Conform articolului VII din cartă, Organizaţia Unităţii Africane are patru instituţii principale, acestea fiind Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern, Consiliul de Miniştrii, Secretariatul General şi Comisia Medierii, Concilierii şi Arbitrajului.
a. Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern
Adunarea şi Consiliul sunt cele mai importante organe politice ale Organizaţiei. Ca şi organ suprem al O.U.A.., Adunarea poate revoca deciziile celorlalte instituţii, inclusiv pe cele ale Consiliului. Aceasta este alcătuită din şefii de stat şi de guvern, sau de reprezentanţii lor acreditaţi în acest sens, şi trebuie să se întâlnească cel puţin o dată pe an. Dacă un stat membru solicită întrunirea, iar această cerere este acceptată de două treimi din membrii, Adunarea se va intruni în sesiune extraordinară, conform articolului IX din Cartă. În această sesiune extraordinară, se stabileşte prin majoritate simplă data şi locul întrunirii, locul putând fii la Addis-Abeba, unde se află sediul central al organizaţiei, sau în altă locaţie.
Fiecare stat membru avea dreptul la un singur vot, iar deciziile şi rezoluţiile puteau fi adoptate numai dacă două treimi din numărul total al membrilor erau de acord. Se pare că această decizie a fost luată pentru a se combate eventualul absenteism, dar mai ales pentru a se evita ca hotărîrile importante să fie luate de o minoritate . Totuşi chestiunile de procedură necesită doar prezenţa a două treimi din membrii, acest număr fiind valabil şi pentru constituirea unui forum pentru o întrunire specială (meeting), ce se desfăşurau în particular (art. X.3 şi X.4).
La începutul fiecărei sesiuni anuale , Adunarea alegea un şef de stat ca preşedinte, el fiind secondat de numai puţin de opt vice-preşedinţi, aleşi în urma unui meeting. Împreună, cei nouă constituiau Biroul Adunării, preşedintele având atribuţii limitate.
b. Consiliul de Miniştrii
Prima referire a Cartei la organizarea Consiliului de Miniştrii apare în articolul XII, de unde aflăm că acesta poate fi alcătuit din miniştrii de externe a ţărilor membre, sau oricare alt ministru desemnat de guvernul statului respectiv. Deasemenea şi ambasadorii sau alţi oficiali acreditaţi puteau fi reprezentanţi în Consiliu. Acesta se întrunea oficial de două ori pe an, iar atunci când vreun membru solicita acest lucru şi două treimi din state erau de acord, se întrunea în sesiune extraordinară.
Prima sesiune anuală era programată a se desfăşura în luna februarie, având pe ordinea de zi stabilirea bugetului precum şi a programului Organizaţiei pentru următorul an fiscal. Cealaltă sesiune, oficial, trebuia să aibe loc în luna august, dar de regulă se desfăşura în lunile iunie sau iulie.
Întrunirile Consiliului se desfăşurau la sediul central al Organizaţiei de la Addis Abeba, însă oricare membru putea propune găzduirea pe teritoriul său a întrunirilor Consiliului. De obicei aceste întruniri se desfăşurau cu uşile închise, însă dacă jumătate
din membrii erau de acord, şedinţa putea fii şi publică. Agenda de lucru la o întrunire obişnuită a Consiliului era stabilită de către Secretarul General, şi trebuie să conţină dezbaterea asupra raportului anual elaborat de acesta, discuţii despre întrunirea precedentă, despre activitatea Comisiilor Speciale, statele membre sau alte probleme.
La începutul fiecărei sesiuni, Consiliul trebuia să aleagă , prin vot secret şi majoritate simplă, un preşedinte, trei vice-preşedinţi şi un raportor. Mandatul acestora se întinde pe o perioadă de şase luni, de regulă perioada dintre cele două sesiuni. Ca şi în cazul Adunării, cei aleşi vor forma şi Biroul Consiliului.
Consiliul răspundea în faţa Adunării, pregătind chiar şi conferinţele acesteia.De asemena, el trebuia să vegheze punerea în aplicare a deciziilor Adunării şi să coordoneze formele cooperării pan-africane , conform articolului II.2 din Cartă şi cu instrucţiunile Adunării, ce se regăseau în articolul XIII.
Alte două atribuţii importante ale Comisiei, stabilite prin Cartă se regăseau în articolele XXII şi XXXI ale acesteia. Primul dintre ele stabilea că regulile de funcţionare a Comisiilor Speciale trebuiau aprobate de Comisie, în timp ce , conform articolului XXXI, Comisia decidea privilegiile şi nivelul imunităţii ce urmau a fi acordate oficialilor O.A.U. ce lucrau în statele membre.
c. Secretariatul General
Acest organ avea un rol administrativ, fiind condus de un Secretar-General. Mandatul acestuia era de patru ani, însă o persoană putea să fie realeasă de mai multe ori. Conform Regulilor 32-34 din Regulamentul de Procedură al O.A.U. , el era ales de către Adunarea Generală prin vot secret, trebuind să beneficieze de o majoritate de două treimi. Tot aici se precizează că, în timpul votului, Secretarul General să nu fie ales pe considerente regionale. În schimb asistenţii Secretarului erau aleşi exclusiv pe acest criteriu, trebuind să reprezinte diferitele regiuni ale continentului. Totuşi, în ambele
cazuri principalul criteriu de selecţie trebuia să fie competenţa profesională.
Conform Cartei şi Regulamentului, Secretariatul General era organul central şi permanent al Organizaţiei Africii Unite. Rolul său era acela de a superviza implementarea deciziilor Consiliului în diferite zone ale cooperării. De asemenea, această instituţie avea largi prerogative administrative , cum ar fi acordarea de sprijin tehnic şi administrativ diverselor organisme, organizarea sesiunilor, păstrarea docxumentelor , întocmirea unui raport anual , pregătirea programului anual şi întocmirea bugetului spre a fi trimis Consiliului, acesta urmând să-l supună dezbaterilor, şi multe alte atribuţii.
Deşi teoretic, Secretarul General şi asistenţii săi nu aveau dreptul de a participa la deliberările celorlalte organe, practic ei puteau să asiste la întrunirile acestora, fără însă a putea influenţa sau revoca vreo decizie a acestora. Acest lucru se datorează lipsei de prerogativelor din Cartă care să-i permită să desfăşoare activităţi politice, cum este spre exemplu cazul Secretarului General al O.N.U., ale cărui competenţe sunt menţionate în articolul 99 al Cartei acestei organizaţii .
Totuşi în decursul anilor poziţia Secretarului nu a fost upgradadă, deşi se avea în vedere acest lucru, la începutul anilor ’90 rolul acestuia în Organizaţie devenind unul mai mult decorativ.
d. Comisiile O.A.U.
Conform Cartei O.A.U., Adunarea Generală poate decide crearea a cinci comisii, acestea fiind alcătuite din miniştrii statelor membre, sau din reprezentanţii legali ai acestora. Cele mai importante dintre acestea erau : Comisia Economică şi Socială, Comisia Educaţiei, Ştiinţei, Culturii şi Sănătăţii şi Comisia de Apărare.
În 1964 , odată cu izbucnirea conflictului frontalier dintre Algeria şi Maroc şi succesul O.A.U. în rezolvarea paşnică a acestui diferend, s-au pus bazele unei noi comisii , ce s-a numit Comisia de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj. Aceasta a fost înfiinţată în baza unuia dintre principiile O.A.U. care milita pentru reglementarea paşnică a diferendelor . Reglementarea juridică a comisiei a fost realizată printr-un Protocol, anexă la Carta O.A.U., ce a fost semnat la Cairo, în iulie 1964. Aceasta era alcătuită din 21 de membri, dintre care cinci erau aleşi special, în funcţie de situaţiile care trebuiau să fie soluţionate.
Comisia putea fi sesizată la solicitarea statelor părţi la diferend, de comun acord sau doar de unul dintre aceste state. De asemenea ea mai mai putea fi sesizată de Consiliul de Miniştrii sau de Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern. Dacă era acceptată competenţa Comisiei, aceasta putea proceda la anchete, exercita medierea, puttând chiar să exercite rolul unui organ arbitral. În 1977 , în cadrul Conferinţei Adunării Generale a Şefilor de Stat şi de Guvern s-a decis suspendarea alegerii membrilor Comisiei, aceştia fiind înlocuiţi de către un Comitet ad-hoc Compus din reperzentanţii a nouă state precum şi de alţi trei, numiţi de Preşedintele Adunării . Totuşi, în ciuda acestor prevederi Organizaţia nu a reuşit să menţină, aşa cum şi-ar fi dorit, pacea şi securitatea continentului. Drept urmare, în 1993 la Conferinţa anuală a Adunării O.A:U., a fost adoptată o rezoluţie ce prevedea crearea Mecanismului Special de prevenire, gestionare şi soluţionare a conflictelor în Africa , acesta fiind axat pe diplomaţia preventivă , mediere şi bune oficii.
Bogdan Rantes
