Notiunea de Mesopotamia (= Ţara dintre fluvii) a fost dată de greci, locuitorii înşişi dintre Tigru şi Eufrat neavând niciodată o denumire de acest gen. Spre deosebire de Egipt, unde unde cele două entităţi distincte apar încă din mil. 4 a.Chr., în Mesopotamia forma specifică de organizare a fost oraşu-stat şi va trebui să aşteptăm mai bine de un mileniu până să apară termenul de ţară. La fel, dacă în Egipt habitatul de tip rural şi împărţirea în regiuni este tipică, pentru Mesopotamia sunt specifice marile aglomerări urbane. Acestea nu erau numai centre comerciale sau meşteşugăreşti, ci reprezentau centrul unui teritoriu agricol ale cărui terenuri, în mare parte, erau lucrate chiar de locuitorii oraşului respectiv. Aceasta nu elimină însă existenţa unor ferme sau a unor sate, amplasate mai departe de acest centru. Începând cu epoca dinastică arhaică conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar fortificaţiile urbane. Acum începe concurenţa pentru hegemonie, iar titluri ca rege din Kiş sau en din Uruk purtate de monarhi care nu au domnit efectiv în aceste oraşe, arată că reuşiseră să-şi impună hegemonia. Aceasta nu înseamnă că oraşele respective şi-au pierdut autonomia.
Ideea unei confederaţii apare prin 2350 a.Chr., când Lugal-zaggesi din Umma cucereşte marea majoritate a oraşelor din Sumer şi se intitulează, mai întâi, en din Uruk, după care mare ensi al lui Enlil, stabilindu-şi capitala la Nippur. Tot în vremea acestuia apare pentru prima oară termenul de ţară tot într-o titulatură de a sa: rege al ţării Sumerului. De aici evoluţia spre ideea de regat şi mai apoi la cea de imperiu este rapidă. Mai departe, învingătorul său, Sargon cel Mare, se intitulează atât mare ensi al lui Enlil cât şi rege al ţării Sumerului şi al Akkadului. În afară de acestea el a continuat să poarte titlul de rege din Kiş, care-i asigura predominanţa în rândul oraşelor-stat sumeriene. În urma marilor cuceriri îşi mai adaugă încă un titlu: rege al celor patru ţinuturi, pentru care trebuie să înţelegem mai degrabă referirea la cele patru ţări: Sumerm, Akkad, Subartu şi Amurru, decât la stăpânirea universului, căci structura imperiului lui Sargon nu era suficient de omogenă, părţile componente nefiind suficient integrate. Într-adevăr sensul corect este în cazul lui Naram-Sin, care se intitulează: rege al celor patru ţinuturi şi rege al universului (şar-ki-şatim) aşa cum apare şi în cazul hărţii lumii de la Sippar.
După întreruperea cauzată de stăpânirea guttilor aceleaşi etape au fost rapid parcurse: Ur-nammu s-a intitulat rege al ţării Sumerului şi al Akkadului, în timp ce urmaşul său Şul-ghi s-a intitulat rege al celor patru ţinuturi şi stăpân universal. Acesta nu avea un imperiu la fel de extins ca şi Sargon, dar organizarea acestuia era mult mai centralizată, componentele acestui stat fiin mult mai bine integrate sistemului.
Invazia amorită va împige din nou Mesopotamia la stadiul de confederaţia a unor oraşe-stat, dintre care unul exercita hegemonia. În mil. 2 a.Chr. centrul de putere se mută înspre N în Asiria şi Babylon. Nu a trecut mult de la imperiul lui Sargon astfel că ideea imperiului universal nu a dispărut, ba dimpotrivă îşi găseşte un nou adept în persoana lui Hammurabi. Acesta pune bazele organoizatorice ale primului imperiu babylonian. Deşi purta titluri mai popmpoase decât predecesorii săi, precum zeu al regilor şi soare al Babylonului, Hammurabi a continuat linia acestora prin titlurile sale: cel care afăcut să pătrundă lumina peste ţările Sumerului şi al Akkadului, regele care a adus sub stăpânirea sa cele patru părţi ale lumii, favoritul lui Iştar.
Asiria mai primitivă şi mai puţin urbanizată a semănat mai mult cu un regat, datorită faptului că a început de la un singur oraş: Assur. Treptat pe parcursul celor trei imperii asiriene, suveranii au înfiinţat noi capitale (Nimrud, Dar Şarukin sau Ninive) crescând astfel numărul oraşelor. Marii cuceritori ai mil. I a.Chr. au reuşit să pună bazele unui imperiu puternica, care se baza mai mult pe teroare şi pe mari deportări de populaţie, decât pe organizare. În mod firesc titulatura lor a urmat termenii sargonizi, ca şi cea a monarhilor noului imperiu babylonian.
Dacă despre monarhie aveam ceva informaţii în cazul tipului de administraţie informaţiile sunt mult mai zgârcite. Fără îndoială că inventarea scrierii şi constituirea primelor arhive alcătuite din tăbliţe economice şi numerice presupun începuturile formării unui aparat administrativ. Mai departe, folosirea sigiliului şi a procedeului sigilării, apariţia mormintelor unor purtători de sigiliu constituie argumente suficient de serioase în sprijinul acestei idei. Totuşi, nu ştim clar care le erau atribuţiile şi titlul pe care-l purtau.
Informaţiile sunt la fel şi în ceea ce priveşte imperiul sargonid, cu toate că logic ar fi să se fi constituit o administraţie provincială în timpul dinastiei akkadiene. Această idee este sugerată de faptul că, după cucerirea Susei, Naram-Sin numeşte un guvernator. La fel nu se ştie pe ce criterii erau aleşti funcţionari, dar se poate specula că criteriul cel mai important era loialitatea faţă de dinast. Mai mult, să nu uităm că este vorba despre un teritoriu extramesopotamian, pentru că în cazul centrelor sumeriene se ştie că acestea au dispus pe întreaga perioadă a Imperiului Sargonid de o autonomie destul de lărgită, singurul lucru care ţinea imperiul unit fiind forţa armelor.
Abia începând cu dinastia a III-a din Ur, datorită numărului mare de arhive regale, descoperiri de manuale notariale sau de scribi, există siguranţa existenţei unei duble administraţii: centrală şi provincială. Vârful acestor administraţii este regele. În fiecare provincie au fost desemnaţi doi funcţionari: unul civil (ensi) şi unul militar (shagin). Sarcinile acestora constau în suprave-gherea instalaţiilor hidraulice, perceperea impozitelor şi menţinerea ordinei. Aceşti funcţionari aveau şi subordonaţi fiecare având un rol specific. De menţionat este că toate aceste funcţii puteau fi ocupate prin desemnare sau cumpărare. Curieri şi spioni făcea legătura între centru şi diferitele provincii. La nivel central, sub rege, se află un şef al cancelariei (sukkalmah), care este şeful corpului de control şi al curierilor. Există chiar o scară ierarhică a funcţiilor: se porneşte de la funcţia de curier (sukkal) pentru ca apoi să ajungi sukkalmah, ensi sau shagin.
Un sistem apropiat de cel din Ur pare să fi existat şi în Babylon sau Mari, mai ales în ceea ce priveşte nivelul accentuat de centralizare. La Mari, regele deleagă unele dintre atribuţiile sale unor funcţionari specializaţi. De exemplu, rabi Amurrim este şeful departamentului de relaţii externe, dar are în administraţie şi păşunile regale, cu drept de arendare şi fxare a cuantumului arendei. Ştim, de asemenea că funcţia militară putea fi dată unor generali, care aveau dreptul să păstreze o cotă din pradă şi din captivi. Mai există siguranţa că începe să se concretizeze o administraţie a palatului: sclavii palatului erau supravegheaţi de un şef.
Date interesante ne provin şi din mediul assirian, chiar dacă instituţiile de aici nu au atins rafinamentul celor din Ur, Babylon sau Mari.
Organul suprem în Assur, în perioada timpurie, este reprezentat de sfatul bătrânilor în calitate de organ consultativ al adunării cetăţii. Sfatul dispunea de un spaţiu pentru întruniri, iar organismul subordonat era sfatul coloniei de la Kanesh. Prin rotaţie reprezentanţii celor mai ilustre familii ocupau funcţia eponimă (limmu). După toate probabilităţile nici o decizie a sfatului nu puteatrece fără aprobarea prealabilă a adunării cetăţii Assur. Pentru transmiterea de informaţii de la centru la colonii şi pentru stabilirea legăturilor cu autorităţile locale era folosit un corp de mesageri.
O dată cu structura statului teritorial şi a imperiului assirian, se elaborează şi o administraţie. Centrul acestei administraţii se mută de la Casa sfatului şi a magistratului eponim în palatul regal, unde îşi avea reşedinţa vicarul lui Assur (ishakku Assur). Tendinţele absolutiste şi universaliste ale regelui sunt legitimate prin această formulă şi fac din cultul lui Assur o religie de stat. Ca urmare vechile instituţii dispar şi se presupune că imperiul era guvernat pe patru nivele:
primul era cel central → cu focus-ul la palat unde evoluează un sistem birocratic nu prea bine definit şi în care specializarea nu era un element important. Sigur în acest sens, este faptul că nu s-a produs, ca la Ur, o separare între funcţiile militare şi cele civile. Oricum, nu se cunosc nici un fel de informaţii asupra sistemului de recrutare a funcţionarilor. Texte din sec. 14 a.Chr. ne arată că o parte din acestea au devenit ereditare şi că anumite familii se bucurau de o mare influenţă la curte.
al doilea nivel (eunucii) → este cel provincial şi se referă la guvernatorii care puteau fi aleşi numai din rândul eunucilor, chiar dacă aceştia nu proveneau din familii influente. Condiţia esenţială în desemnarea guvernatorilor rămânea loialitatea absolută faţă de suveran, în faţa căruia era depus n jurământ de credinţă reînnoit anual.
al treilea nivel → este reprezentat de instituţiile din fruntea oraşelor şi a aglomeraţiilor rurale. Scopul acestor instituţii era de a facilita colectarea impozitelor şi îndeplinirea obligaţiilor militare. Mesager, controlori, informatori asigurau circulaţia rapidă a informaţiilor de la centru spre periferie şi invers, foarte important rămâne rolul heralzilor regali, a căror misiune era aducerea la cunoştinţă, în pieţele publice, a ordinelor şi edictelor regale.
al patrulea nivel → este reprezentat de administraţia templelor.
