte. Titularul dreptului este creditorul, iar titularul obligatiei este debitorul. Dreptul de creantă nu poate fi exercitat decât asupra titularului obligatiei sau al succesorilor. Clasificarea drepturilor reale : 1. După natura bunurilor (imobiliare si mobiliare). 2. Dacă au sau nu o existentă independentă (drepturi reale principale si drepturi reale accesorii). Drepturile reale principale : dreptul de proprietate si drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate. Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată : dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitatie, dreptul de servitute, dreptul de superficie. Drepturile reale accesorii : dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale si dreptul de retentie.

Dreptul de proprietate real – dreptul real cel mai deplin care conferă titularului posibilitatea de a exercita atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinta, dispozitia) asupra unui bun. Continutul dreptului de proprietate : posesia, folosinta, dispozitia. Posesia – stăpânirea bunului. Posesia este expresia dreptului său. Ea, de fapt, nu este un drept, ci o stare de drept. Folosinta – dreptul de a percepe fructele (industriale – presupun o activitate, naturale – se produc fără activitatea proprietarului, civile – chirii, dobânzi). Dispozitia – dreptul de a dispune de un bun. Are două forme : dispozitia juridică si dispozitia materială. Dispozitia juridică – dreptul proprietarului de a înstrăina un bun (dreptul de a crea dezmembrăminte). Dispozitia materială – titularul dreptului de proprietate poate transforma sau distruge o dispozitie materială.

Caracterele dreptului de proprietate : 1. Absolut si inviolabil (cu două exceptii : exploatarea solului sau subsolului ori prin lucrări de utilitate publică, respectiv exproprierea pentru cauză de utilitate publică – Legea nr. 33/1994 – se face cu o dreaptă si prealabilă despăgubire). Aceasta înseamnă că proprietarul îsi poate exprima pretentiile prin negociere. Abuzul de drept a fost consacrat în sec. XIX. 2. Dreptul de proprietate este deplin si exclusiv. 3. Este un drept transmisibil si perpetuu. Titularii dreptului de proprietate privată – orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul si autoritătile publice locale si au acelasi regim juridic comun.
Dreptul de proprietate publică. Art. 135 din Constitutie – prevede bunurile care sunt exclusiv proprietate publică si titularii (statul si autoritătile publice locale). Proprietatea este publică sau privată. Dreptul de proprietate publică apartine statului sau unitătilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul public poate fi de interes national, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, apartine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor. Definitie – dreptul de proprietate al statului sau unitătilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil (bunurile nu pot fi gajate sau ipotecate. Ele pot fi date numai în administrare, conservate sau închiriate, în conditiile legii). Regimul juridic al bunurilor din domeniul public – inalienabilitatea, imprescriptibilitatea (dreptul de proprietate publică este imprescriptibil instinctiv si achizitiv), insesizabilitatea (nu poate fi urmărit prin executare silită). Ea este consecinta inalienabilitătii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către titulari (posesia, folosinta, dispozitia). Modul de exercitare a dreptului se face prin putere publică. Posesia si folosinta se exercită în trei moduri : 1. Darea în administrare a bunurilor proprietate publică (către doi titulari : regii autonome si institutii publice). 2. Darea în concesionare a bunurilor proprietate publică – Legea nr. 219/1998 (oricine poate concesiona, părtile fiind concedentul – concesionarul, contractul de concesionare dă nastere unui drept de concesionare cu durata maximă de 49 ani, contra unei sume numită redeventă). 3. Darea în folosintă gratuită a bunurilor unor organizatii cu scop de binefacere, social, fără caracter lucrativ. Inchirierea bunurilor proprietate publică. Cel care a închiriat este un detentor precar. Al treilea atribut este dispozitia (Legea nr. 213/1998) – bunurile pot fi trecute din domeniul public în domeniul privat si invers prin HG sau prin hotărâri ale Consiliilor locale.
Circulatia juridică a unor imobile (Legea nr. 54/1998 – circulatia juridică a terenurilor si prevede capacitatea juridică de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor de către persoanele fizice, juridice si apatrizi). Bunurile sunt mobile sau imobile. Legea nr. 66/2002 privind circulatia juridică a terenurilor din industria forestieră. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică : Art. 41 din Constitutie (nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă si prealabilă despăgubire). Art. 44 din Constitutie consacră dreptul de proprietate asupra terenurilor în situatiile : 1. Când România va deveni membru al UE (libera circulatie a mărfurilor). In aceste conditii Legea nr. 54/1998 este neconstitutională. 2. In conditiile unei conventii internationale pe bază de reciprocitate, în conditiile legii organice (nu există). Suprafata maximă pe care o poate dobândi o persoană este de 200 ha. Dreptul de preemtiune (prioritate de cumpărare a terenurilor din extravilan de către coproprietari, arendasi si vecini). Legea nr. 82/1993 – cu privire la concesionare în Delta Dunării. Preemtiunea se referă numai la vânzarea – cumpărarea terenurilor, nu si la concesiune. Preemtiunea de preeminentă (preeminenta dreptului de prioritate). Terenurile nu se pot transmite decât prin acte autentice (solemne). Dacă nu au fost îndeplinite conditiile legii, actul este atins de nulitate relativă. Terenurile forestiere (drept de preemtiune al Regiei Nationale a Pădurilor). Enclavele împiedică amenajarea în regim silvic. Tendinta pe plan mondial este ca statul să exploateze aceste terenuri silvice.

Dilema liberalismului si manusa universitara

F.T. — Thu, 26 Mar 2009 22:41:57 +0000

Pe lumea asta sunt doua metode de cuantificare a progresului. Sau poate sunt mai multe dar eu pe acestea doua le am in vedere: teoria si aplicatia. De obicei, intre cele doua exista o legatura, fara a fi insa obligatorie. Oricum omul are mai multe obiceiuri bune… printre care a experimenta si a teoretiza. Unii oameni gandesc si altii fac… e in natura firii umane, aceste actiuni defininind moduri diferite de interpretare si reactie. Totusi, in general, relatia dintre teorie si aplicatie este bidirectionala… teorii aplicandu-se si aplicatiile teoretizandu-se. Asta-i piatra, parafrazand vorbele Salvatorului, pe care-mi voi crea pledoaria. Sa purcedem… asadar.
Gandindu-ma la noul subiect favorit al jurnalistilor politici, manusa aruncata noului lider liberal Crin Antonescu de politologul Cristian Preda, am concluzionat asupra relevantei unei polemici in materie de liberalism intre cei doi. Si ma gandeam la cum s-ar aplica asupra politicii mica mea schema, incercand sa gasesc exemple in care teoria politica a unui ganditor a ajuns subiect de experiment practic (teorie aplicata, deci).
Desi zona expertizei mele atinge doar tangential teoria politica, lucru pe care mi-l asum din start, ca absolvent de istorie imi aduc aminte doua cazuri concrete… ambele finalizate aproape dramatic, in functie de contextul istoriei. Noi, cei ce am studiat istoria, suntem obisnuiti sa plecam de la fenomen. Asa incepem. Vedem fenomenul, consecintele si cautam cu minutiozitate premisele, concluzionand apoi cu emfaza. Exista (si voi face o paranteza), o animozitate cultivata in mediul universitar romanesc intre reprezentantii stiintelor politice si cei ai istoriei. Primii ii acuza pe cei din urma ca sunt prea chitibusari si din atare cauza scapa din vedere planul macro. Cei din urma, cu o doza de superioritate, ii acuza pe intelectualii din zona stiintelor politice de ignoranta, datorita obisnuintei lor de a generaliza, de a include in categorii predefinite, cazuri doar similare in forma dar nu si in fond. Toti au dreptate, insa matricea de interpretare este diferita. Politologii creaza tipologii, doctrine, sabloane, pe cand instoricii reconstruiesc minutios viata oamenilor, circulatia ideilor si interpreteaza evenimentele. Unii dispretuiesc ce iubesc ceilalti si invers. Acestea fiind spuse, sa revenim, asadar, la teoria mea aplicata. In materie de teorie, putini indivizi, de-a lungul istoriei, au stat la fel de bine ca Platon, care dupa consemnarea teoretica a conceptiilor sale despre stat in Republica, a incercat sa le si experimenteze. Din nefericire, pentru ambitiile sale, experimentul sau siracuzan s-a finalizat negativ, filosoful fiind intemnitat si alungat. Un alt exemplu, mai recent si mai eficient ca materializare este comunismul. Teorie, apoi practica. Asa au gandit marxistii, care au luat sistemul perfect articulat al lui Karl Marx si l-au pus la treaba. In fond, ce sens are un sistem teoretic perfect daca nu aduce bunastare umanitatii. Uriasul capital de incredere de care a beneficiat utopia marxista si sistemul sau de interpretare istorica a stat la baza a sapte decenii de experimente mondiale, unele inca nefinalizate. Se pare ca, printr-o analiza succinta a cazurilor propuse, teoriile nu sunt intotdeauna si viabile practic, fiind prea…teoretice .
Asa ca ne raman aplicatiile teoretizate. Ele sunt mai simple si coincid cu fenomene determinate de trasaturile fundamentale ale individului. Si in sens politic, ma gandesc la conservatorism si liberalism. Ambele, in sens social, isi au radacina in caracterul instrinsec al indivizilor. Dar problema noastra era liberalismul. Cum apare liberalismul ? Nu sunt specialist in teorii politice dar bunul simt imi spune ca totul pleaca din nevoia omului de a crea, de a prospera, de a aduna. Acest motor intern contribuie la progres. Bineinteles, nu este suficient pentru ca un instinct sa se concretizeze intr-un sistem politico-economic. E nevoie de o societate echilibrata, de reguli concrete, de drepturi, de un sistem economic articulat. De o Britanie, poate… cu traditia ei in materie de libertati individuale (Magna Charta, etc), de sistem juridic, cu centralizarea ei incipienta dar nu completa, incapabila de a derapa intr-un absolutism de tip continental.
Conteaza mai putin contextul si premisele… pentru mine, in acest caz, conteaza ordinea. Teoreticienii liberalismului au scris ce simteau si ce aplicasera. Au asternut pe hartie un sistem care functiona, in toate dimensiunile sale. Au notat ceea ce considerau ca sta la baza dezvoltarii societatilor in care traiau, emfazand valorile potrivite: tenacitate, initiativa, viziune, etc. Cronicari ai propriilor mentalitati si aspiratii, acestia au sistematizat valorile in care credeau.
Dl Cristian Preda l-a invitat pe presedintele PNL la un showdown, unde locul Smith&Wesson-ului e luat de eruditia teoretica in materie de liberalism a competitorilor. Poti fi liberal fara aceste cunostinte? Sigur. Primii liberali au fost liberali fara a se numi asa. Erau oameni care impartaseau niste credinte comune…teoreticienii le-au dat un nume, pe care l-au in dreptul acelor credinte.
Asadar, ce arata si cui serveste o astfel de discutie? Serveste in primul partilor direct implicate, excesivilor galbeni sau portocali. Isi vor gasi satisfactia in goliciunea doctrinara a competitorilor. Dl. Cristian Preda va primi elogiile alor sai, pentru abilitatea de a aduce vrajmasul pe taramul competentelor sale. Probabil si orgoliul sau va fi ostoit de o eventuala victorie, in fata “inamicului” politic. Il face pe dl Preda o eventual victorie mai liberal decat Antonescu? Nu. Il face pe dl Antonescu o eventuala victorie mai liberal decat dl Preda? Nu. Totul e doar o noua abordare a jocului politic. Mutarea luptei intr-un alt decor.
Ce te face liberal? In opinia mea, liberal te face ceea ce te poate face si francez… adeziunea la un set de valori si aspiratii.
Intr-un comentariu pe blogul d-lui Patrasconiu, dl Preda nuanta pozitia sa, ducand-o dinspre logica duelului spre una constructiva, necesara pentru dreapta romaneasca. Sa fim seriosi, discutiile despre doctrine pure, in plan teoretic, sunt redundante astazi, cand toate doctrinele se intersecteaza, se nuanteaza, se complica.
Asquith sau Balfour, Lloyd George sau Bonar Law erau obligati sa vada politica bipolar, desi si atunci existau laburisti sau viziuni nuantate in interiorul partidelor. Dar astazi, cand doctrinele si obiectivele s-au inmultit simtitor, mai putem vb despre puritate doctrinara? La nivel teoretic, ca exercitiu intelectual, da. Dar nu in lupta politica reala. Acolo este nevoie de altceva, dialog, responsabilitate, nu discutii inalte despre ortodoxism doctrinar. Sau cel putin, asa arata pe hartie, putina mea putinta de intelegere.

Teorii si Tipologii ale inflatiei – Teoria Monetarista a Inflatiei

Temüügin — Wed, 25 Mar 2009 22:40:10 +0000

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci preţurile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să aşistăm neputincioşi la năvala unui val inflaţionist. Pentru a se menţine consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce reprezintă acelaşi lucru, preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la latinescul « inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea şi foloşirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale şi până în zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a caracterizat sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a preţurilor.
Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe fixe. Din acest motiv definiţia inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este esenţial in conţinutul şi manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind definirea inflaţiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflaţiei, precum şi elementele lor definitorii.

TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI

Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:
1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;
2.teoria keyneşiană , pe care monetariştii o echivalează cu o curba şimplă a lui Phillips , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;
3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv, accelerarea inflaţiei.
Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneşian. Cum autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii.
Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :
1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală”
2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite.
3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei) .

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.
Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor (deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilităţii.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă.
Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect.
A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel, accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.
Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi, politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală.
In cadrul monetarismului unii autori fac distincţie intre două şcoli de monetarism: monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4.
Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi, respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre.
Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică.
In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creştere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a balanţei de plăţi.

Gabor Bethlen – principe al Transilvaniei

M.T. — Tue, 24 Mar 2009 23:57:56 +0000

S-a născut în 1580 la Ilia (Hunedoara). Strămoşii , mari nobili cu domenii în comitatele Bekes si Timis, au îndeplinit funcţii în slujba regilor Ungariei: ban de Severin, comite, voievod al Transilvaniei, căpitan. Dupa ce Ungaria a fost impartita intre turci (sudul) si austrieci (nordul) in 1541, tatăl sau, Wolfgang Bethlen, s-a retras în Transilvania autonoma si vasala sultanului, primind ca domeniu Ilia din partea principelui Istvan Bathory (1571-1575). S-a căsătorit cu Drusina Lazar, sora unui jude secui.
Rămas orfan de ambii părinţi la 13 ani, lui Bethlen i s-a confiscat domeniul de catre principele Sigismund Bathory (1581-1602). Apoi, el intra în slujba curtii princiare, unde se afla sub oblăduirea lui Ştefan Bocksay, unchiul lui Bathory. La vârsta de 16 ani lua parte la campania antiotomana din Valahia, iar la 20 de ani era comandant. Tot atunci îl însoţeşte pe Bathory la curtea imperială de la Viena, iniţiindu-se în tainele politicii.
După abdicarea lui Sigismund Bathory, fiind de confesiune calvina, Bethlen se alătură taberei nobiliare antihabsburgice, susţinându-l pe Moise Secuiul la tronul Transilvaniei. După înfrângerea acestuia, se refugiază în Imperiul otoman, unde stabileşte relaţii cu demnitarii sultanului (’’îi cunosc firea turcului’’ – va spune el mai târziu). În fruntea unor forţe otomane încearcă să se apropie de Transilvania, dar fără succes, reuşind să scape din mâinile haiducilor din slujba împăratului cu preţul pierderii bunurilor personale. Astfel, prestigiul său în rândurile nobililor pribegi creşte şi aceştia vor să-l aleagă principe. Realist pentru vârsta de 23 de ani, el refuză şi-l susţine pe Ştefan Bocskay (1604-1606). Îl convinge apoi pe acesta să se revolte împotriva Habsburgilor şi apără hotarele Ardealului. În calitate de general şi consilier al principelui el primeşte în dar cetatea Hunedoarei şi funcţia de comite de Hunedoara. În timpul păcii încheiate cu Habsburgii in 1606, el se va căsători cu Suzana Karoly, fica unui mare nobil din nordul Ungariei.
După moartea lui Bocskay, deşi Stările îl aleg pe Sigismund Rakoczi ca principe, Bethlen îl susţine pe Gabor Bathory până într-atât încât Rakoczy îl arestează. La scurt timp după aceea, în 1608, Rakoczy renunţă la tron în favoarea lui Bathory, susţinut de Habsburgi şi aprobat de sultan la intervenţia lui Bethlen, eliberat intre timp. Iniţial relaţiile Bathory – Bethlen au fost bune, Bethlen primind daruri consistente, printre care cetatea Devei, şi devenind unul dintre cei mai mari latifundiari ai Transilvaniei si membru al anturajului principelui, care îi asculta sfaturile. Dar orientarea sa turcofilă a intrat curând în coliziune cu cea proaustriacă a lui Bathory, care a încercat sa-l lichideze. Prevenit, în 1612 Gabriel Bethlen se refugiază din nou la turci, unde este primit de sultan, care îl numeşte principe şi-i pune la dispoziţie trupe. Deşi este proscris de Dietă, Bethlen înaintează sprijinit şi de oştile muntene si moldovene, iar Bathory fuge şi este ucis la Oradea de haiduci. În acest context, la 23 octombrie 1613 Stările îl aleg pe Bethlen ca principe al Transilvaniei.
In politica sa interna, Bethlen se va lovi de atitudinea Starilor cu privilegiile lor traditionale. In actul de juramant al principelui, Starile au făcut un pas în direcţia îngrădirii puterii executive, care putea acţiona doar cu consimţământul Consiliului principelui în domeniile politicii externe, al numirilor în funcţii şi al donaţiilor.Totusi, el va merge pe linia intaririi puterii centrale initiata de Istvan Bathory, tendinta absolutista fiind un fenomen european al vremii. Pentru gândirea politică a lui Bethlen este semnificativă propunerea înaintată Stărilor în 1614 prin care cheltuielile militare să fie suportate de nobili şi oraşe, considerand ca poporului îi erau de ajuns impozitele şi obligaţiile către principe si nobil. După adoptarea acestei măsuri antinobiliare, principele a găsit si mijloacele pentru a-şi asigura independenţa faţă de nobilime şi oraşe. La Dieta din 1615 el va reusi legiferarea restabilirii veniturilor statale, care după domnia lui Sigismund Bathory intraseră sub controlul nobililor, inregistrand la fisc cetatile, orasele regale, ocnele de sare, minele, topitoriile de fier si domeniul Branului. De asemenea, va recupera Făgăraşul şi Sibiul de la foştii dregători ai lui Gabor Bathory.Constient ca tara trebuie guvernata in acord cu ’’natiunile’’ componente si dorind sa-si asigure venituri consistente din impozitele sasilor, principele le va retroceda acestora Sibiul în 1614, după ce ei i-au jurat credinţă. In sfarsit, pentru a-si intariri propriul potential economic, s–a ingrijit de refacerea domeniului princiar, el si familia sa detinand prin legea funciara din 1615 urmatoarele domenii fiscale: Gherla, Oradea, Cluj-Manastur, Alba-Iulia, Deva , Fagaras, Caransebes, Lugoj, apoi si Hunedoara, Blaj, Debretin, Zlatna.
In politica economica, principele va promova mercantilismul, doctrina care sustinea ca puterea unei tari poate fi marita daca exporturile sunt superioare importurilor, adica a urmarit sa intensifice productia interna. El a impulsionat dezvoltarea mineritului, acordand privilegii de prospectiune si exploatare in conditii avantajoase statului pentru mine de aur, argint, cupru, plumb, mercur si interzicand scoaterea din tara a cuprului si a fierului.In timpul campaniilor sale antihabsburgice din anii 1619-1626 a adus din Slovacia mineri cu familiile lor pentru exploaterea aurului si pentru monetarii. Se preocupa si de stimularea activitatii mestesugaresti, aducand mesteri din Gdansk (Polonia) si din alte tari europene, asa cum relateaza cronicarul sas Georg Kraus: ”Gabriel Bethlen a mai chemat cu mari cheltuieli din Italia, Germania si Polonia pe cei mai buni meseriasi si artisti ca: zidari, dulgheri, tamplari, pietrari, taietori de var, sculptori, croitori de catifea; a refacut cu cladiri frumoase intreaga Alba Iulia, Vintul, Fagrasul, Blajul si alte asezari, facand restaurarile in forma lor de acum”. De asemenea, pentru a stimula concurenta mestesugarilor breslasi el ii colonizeaza pe domeniile sale pe habani, mestesugari anabaptisti nevoiti sa se refugieze din Moravia, in timpul Razboiului de 30 de ani. Preocuparile sale economice le gasim ilustrate in Instructiunile pe care le-a dat slujbasilor de pe domeniile princiare. In ceea ce priveste comertul, incheie tratate cu Viena si Bucurestiul si acorda privilegii comerciale evreilor refugiati din Spania si grecilor, marfurile ardelene ajungand acum in Venetia, Suedia si Scotia. In politica preturilor, a introdus „limitatii” ale preturilor, consecinta directa a efortului de infranare a inflatiei, care devenise un fenomen european de proportii la inceputul sec. XVII.
Politica sa cultural-religioasa va fi orientata spre promovarea protestantismului si lupta impotriva Contreformei simbolizata de Habsburgi. A fost descris de un contemporan ca un ’’calvinist zelos care rareori iesea fara o Biblie in buzunar’’, dar, calculat, a avut grija ca disputele de ordin religios sa nu afecteze unitatea tarii. A intervenit prin masuri fiscale in favoarea preotilor romani si l-a confirmat pe episcopul Teofil de la Prislop. Pentru atragerea romanilor la calvinism si lutheranism, se vor traduce si tipari in romana carti religioase, in primul rand Biblia, fapt care va accelera folosirea limbii romane in biserica ortodoxa si va restange la o mica patura de nobili si oraseni pe romanii trecuti la calvinism. El va sprijini trimiterea la universitati din strainatate a unor tineri pe timp de trei-cinci ani, care inmomentul intoarcerii vor fi plasati in posturi importante ca diplomati, magistrati, bibliotecari, profesori, istorici. In plan intern printr-o hotarare a Dietei din 1622 s-a hotarat infiintarea unei Academii la Cluj, pe care el a mutat-o la Alba Iulia. Cu o viziune moderna asupra educatiei, Bethlen a permis si fiilor de iobagi sa urmeze cursurile scolilor, de acest fapt profitand si discipolii romani ai colegiilor reformate din Alba Iulia, Aiud, Orastie, Targu Mures si Cluj. A fost preocupat sa aduca la Academie profesori straini de renume, asa cum au fost poetul umanist Martin Opitz din Silezia, Johann Alstedius, Johann Bisterfeld si Ludwig Piscator din Germania. Opitz, parintele literaturii moderne germane, a stat doar un an in care a scris poemul ’’Zlatna’’ si lucrarea „Dacia Antiqua’’, astazi pierduta, in care s-a referit la originea latina a poporului roman. De asemenea, la Academie au beneficiat de locuinta si intretinere 40 de alumni. El va scrie intr-o scrisoare din martie 1628: ”In scoala noastra din Alba, care a inceput sa prospere, daca domnia ta nu vei fi auzit de la unii, vei intelege cu siguranta din scriosarea noastra ca sunt instruiti tineri care promit, ei au inceput sa sporeasca si ca numar, exista studenti maturi, speram sa fie 75 sau chiar 80’’. La aceasta Academie se va forma si umanistul roman Mihai Halici din Caransebes, posesor al unei renumite biblioteci. Stradaniile lui Bethlen in domeniul educatiei au mers mai departe, aducand o tipografie din Germania si infiintand o bibiloteca, arsa de turco-tatari in 1658 si despre care cronicarul Ioan Szalardi spune: ”Pentru necesitatile aceluiasi colegiu, el organizeaza o biblioteca plina cu minuntae carti apartinand diferitelor stiinte, a caror procurare il va fi costat multe mii de taleri”. In cadrul tipografiei oficiale din Alba Iulia, se va infiinta o sectie romana, la care au fost adusi tipografi si litere de tipar din Tara Romaneasca. Din corespondenta sa cu Daniel Pereus, profesor la Universitatea din Heidelberg (Germania), si cu predicatorul Peter Alvinczi din Kosice (Slovacia) reiese interesul sau pentru metodele pedagogice moderne din Europa. Poate fi considerat un ’’principe constructor’’ , un cronicar spunand despre el :”…maria sa …construieste cu sarg… sunt douazeci si cinci de ani trecuti de cand vreun principe a faurit constructii atat de folositoare in fortaretele patriei noastre, pe cat a facut maria sa in acesti doi ani si jumatate’’. De exemplu a refacut palatul princiar din Alba Iulia, adaugand loggii dupa modelul Renasterii italiene, facute de sculptorii Landi din Mantova si Agostino Serena din Venetia. De asemenea, s-a preocupat si de muzica, aducand muzicieni de la Viena, Cracovia, Gdansk, din Franta si Germania. Imaginea curtii sale se reflecta in inventarul din 16 august 1629, cand, suferind de afectiune renala care se agrava, a simtit nevoia sa si faca testamentul. De la Bethlen ne-au ramas o serie de imnuri religioase si o bogata corespondenta politico-diplomatica.
In timpul domniei lui Bethlen, armata de operatii numara intre 15.000 si 25.000 de ostasi, fiind comparabila cu a Frantei si a Olandei . Un rol important in armata sa l-au jucat secuii, care prestau serviciu militar in schimbul statutului de om liber. Ca urmare a masurilor luate de principe pentru consolidarea acestui statut, la sfarsitul domniei sale , trei patrimi dintre secui efectuau serviciul militar fata de o jumatate la inceputul domniei. O alta parte a armatei era constiutita din haiduci , categorie sociala formata din taranii eliberati de obligatiile iobagesti, obtinand titlul de nobilitate colectiva, asa numita „libertate haiduceasca”. Componenta cea mai valoroasa a armatei princepului, sub aspectul instructiei si dotarii, a constituit-o oastea de curte, formata in parte din mercenari germani, polonezi, croati si slovaci. In sfarsit trupele din cetatile Transilvaniei, unitatile ’’de camp’’ alcatuite din iobagi, banderiile nobiliare, unitatile din comitate si cele ale orasenilor intregeau tabloul militar ardelenesc la inceputul secolului XVII. Arma de baza a armatei princiare o constituia cavaleria usoara, in timp ce infanteria nu a putut fi inzestrata cu arme de foc la nivelul european. De asemeni, artileria avea un rol complementar in structura armatei princiare, dispunand de tunuri usoare.La inceputul domniei sale existau in Transilvania opt ateliere de praf de pusca si sapte turnatorii de tunuri.In cursul domniei lui Bethlen au fost modernizate, dupa modelul Tarilor de Jos, cetatile din Alba Iulia, Deva, Fagaras, Hunedoara, Vintu de Jos, Blaj, Bran, principele personal proiectand si conducand lucrarile de fortificatii de la Oradea.
Politica sa externa va fi una antihabsurgica, conflictele alternand cu tratatele de pace. Habsburgii vor sprijini chiar un complot impotriva sa, descoperit la timp, precum si pe marele nobil maghiar Gheorghe Homonnai, ca pretendent la tronul Transilvaniei, pe care il va invinge in 1616. Prin cele doua paci de la Tarnava (1615,1617) Bethlen va recupera cetatile din Partium (vest) si a fost recunoscut principe. În schimb, într-o anexă secretă, principele a promis ajutor împăratului împotriva otomanilor.
Cunoasterea turcilor la ei acasa i-a permis sa aiba o atitudine diplomatica eficienta fata de ei ca principe, asa cum reiese din instructiunile pentru ambasadorul Baltazar Kemeny: ”Domnia sa… sa aiba in vedere firea turcului, care,unde recunoaste o stare de frica, acolo incearca sa–i stea pe gatu, grumazul oricui, oriunde. In schimb acolo unde e tinut cu masura cuvenita, acolo si el arata bunavointa amabila cu lingusiri si prefacatorii’’. Când otomanii i-au cerut, câţiva ani mai târziu, să plătească tributul şi să se alăture cu oastea sa armatei lor, le-a răspuns că nu le poate face pe amândouă, dând exemplu situaţia iobagului pe care nobilul nu-l poate chema la război simultan cu încasarea dării. Mai mult, cand otomanii i-au cerut cedarea cetatilor Lipova si Ineu va reusi sa-i determine sa accepte numai cedarea Lipovei, acumuland capital diplomatic in fata sultanului, capital folosit in campaniile antihabsburgice. El şi-a exersat calităţile diplomatice şi în medierea conflictului polono-otoman din 1620-1621, când a obţinut condiţii bune penru otomani.
Pentru a menţine autonomia Transilvaniei faţă de cele două mari puteri, Bethlen întreţine relaţii cordiale cu voievozii celor două Ţări Române, Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, împreună cu care a rostit un jurământ de alianţă în tabăra de la Oprişani , la 25 noiembrie 1613. Referindu-se la situaţia Transilvaniei între curtile imperiale, principele spunea: ’’Între cele două rele aş considera de cel mai mare folos, împreună cu existenţa libertăţii patriei noastre, plăcuta, frumoasa pace.’’ Caracterizand politica externa a acestui principe vazut de unii ca un ’’Machiavelli maghiar’’, viitorul principe Janos Kemeny sustinea ca ’’pe ambii imparati puternici i-a tinut in aequilibrio, fata de el insusi si fata de patria sa’’.
Politica sa economica a facut posibila participarea tarii in Razboiul de 30 ani (1618-1648), dus de principii protestanti germani contra imparatului catolic de Habsburg. Tratatele de la Trnava cu Hansburgii nu ii garantau o pace in securitate cu acestia, dupa cum se exprima el insusi in instructiunile date solilor trimisi la Poarta in 1614.:”cu neamtul nu se poate trai in pace, edoarece el se inamrmeaza incontinuu in scopul cuecrii Transilvaniei, Traii Romanesti , moldovei, Budei, belgradului si Timisoarei, eci aeste mai bine a se actiona preventiv, adica impreuna cu turcii a porni o ofensiva impoeiva imparatului habsburgic”. Momentul favorabil pentru acest plan l-a constituit revolta cehilor contra imparatului din 1618, fapt ce declansat Razboiul de 30 de ani. El a intreprins trei campanii impotriva Habsburgilor in 1619, 1623 si 1626, in cursul carora a ocupat teritorii in Ungaria de nord si Slovacia, a asediat Viena si a castigat bataliile de la Bratislava (9 octombrie 1620) si Nove Zamky(1621). A fost proclamat rege al Ungariei (1620), dar realist a refuzat coroana, chiar daca turcii au fost de acord. Dar nu a reusit sa puna in aplicare din punct de vedere militare aliantele sale cu cehii, principii protestanti germani, Danemarca, Olanda si Anglia, astfel ca la 20 decembrie 1626 a incheiat un tratat de pace definitiv cu Habsburgii, in urma carora Transilvania inregistra castiguri teritoriale la granita sa de vest.Un rol important in participarea sa la coalitia protestanta a fost si cea de a doua sa casatorie. Dupa decesul primei sale sotii, in mai 1622, el a cerut –o in casatorie pe fiica imparatului catolic, dar a fost refuzat, orientandu-se apoi spre protestanta Ecaterina de Brandenburg , cu care s-a casatorit la 2 martie 1626. O caracterisitca a strategiei lui Gabor Bethlen era evitarea bataliei care nu-i putea asigura succesul decisiv, el scriind in acest sens in decembrie 1619: ”..oamenii de arme destepti evita batalia din multe motive, pina ce exista alte posibilitati, mai intai uzeaza de obicei de tot felul de stratageme exterioare, lasand lupta ca mijloc de ultima instanta, cand nu mai exista alta iesire”.
Importanta sa in istoria Romaniei deriva si din proiectul sau politic din ultimii ai vietii referitor la refacerea unui regat protestant al Daciei. Martor al evenimentelor din 1599-1601 cand Mihai Viteazul a devenit conducator al celor trei principate de pe teritoriul vechii Dacii, Bethlen era preocupat de ideea unei uniuni protestanto-ortodoxe. Intr-o discutie cu cu Abraham von Dohna, trimisul princepului german al Palatinatului, referindu-se la aceasta preconizata uniune a promis ca va lua legatura cu patriarhul orotdox de Constantinopol. In raspunsul sau din 2 septembrie 1629, patrirahul Chiril Lucaris ii atrage atentia lui Bethlen asupra realitatii:”Pentru a face lucrul bine si in liniste ar trebui inainte de toate sa se rupa legatura de sange si de iubire, care , desi intr-ascuns, dar in felul cel mai strans , leaga pe romanii din Transilvania cu locuitorii Tarii Romanesti si Moldovei. O prefacere de lege pe care nu ar ingadui o niciodata domnii vecini din aceste tari…’’ Desi istoricii maghiari Gyula Szefku si Paul Lendvai contesta acest proiect politic al lui Bethlen, istoricul roman Petre Bunta crede ca exista documente care releva aceasta idee. Astfel, la sfarsitul lui 1627, cardinalul Ungariei, Petru Pazmany, ii scria imparatul habsurgic ca are informatii despre interventiile lui Bethlen la Poarta spre a i se ’’ceda’’ Moldova si Tara Romaneasca si a fi declarat ’’rege al Daciei’’. Prelatul credea ca turcii nu vor face „nebunia” sa sporeasca asa de mult puterea unui om indraznet si schimbator si-l sfatuia pe imparat sa ceara informatii din alte parti pentru a preintampina o surpriza pentru coroana Ungariei. In acelasi timp, Bethlen insusi intr –o scrisoare catre solul sau la Istanbul, arata ca papa si imparatul i-au promis sa-l faca monarh al regatului care ar include Moldova , Tara Romaneasca si Transilvania.
Unii au descris domnia sa ca simbolizand scurta ’’epoca de aur” a principatului Transilvaniei. Cand a murit la 11 noiembrie 1629, Gabor Bethlen a lasat succesorului sau, care era sotia sa, un stat autonom puternic si cu prestigiu in Europa.

Marius Teja

Bibliografie
Robert Bideleux, Ian Jeffries, A History of Eastern Europe: Crisis and Change, 1998
Petre Bunta, Gabriel Bethlen, Ed. Militara, Bucuresti,1981
Bruce Gordon, Peter Marshall (eds), The place of the dead: Death and Remembrance in the Late Medieval and Early Modern Europe
Paul Lendvai, Ann Major, The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat, 2003
David J. Sturdy, Fractured Europe:1600-1721, Blackwell history of Europe, 2002
Peter F. Sugar, Péter Hanák, Tibor Frank (eds), A History of Hungary, 1994
George W. White, Nationalism and Territory: Constructing Group Identity in Southeastern Europe, 2000

Câteva opinii legate de Congresul PNL

A.T. — Mon, 23 Mar 2009 22:02:59 +0000

Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să câştige cu un vor atât de covârşitor Crin Antonescu. Dacă aţi fi avut timp să vă uitaţi pe site-urile marilor cotidiene sau pe televiziunile de ştiri (Realitatea şi Antena 3) aţi fi putut să observaţi că era o oarecare egalitate. Oricum, un prim punct aici s-ar referi la modalitatea de intoxicare pe care presa scrisă şi vizuală o realizează cu constanţă: PNL se va rupe!!!!! Aripa Tăriceanu face pe aripa Antonescu!!!!

Comparând însă PNL-ul cu un avion, pare0se că şi liberalii au înţeles că, pentru ca partidul să zboare are nevoie de două aripi perfect funcţionabile. Bravo lor!!

Am remarcat şi eu caracterul nobil în care s-a făcut tranziţia într-un partid care pare-se că ştie mai mult ca alţii să facă politică. PNL-ul, de altfel, are o tradiţie în a-şi decapita liderii sau foştii lideri: Quintus a plecat după guvernarea dezastruoasă 97-2000, cedând locul mai-tânărului Valeriu Stoica, făcând o schimbare care a salvat partidul (ca paralelă luaţi aceeaşi perioadă post-electorală a PNŢCD). După mai puţin de un an, Stoica, lipsindu-i forţa de conducere, a cedat în faţa Theodor Stolojan, care revenise de ceva timp în ţară şi era văzut ca un adevărat salvator al naţiunii (tocmai de aceea s-a format şi alianţa D.A. – nasul fin al lui Băsescu a simţit că poate fura numărul crescând de electori ai PNL-ului, datorat în primul rând lui Stolojan). Plecarea lui Stolojan (după „oboseala cruntă” resimţită în timpul campaniei prezidenţiale) şi ungerea ad-hoc a lui Tăriceanu, de la care se aştepta o atitudine gen Boc (da shefu sa trăiţi!!! Facem anticipate să cucerim ţara!!!). Nuca-tare sau sacul de box Tăriceanu nu a făcut nimic altceva decât să strângă partidul laolaltă, să-i dea coeziune, mai ales după plecarea aripii Stoica-Stolojan. Sper să nu greşesc, PNL-ul este singurul partid care şi-a exclus doi dintre foştii preşedinţi. E şi asta o dovadă că există ceva sânge în instalaţia asta istorică. Izolându-se, datorită guvernării (proastă, bună, mediocră este altă discuţie), dar şi datorită unor decizii mai neinspirate, Tăriceanu a fost nevoit să lase loc lui Antonescu în probabil cea mai fină succesiune a PNL-ului de ceva vreme încoace, reuşind să se păstreze şi unitatea partidului.

Este Antonescu un bun politician sau om politic? Va face faţă lui Băsescu? Este el pregătit pentru a satisface nevoile unei ţări aflate în criză? De aici încolo, am să încerc, la fel ca prietenul Horia să punctez, oarecum aleatoriu în funcţie de cum îmi vin ideile:

Antonescu e predestinat să devină preşedinte înaintea lui Geoană. Dacă vă uitaţi toate numele preşedinţilor post-decembrişti se termină cu –escu => Geoană va trebui ori să-şi schimbe numele ori să se gândească pe viitor la o strategie de campanie foarte bine articulată.
Cine îl va învinge pe Băsescu? Geoană sau Antonescu? Startul deocamdată, în opinia mea, l-a luat Antonescu. Are o tradiţie anti-Băsescu şi o cultură anti-Băsescu care-i lipseşte cu desăvârşire lui Geoană. Cum poţi să critici pe Băsescu când eşti în barcă cu el. Sunt la putere amândoi. Destul de greu. Este o dilemă din care cu greu va ieşi Geoană. În schimb, Antonescu este mult mai liber.
Răspunzând mai departe la întrebarea de sus, Antonescu mai are un atuu: nu prea ai cu ce să-l ataci. Nu are afaceri, deci nu e hoţ; nu prea are rude plasate pe nu ştiu unde; nu are copii care să omoare pe stradă oameni cu maşina sau care să fie angajaţi pe barba tatii la Luxten sau mai ştiu eu pe unde; nu are case de la stat; s-a disociat tot timpul de „guvernarea dezastruoasă” a lui Tăriceanu, nefăcând parte din guvernele 2005-2008 etc. etc. Singurul lucru cu care poţi să-l şicanezi este Patriciu!! Omul lui Patriciu din partidul lui Patriciu. Mi se pare un pic forţat. O dată că nu cred că Patriciu se află în spatele PNL-ului şi-l dirijează ca pe o scenetă după bunul lui plac. Dacă într-adevăr o face, felicitări lui că o face într-un mod mult mai subtil decât Băsescu referitor la PDL.
Din multe puncte de vedere mie îmi place de Patriciu. A dovedit că statul este într-adevăr un prost administrator şi are unul dintre cele mai puternice discursuri liberale din ţară. Trebuie să recunosc că-şi permite. Al doilea, dar mult mai moderat, este cel al lui Antonescu. Nu degeaba ultimul a făcut parte din ceva institut de studii liberale, bugetat de primul, din care au mai făcut parte şi Norica Nicolai sau Ludovic Orban.
Sunt curios cum se va descurca Antonescu în această perioadă de criză economică (mă refer la relaţia sa cu masele): el nu este cunoscut nici ca economist (cum era Tăriceanu), nici ca un iubitor al măsurilor sociale sau populist (urăşte poporul atât de mult iubit şi înregimentat de Băsescu). Are o problemă. Prin discursul său liber şi elegant Antonescu vorbeşte despre democraţie, despre stat de drept, despre spiritul legilor, despre cetăţeni (iubeşte mai degrabă acea parte a poporului care votează conştient şi care are habar de ceva politică) despre atribuţii şi responsabilităţi. Discursul său este unul de perspectivă mai lungă, despre alegerea pe care trebuie să o facă românii: au iei nevoie de un preşedinte sforar şi populist (Băsescu, Geoană) sau de un preşedinte care să întruchipeze anumite valori spre care tindem, pentru a putea apoi să le integrăm într-un fond al nostru propriu. Vrea poporul român la 20 de ani de la revoluţie să fie guvernat sau reprezentat? De aceea, Antonescu,de foarte multe ori dă impresia că vine din viitor.