Am decis, astazi, sa va propun o abordare informala a subiectului la care m-am gandit. Mi-am propus acest lucru tocmai pentru ca ideea mi-a venit in timpul unui dialog amical, intr-un grup eterogen din punct de vedere al pregatirii profesionale. Discutand despre numirea in functia de Patriarh al BOR a lui Kiril, de catre Sfantul Sinod, un amic a ridicat o problema interesanta, exclamand: “Stiati ca a fost o perioada in care noi ii conduceam pe catolici?”. Desi nefinisata, intrebarea mi s-a parut interesanta din doua perspective. In primul rand, exista nelamuriri, la nivelul persoanelor neinitiate, asupra relatiilor dintre catolicism si ortodoxie, in special inainte de Marea Schisma. Mi se pare esential sa discutam un pic despre impactul istoric al Marii Schisme dar si al divergentelor dintre biserica occidentala si cea orientala, divergente care au facut posibila desfasurarea evenimentelor in actualul lor curs istoric. De aceea astazi voi sublinia cateva directii esentiale, care sa ofere o minima intelegere a fenomenului, iar pentru viitor, imi rezerv privilegiul de a aborda detaliat istoria schismei si a evenimentelor istorice conexe.
In al doilea rand, observati in formularea ad literam, ca exista o doza evidenta de autoindentificare a individului cu institutiile ecleziastice ortodoxe. Asadar, nu Patriarhul X sau Dioceza Y exercitau autoritate asupra Episcopului Z ci noi exercitam aceasta autoritate asupra catolicilor, vazuti probabil ca totalitatea clerului si a credinciosilor din Occident. Mi se pare interesanta formularea, avand in vedere ca societatea contemporana propune o laicizare a gandurilor si solidaritatilor. Deci, in ce masura mai exista o solidaritate intru ortodoxie? Care este, la nivel psihologic, perceptia indivizilor asupra legaturilor intre bisericile ortodoxe, a caror unitate este doar nominala? Si, foarte interesant, care este imaginea catolicului in acest spatiu, si ce mecanisme o influenteaza? Intrebari, intr-adevar, multe…
In fapt, diferentele dintre catolici si ortodocsi sunt, la nivel istoric, destul de neinsemnate. Doctrinele, teologia si ritul au fost alterate pentru a sluji obiective politice divergente. Premisele acestor obiective isi au radacinile in secolul IV d.Ch, moment esential al afirmarii crestinismului si al declinului institutiilor imperiale romane. Inca din perioada tetrarhiei lui Diocletian, desi prestigiul Romei era intact, centrul de greutate al Imperiului Roman s-a mutat de facto in Orient, unde provinciile erau mai bogate si mai populate. Tetrarhia, sistem functional in epoca lui Diocletian, a fost “depusa” de Constantin cel Mare, imparat alaturi de care incepe calatoria crestinismului prin marea istorie. Intr-un text pe care l-am publicat in urma cu cateva saptamani, in care prezentam fundamentul doctrinar al pretentiilor Papale in lumea crestina, am creionat, destul de superficial, contextul politic in care se afirma Patriarhul roman (puteti citi acel text in cazul in care va intereseaza).
Dupa un scurt reviriment in timpul imparatului Theodosius, moment in care crestinismul devine religie oficiala a imperiului, statul roman, acum impartit in doua entitati distincte (Imperiul Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopol si Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma), sufera multiple lovituri in Occident (migratii, depopulare, pauperizare, inflatie). Declinul Imperiului de Apus, care se accentueaza in secolul V, se va incheia cu disparitia statului in 476, aceasta data nefiind altceva decat o conventie menita sa consfinteasca o realitate anterioara si ulterioara.
Nu se poate spune ca, in prima faza a crestinismului, a existat o puternica divergenta intre Patriarhatul Constantinopolitan si cel roman. Din contra, marile polemici teologice ale secolelor IV-V au vizat, in special, patriarhiile orientale (Antiohia si Alexandria), care beneficiau de o importanta autoritate, datorata organizarii si numarului de credinciosi. Rolul Constantinopolului este limitat in timpul primelor doua concilii ecumenice( Niceea in 325 si Constantinopol in 381), acestea fiind, de altfel, singurele care intrunesc recunoasterea tuturor crestinilor (in general, ecumenice sunt considerate primele 7 concilii, primul si ultimul avand loc la Niceea, in 325, respectiv 787. Totusi, biserica crestina asiriana sau nestoriana nu le recunoaste decat pe primele doua). Sustinerea autoritatii imperiale transforma rolul Constantinopolului in lumea crestina, pozitionandu-l ca importanta alaturi de Scaunul roman.
Frustrarile Romei, sustinute de imparatul occidental, au luat forma Doctrinei Apostolului Petru, care legitima primatul Papalitatii in lumea crestina. Din acest punct, dezvoltarea la Constantinopol a unei doctrine alternative si sustinerea imperiala, au erodat relatiile dintre cele doua centre crestine. Relatiile conflictuale, finalizate prin diferite schisme de mici proportii, au animat Constantinopolul si Roma timp de doua-trei secole, inainte de cunoscuta schisma de la 1054. Regatele succesoare au incercat, dupa 476, sa intretina raporturi pozitive cu Scaunul roman, totul culminand cu ungerea, la 25 decembrie 800, a lui Carol cel Mare ca Imparat de catre Papa Leon al III lea. Lipsita de protectia unei autoritati laice, Papalitatea a cautat sa creeze o contrapondere la puterea seculara a basileilor. Uzurparea titulaturii imperiale a fost, pentru episcopul roman, o metoda prin care si-a putut exercita autoritatea fata de regale franc, care reusise o opera impresionanta de unificare in Occident.
1054 nu a fost perceput ca un eveniment extraordinar in epoca, nefiind primul moment in care cei doi patriarhi rivali s-au anatemizat reciproc. In schimb, esentiala este intelegerea orgoliilor care s-au aflat in joc. Criza dintre cele doua patriarhate debuteaza cu sosirea unei legatii papale la Constantinopol, care cere Patriarhului sa renunte la particula de “ecumenic” prezenta in titulatura sa. Patriarhul Constantinopolului era, in acel moment, Mihail Cherularios, o personalitate uriasa a bisericii rasaritene, care se bucura de o autoritate aproape imperiala. Se spune ca acesta se incalta, asemenea basileilor, cu calcei (incaltaminte traditional, specifica ordinului senatorian in epoca romana).
Pretentiile Papei au fost refuzate iar evenimenul s-a finalizat cu excomunicarea reciproca a celor doi lideri crestini. In prima faza, evenimentul nu s-a resimtit la nivelul bisericii crestine, neexistand imediat o perceptie corecta asupra magnitudinii fenomenului. In timpul primei cruciade, se folosea terminologia de “frati crestini”, cand se facea referire la bizantini. Momentul esential de perceptie asupra riftului creat intre cele doua biserici se consuma cu un secol mai tarziu, printr-un eveniment traumatizant pentru bizantini – cucerirea latina a Constantinopolului in 1204.
Asadar constientizarea unei probleme insurmontabile intre cele doua biserici s-a petrecut intr-o perioada destul de lunga de timp, spre sfarsitul secolului XII si inceputul secolului XIII.
Trecerea succinta in revista a momentelor esentiale care au animat relatiile est-vest, incearca sa ofere o perspectiva corecta asupra raporturilor dintre cele doua biserici in primul mileniu crestin.
Referindu-ma la problema de ordin psihologic pe care am ridicat-o, consider ca ortodocsii au o solidaritate nationala fata de biserica ortodoxa, spre deosebire de catolici al caror centru universal este Roma. Descentralizarea autoritatii ecleziastice in rasarit, din ratiuni istorice obiective, a disipat totusi constiinta comuna a credinciosilor ortodocsi iar rolul Patriarhului Ecumenic a scazut pana la punctul in care ramane doar un simbol al ortodoxismului, un primus inter pares fara autoritate reala.
Tema de astazi si-a propus sa ridice mai mult intrebari decat sa ofere raspunsuri. Nu sunt decat cateva reflectii pe tema unui subiect imposibil de tratat exhaustiv. Marturisesc ca am gandit aceasta postare ca una deschisa, in care astept, mai mult decat oricand, completari si sugestii.
4 Responses to “Reflectii, Marea Schisma, solidaritati crestine”
Trackbacks/Pingbacks
- schisma - [...] Moen ... It is not schisma which is an actual separation but rather a separation in belief that ...athenian ...
O observatie pentru afirmatia”Doctrinele, teologia si ritul au fost alterate pentru a sluji obiective politice divergente”Cred ca realitatea istorica a fost ceva mai complexa decat explicarea prin politic a elementelor de dogma teologie si rit. Cred ca mai curând diferentele structurale de civilizatie intre partea occidentala a imperiului (latina), cu o gandire rationala manifestata in dreptului roman, si partea orientala (greaca),cu o gandire metafizica, au fost la originea cailor diferite pe care au apucat catolicismul si ortodoxia in sec IV.
Inteleg nuanta dvs dar permiteti-mi sa nu fiu in totalitate de acord. Consider ca o segregare intre cele doua sisteme are loc ulterior secolului IV. Din perspectiva imperiala, specificitatea orientala se comporta, consider eu, ulterior… sa zicem dupa Iustinian … incepand cu dinastia heraclizilor. Gandirea metafizica a diocezelor orientate (reala, de altfel) influenteaza prea putin secolul scurt crestin, care incepe cu Constantin cel Mare si se incheie Cu Theodosius), perioada in care, de facto, se manifesta un puternic cezaro-papism … in traditia romana a functiei de Pontifex Maximus. E adevarat ca aceasta caracteristica ramane si in perioada grecizarii imperiului, insa premisele ei se schimba prin conturarea ideologiei crestine a Imperiului. Trebuie sa fiti de acord cu mine ca Papalitatea secolului V avea, inainte de toate, o mare problema politica, fiind amenintata cu disparitia fizica. O dovada a faptului ca Scaunul roman gandea in termeni politici este si fluctuatia atitudinii sale in perioadele in care s-a aflat sub autoritatea seculara a imparatului bizantin (prin intermediul ducelui de Ravenna). Este adevarat ca dreptul roman a fost un puternic argument al interpretarii occidentale a autoritatii in biserica crestina (asta se intampla in secolul V).
Un alt argument pentru pozitia mea fata de dogma si rit tine de dinamica relatiilor intre scaunele Patriarhale, in sensul ca cele mai multe contestari ale normei vin din Orient, nu din Occident. De aceea consider ca diferentele au fost cultivate ulterior si nu sunt premisele unei interpretari reale, paralele.
Ma bucur ca am gasit un articol despre un subiect care intregeste conceptia despre lume si viata a individului. Credinta, nu neaparat in sens religios, reprezinta un adevar subiectiv sustinut afectiv. Foarte greu, aproape imposibil de vazut altceva acolo unde ani in sir ai stiut numai un sens al lucrurilor, mai ales din punct de vedere religios. Lasand la o parte datele si izvoarele istorice, latura psihologica a articolului m-a atras mai mult. Am inceput sa caut mai multe despre acest subiect tot in urma unei discutii amicale in care incarcatura emotional-afectiva era mult mai mare atunci cand se expuneau argumentele pro ortodoxism. Cand incercam sa spun cate ceva ma gandeam la Sfantul Parinte si harul sau, pe cand partenera mea de discutie vroia sa castige o disputa. Nu m-am gandit la aceast aspect al problemei care este intr-adevar important. Inainte de orice biserica este condusa de oameni, iar a gresi este omeneste. In dorinta fiecaruia de a fi “mai egal decat egalii” s-au uitat doua principii esentiale ale crestinismului si anume: “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” si “iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.” Iertarea nu este un semn de slabiciune, pe cand vanitatea este primul pas pe un drum gresit.
@maria
Foarte inspirat spus. Va multumesc pentru apreciere si sper sa ne mai vizitati. Daca sunteti interesata de aceste aspect, mai gasiti pe blogul nostru cateva articole scrise de mine referitoare la uzurparea titlului de imparat in 800 si despre doctrina Sfantului Apostol Petru. O seara buna