Dilema liberalismului si manusa universitara

Pe lumea asta sunt doua metode de cuantificare a progresului. Sau poate sunt mai multe dar eu pe acestea doua le am in vedere: teoria si aplicatia. De obicei, intre cele doua exista o legatura, fara a fi insa obligatorie. Oricum omul are mai multe obiceiuri bune… printre care a experimenta si a teoretiza. Unii oameni gandesc si altii fac… e in natura firii umane, aceste actiuni defininind moduri diferite de interpretare si reactie. Totusi, in general, relatia dintre teorie si aplicatie este bidirectionala… teorii aplicandu-se si aplicatiile teoretizandu-se. Asta-i piatra, parafrazand vorbele Salvatorului, pe care-mi voi crea pledoaria. Sa purcedem… asadar.
Gandindu-ma la noul subiect favorit al jurnalistilor politici, manusa aruncata noului lider liberal Crin Antonescu de politologul Cristian Preda, am concluzionat asupra relevantei unei polemici in materie de liberalism intre cei doi. Si ma gandeam la cum s-ar aplica asupra politicii mica mea schema, incercand sa gasesc exemple in care teoria politica a unui ganditor a ajuns subiect de experiment practic (teorie aplicata, deci).
Desi zona expertizei mele atinge doar tangential teoria politica, lucru pe care mi-l asum din start, ca absolvent de istorie imi aduc aminte doua cazuri concrete… ambele finalizate aproape dramatic, in functie de contextul istoriei. Noi, cei ce am studiat istoria, suntem obisnuiti sa plecam de la fenomen. Asa incepem. Vedem fenomenul, consecintele si cautam cu minutiozitate premisele, concluzionand apoi cu emfaza. Exista (si voi face o paranteza), o animozitate cultivata in mediul universitar romanesc intre  reprezentantii stiintelor politice si cei ai istoriei. Primii ii acuza pe cei din urma ca sunt prea chitibusari si din atare cauza scapa din vedere planul macro. Cei din urma, cu o doza de superioritate, ii acuza pe intelectualii din zona stiintelor politice de ignoranta, datorita obisnuintei lor de a generaliza, de a include in categorii predefinite, cazuri doar similare in forma dar nu si in fond.  Toti au dreptate, insa matricea de interpretare este diferita. Politologii creaza tipologii, doctrine, sabloane, pe cand instoricii reconstruiesc minutios viata oamenilor, circulatia ideilor si interpreteaza evenimentele. Unii dispretuiesc ce iubesc ceilalti si invers.  Acestea fiind spuse, sa revenim, asadar, la teoria mea aplicata. In materie de teorie, putini indivizi, de-a lungul istoriei, au stat la fel de bine ca Platon, care dupa consemnarea teoretica a conceptiilor sale despre stat in Republica, a incercat sa le si experimenteze. Din nefericire, pentru ambitiile sale, experimentul sau siracuzan s-a finalizat negativ, filosoful fiind intemnitat si alungat. Un alt exemplu, mai recent si mai eficient ca materializare este comunismul. Teorie, apoi practica. Asa au gandit marxistii, care au luat sistemul perfect articulat al lui Karl Marx si l-au pus la treaba. In fond, ce sens are un sistem teoretic perfect daca nu aduce bunastare umanitatii. Uriasul capital de incredere de care a beneficiat utopia marxista si sistemul sau de interpretare istorica a stat la baza a sapte decenii de experimente mondiale, unele inca nefinalizate. Se pare ca, printr-o analiza succinta a cazurilor propuse, teoriile nu sunt intotdeauna si viabile practic, fiind prea…teoretice .
Asa ca ne raman aplicatiile teoretizate. Ele sunt mai simple si coincid cu fenomene determinate de trasaturile fundamentale ale individului. Si in sens politic, ma gandesc la conservatorism si liberalism. Ambele, in sens social, isi au radacina in caracterul instrinsec al indivizilor. Dar problema noastra era liberalismul. Cum apare liberalismul ? Nu sunt specialist in teorii politice dar bunul simt imi spune ca totul pleaca din nevoia omului de a crea, de a prospera, de a aduna. Acest motor intern contribuie la progres. Bineinteles, nu este suficient pentru ca un instinct sa se concretizeze intr-un sistem politico-economic. E nevoie de o societate echilibrata, de reguli concrete, de drepturi, de un sistem economic articulat. De o Britanie, poate… cu traditia ei in materie de libertati individuale (Magna Charta, etc), de sistem juridic, cu centralizarea ei incipienta dar nu completa, incapabila de a derapa intr-un absolutism de tip continental.
Conteaza mai putin contextul si premisele… pentru mine, in acest caz, conteaza ordinea. Teoreticienii liberalismului au scris ce simteau si ce aplicasera. Au asternut pe hartie un sistem care functiona, in toate dimensiunile sale. Au notat ceea ce considerau ca sta la baza dezvoltarii societatilor in care traiau, emfazand valorile potrivite: tenacitate, initiativa, viziune, etc. Cronicari ai propriilor mentalitati si aspiratii, acestia au sistematizat valorile in care credeau.
Dl Cristian Preda l-a invitat pe presedintele PNL la un showdown, unde locul Smith&Wesson-ului e luat de eruditia teoretica in materie de liberalism a competitorilor. Poti fi liberal fara aceste cunostinte? Sigur. Primii liberali au fost liberali fara a se numi asa. Erau oameni care impartaseau niste credinte comune…teoreticienii le-au dat un nume, pe care l-au in dreptul acelor credinte.
Asadar, ce arata si cui serveste o astfel de discutie? Serveste in primul partilor direct implicate, excesivilor galbeni sau portocali. Isi vor gasi satisfactia in goliciunea doctrinara a competitorilor. Dl. Cristian Preda va primi elogiile alor sai, pentru abilitatea de a aduce vrajmasul pe taramul competentelor sale. Probabil si orgoliul sau va fi ostoit de o eventuala victorie, in fata “inamicului” politic. Il face pe dl Preda o eventual victorie mai liberal decat Antonescu? Nu. Il face pe dl Antonescu o eventuala victorie mai liberal decat dl Preda? Nu. Totul e doar o noua abordare a jocului politic. Mutarea luptei intr-un alt decor.
Ce te face liberal? In opinia mea, liberal te face ceea ce te poate face si francez… adeziunea la un set de valori si aspiratii.
Intr-un comentariu pe blogul d-lui Patrasconiu, dl Preda nuanta pozitia sa, ducand-o dinspre logica duelului spre una constructiva, necesara pentru dreapta romaneasca. Sa fim seriosi, discutiile despre doctrine pure, in plan teoretic, sunt redundante astazi, cand toate doctrinele se intersecteaza, se nuanteaza, se complica.
Asquith sau Balfour, Lloyd George sau Bonar Law erau obligati sa vada politica bipolar, desi si atunci existau laburisti sau viziuni nuantate in interiorul partidelor. Dar astazi, cand doctrinele si obiectivele s-au inmultit simtitor, mai putem vb despre puritate doctrinara? La nivel teoretic, ca exercitiu intelectual, da. Dar nu in lupta politica reala. Acolo este nevoie de altceva, dialog, responsabilitate, nu discutii inalte despre ortodoxism doctrinar. Sau cel putin, asa arata pe hartie, putina mea putinta de intelegere.