Conflictul interetnic de la Targu Mures, martie 1990.

Violenţele din 19-21 martie 1990 au schimbat pentru mulţi ani societatea românească. Cuvintele privind bunele relaţii dintre români şi maghiari au sunat fals pentru multă vreme în urechile târgu-mureşenilor şi au creat premizele unei percepţii conflictuale în rândul românilor şi maghiarilor şi chiar atunci când, cauze reale de conflict nu existau.
În centrul vechilor probleme politice care au stat la baza ciocnirii etnice de la Târgu Mureş se aflau reapariţia politicii etnice maghiare şi neliniştea pe care o inspiră ea printre unii români din Transilvania. Primul semnal de alarmă pentru români a fost izbucnirea manifestărilor de violenţă etnică împotriva politiştilor români din zilele revoluţiei. Solicitarea ungurilor de a avea şcoli separate cu predare în limba maghiară (etichetată drept „separatism” de Ion Iliescu) i-a deranjat de asemenea pe mulţi. În fine, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) a mobilizat sprijinul majorităţii ungurilor din politica locală, fapt perceput ca o ameninţare la adresa autorităţilor. Ca să contracareze această ameninţare, românii din Târgu Mureş şi din alte oraşe transilvănene au înfiinţat o organizaţie pretins culturală, intitulată Uniunea Vatra Românească. Confruntarea dintre aceste forţe politice a dus la violenţele din Târgu Mureş.
Uniunea Vatra Românească se autodescrie ca „o organizaţie a spiritualităţii româneşti din Transilvania”, care respinge „toate formele de separatism administrativ-teritorial şi crearea de euclave culturale şi cere ca româna să fie singura limbă oficială pe teritoriul României.”
(Rompres, 21 febr. 1990, În Foreign Broadcast Information Services/FBIS) – Eastern Europe, Daily Report (22 febr. 1990 – James P. Niessen – pag 246 – P. Sugar).
Târgu Mureş este un vechi oraş secuiesc cu o puternică tradiţie universitară şi de viaţă intelectuală. El fusese, între 1948 şi 1959, capitală a Regiunii Autonome Maghiare. Asemenea marii majorităţi a oraşelor din Transilvania de odinioară, Târgu-Mureşul era majoritar unguresc.
Pe vremea autonomiei, populaţia maghiară coborâse la circa de 74% din locuitorii oraşului. În 1966, maghiarii mai reprezentau 70% dintre târgu mureşeni. După 10 ani (conform unei statici din 1977) populaţia scăzuse la 63% (Populaţia localităţilor ardelene după naţionalitate, KSH, Budapeste 1996)
Din acel moment, obiectivele politicilor demografice au devenit foarte transparente. S-au construit fabrici, iar pentru acestea au fost căutaţi, găsiţi şi aduşi muncitori şi specialişti de dincolo de Carpaţi. Medicii, profesorii şi alte categorii ale elitei sociale maghiare erau repartizaţi cât mai departe, în provinciile româneşti. În 1989, românii şi maghiarii din oraş ajunseseră aproape la 50%. După revoluţie la sediul Comitetului judeţean de partid a fost găsită o hartă a măsurilor de imigrare românească detaliată pe ani, urmărind în continuare schimbarea proporţiilor etnice. Harta era prima probă concretă a programului de românizare a oraşului. Amplificarea dominaţiei etnice la Târgu Mureş nu era, evident decât o componentă a proiectului de omogenizare sistematică pe care regimul Ceauceşcu o punea la baza statului naţional-comunist.
Ultimii ani ai deceniului ’80 – ’90 au cunoscut manifestarea violentă a politicii antimaghiare. Vorbitorii de limbă maghiară au fost excluşi din toate poziţiile de conducere. Vechile manifestări bilingve sau biculturale cu care erau întâmpinate altădată sărbătorile oficiale rămăseseră doar o amintire. Poezii în limba maghiară nu se mai recitau nici măcar la sfârşitul anului şcolar. Scrierile maghiare erau obligate să folosească exclusiv toponime în limba română.
Perspectiva sumbră pe care regimul Ceauceşcu o anunţa asupra viitorului întregii comunităţii maghiare începuse să fie întâmpinată cu reacţii din partea celor supuşi asimilării.
La 28 ianuarie 1990, ca preşedinta Ligii ProEurope ligă creată la sfârşitul lunii decembrie 1989 de un grup de români şi maghiari din Târgu Mureş, Smaranda Enache, atrăgea atenţia asupra incitărilor naţionaliste şi reclama gravitatea evoluţiilor din Târgu Mureş: „Nu trebuie să repetăm aici, în inima Europei, ceea ce se întâmplă în Nagorno Karabah. Evoluţia situaţiei din acest oraş, este o cheie a democraţiei româneşti”.
Tensiunea dintre români şi maghiari atinsese deja cotele critice încă din ianuarie 1990. La 5 ianuarie, Frontul Salvării Naţionale a dat o declaraţie prin care făcea trimitere la abuzurile regimului Ceauşescu faşă de minorităţile şi promitea luarea unor măsuri pentru repararea vechilor abuzuri. Poziţia CFSN în chestiunea naţionalităţilor a dus la o evoluţie rapidă a revendicărilor comunităţii maghiare. În preocuparea lor stătea demixtarea şcolilor. Fostele şcoli şi licee în limba maternă, adevărate instituţii de identitate comunitară ale maghiarilor din Ardeal, fuseseră toate transformate în şcoli mixte. Aici simbolurile maghiare dispăruseră cu desăvârşire. Învăţământul maghiar nu rămăsese decât o anexă a învăţământului majoritar românesc. Procesul de romanizare înaintase rapid în deceniul opt. Aceasta a făcut ca, imediat după revoluţie, strategia UDMR să pună în fruntea revendicărilor revenirea la fostele insituţii-şcoli. În câteva oraşe din Ardeal, demixtarea s-a şi produs. CJFSN din Târgu Mureş a decis în favoarea demixtării principalului liceu local, fostul liceu maghiar, Bolzai, având din 1990 25% elevi români. Hotărârea CJFSN cerea ca demixtarea să se facă începând cu luna septembrie, deci după vacanţa şcolară. Părinţii români s-au împotrivit deciziei. Copii români şi maghiari erau aduşi cu ocazia diferitelor manifestări publice să reproducă argumentele părinţilor.
Într-o zi elevii români au găsit porţile liceului închise. Cadrele didactice maghiare nu le dădeau voie în şcoală. O greşeală ca multe altele, în privinţa demixtării şcolilor, cum au recunoscut mai târziu mulţi maghiari – carea avea să coste. După o zi – două, populaţia română a oraşului a redeschis porţile liceului pentru copii ei.
La sfârşitul lunii ianuarie 1990 au fost împărţite foi volante care declarau separarea şcolilor drept un prim pas spre schimbarea populaţiilor şi separarea Ardealului. Tot atunci s-a creat, înt-un oraş din zonă, Reghin, Vatra Românească, prima organizaţie naţionalistă. Pe 6 februarie 1990, a avut loc întrunirea de constituire a Vetrei Rom., cea mai importantă mişcare antimaghiară. Pe 8 februarie la adunarea publică organizată de Vatra Românească s-a strigat „vrem să bem sânge de ungur”.
UDMR a ameninţat desfăşurarea, la 15 martie 1990, a unor manifestări dedicate aniversării revoluţiei de la 1848, ziua maghiarilor de pretutindeni. Multe semne avertizau însă asupra intenţiei de a transforma evenimentul într-o izbucnire de violenţă.
În tot acest timp, oamenii Ligii Pro Europa se chinuiau să oprească degradarea relaţiilor dintre români şi maghiarii din oraş. Smaranda Enache a vorbit cu profesorii de ambele etnii şi cu elevii din şcoli. Exerciţii de mediere. S-a adresat preoţilor ortodocşi. Aceşia au refuzat dialogul cu baptiştii, cu catolicii sau cu evreii. Nici intelectualitatea din Târgu Mureş nu s-a arătat la rândul lor să-şi folosească autoritatea pentru a-i chema pe români şi pe maghiari la dialog. Apropierea zilei de 20 martie, sfârşitul perioadei în care ofiţerii fostei Securităţi îşi mai putea lua salariile – despre care Sánodr Szilāgzi vorbise odată, la sediul UDMR arăta, la Târgu Mureş, mai mult decât îngrijorătoare.
Pe 17 martie 1990, Smaranda Enache a plecat la Budapesta, la întâlnirea intelectualilor români şi maghiari pentru reconcilierea istorică. Peste două zile au izbucnit de la Târgu Mureş gravele violenţe. În oraş au descins săteni din zona Gurghiului, complet dezinformaţi, care fuseseră ameţiţi de iminenţa pericolului maghiar. Atacul asupra sediului UDMR şi a partidelor politice democratice sub privirile nepăsătoare ale organelor de ordine, a dus la rănirea mai multor lideri UDMR, prezonieri în clădirea din Piaţa Bolyai. Atacul asupra UDMR, a scos pe străzile Târgu-Mureşului, la 20 martie, douăzeci de mii de maghiari. Un grup de săteni şi susţinători locali ai asociaţiei Vatra Românească au încercat să rupă rândurile protestatarilor maghiari, mult mai numeroşi. Între cele două grupuri s-a declanşat o adevărată luptă de stradă. Din nou, organele de ordine publică nu au intervenit în nici un fel. Cinci cetăţeni şi-au pierdut viaţa, alte sute au fost răniţi şi molestaţi. (Ruleta – G. Andreescu, pg. 36-47).
Se poate spune că acest conflict a rupt Transilvania în două, evidenţiind că există de fapt două Transilvanii, sau două imagini despre Transilvania, mutual exclusive, atunci când este vorba de solidaritate etnică şi mândrie naţională în decursul anilor 90. Din studiul IMAS din 1996 reiese că oamenii au evitat să se privească în faţă sau chiar să se salute multe luni după aceea. Nimeni nu a încercat să discute cu vecinii sau prieteni de altă etnie. În schimb atribuirea vinii s-a distribuit, în ordine, asupra autorităţilor centrale (37% dintre maghiari şi 25% dintre români cred că puterea politică centrală (Ion Iliescu şi guvernul) sunt responsabile de evenimente, 18% dintre maghiari şi 9% dintre români cred că autorităţile locale româneşti sunt de vină, iar 23% dintre români şi 7% dintre maghiari atribuie vina autorităţilor locale maghiare (Târgu Mureş avea un primar maghiar în acele zile).
Maghiarii blamează într-o proporţie mai mare guvernul român. De două ori mai mulţi maghari decât români blamează autorităţile locale din România, iar de trei ori mai mulţi români decât maghiari spun ca a fost vina populaţiei româneşti, faţă de doar 3,5% dintre români, iar 19% dintre români dau vina pe populaţia maghiară în exclusivitate, în timp ce doar 16% dintre maghiari face acelaşi lucru, 20% dintre români şi 23% dintre maghiari au o viziune bilaterală asupra culpei, considerând că atât români cât şi maghiari au fost de vină pentru cele întâmplate. Există deci o majoritate copleşitoare cu o viziune unilaterală, care tinde să atribuie răspunderea exclusiv celuilalt grup etnic sau expresiei sale politice (administraţia). Din răspunsurile la o altă întrebare reiese că oamenii consideră că reglarea violenţei revine statului (64% dintre români şi 63% dintre maghiari). Dar 5,7% dintre români şi 3,4% dintre maghiari sunt de părere ca oamenii trebuie să-şi facă singuri dreptate, în timp ce 25% din fiecare parte consideră ca este mai înţelept să cedezi.