ADMINISTRATIA constituie un corp intermediar, creat în vederea actiunii, ea este făcută pentru a actiona si de aceea este subordonată, ierarhizată, ordonată, remunerată, civilă, laică, egalitară, formalistă, scrisă si birocratică.
Regimul din România este unul semiparlamentar.
Autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul sistemului autorităţilor publice, astfel cum acesta a fost stabilit prin Constituţie, pe criteriul separaţiunii celor trei puteri : legislativă, executivă şi judecătorească şi cărora le corespund trei categorii de autorităţi publice.
1. – Din punct de vedere al competenţei teritoriale (criteriul teritorial), sunt următoarele autorităţi :
– Autorităţi centrale, pentru care, competenţa se întinde asupra întregului teritoriu al ţării : Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice ;
– Autorităţi teritoriale, pentru care competenţa se întinde asupra unei părţi din teritoriul naţional. Acestea sunt serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale ;
– Autorităţi locale, pentru care competenţa se întinde asupra unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună). Acestea sunt consiliile locale şi primarii.
2. – Din punct de vedere al competenţei materiale (criteriul funcţional), întâlnim:
– Autorităţi cu competenţă generală, care exercită administraţia publică în orice domeniu de activitate : Guvernul, consiliile locale şi primarii ;
– Autorităţi ale administraţiei publice de specialitate, care realizează administraţia publică într-o anumită ramură sau domeniu de activitate : ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice subordonate Guvernului sau autonome, precum şi serviciile publice descentralizate ale acestora, din teritoriu.
3. – Din punct de vedere al interesului promovat de aceste tipuri de autorităti – autorităti ale administratiei de stat si autorităti ale administratiei colectivitătilor locale.
– Sarcinile si atributele autoritătilor administratiei publice :
Caracterizând administratia publică drept o activitate în principal organizatorică, desprindem pozitia de intermediar pe care o are între planul conducerii politice si planul în care se realizează valorile politice –deciziile politice.
Sarcinile administraţiei publice reprezintă obiectivele pe care aceste autorităţi administrative trebuie să le realizeze în cadrul activităţii executive pe care o desfăşoară.
Sarcini : de executie si de elaborare.
După natura lor distingem : sarcini de conducere, sarcini de organizare şi sarcini de prestaţie.
După sfera lor de cuprindere sunt : sarcini generale – sarcini de concepţie (de informare, de prevedere, de planificare şi de organizare) ; sarcini de direcţie ; sarcini speciale ; sarcini economico-financiare.
Atributele autoritătilor administratiei publice :
– previziunea si programarea ;
– organizarea calitativă si cantitativă ;
– de comandă (administratia colaborează la adaptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora) ;
– coordonarea (armonizarea si sincronizarea tuturor actiunilor care se realizează la nivelul sistemului) ;
– de control (se măsoară rezultatele actiunilor autoritătilor administratiei publice în aplicarea deciziilor politice).
Competenta administratiei publice :
Competenţa este ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică săvârşite de o autoritate în vederea realizării atribuţiilor sale.
a). Competenţa materială este forma de competenţă ce are în vedere sfera si natura atributiilor unui organ al administratiei publice.
Competenta materială generală – competenta autoritătilor administratiei publice de a actiona în orice domeniu sau ramură de activitate, de ex. : Guvernul, primarul.
Competenta specială sau de specialitate a autoritătilor administratiei publice este cea atribuită pentru ca acestea să actioneze numai într-un anumit domeniu sau ramură de activitate, de ex. : actele ministerelor (într-o ramură) si serviciile publice deconcentrate ale acestor ministere ca autorităti ale administratiei publice teritoriale.
b). Competenţa teritorială desemnează limitele spaţiale sau geografice în care se manifestă competenţa materială a unei autorităţi publice – administratia centrală si administratia locală.
c). Competenţa personală este determinată de calitatea persoanei sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii.
d). Competenţa temporală desemnează limitele în timp între care o autoritate îşi desfăşoară activitatea. Trăsăturile competenţei : caracter legal ; caracter propriu ; caracter obligatoriu ; caracter permanent.
Conflictul de competente între autoritătile administrative se solutionează de către autoritatea ierarhică comună sau de organele prevăzute de lege.
Conflicte pozitive – situatie în care două sau mai multe autorităti administrative se declară competente să desfăsoare aceeasi activitate.
Conflicte negative – situatiile în care nici o autoritate administrativă nu se declară competentă să desfăsoare aceeasi activitate.
Actele administrative pot fi emise / adoptate numai de personalul administrativ competent în limita competentei pe care legea le-o conferă.
Competenta administratiei publice reprezintă ansamblul atributiilor stabilite de Constitutie sau de lege, ce conferă drepturi si obligatii pentru a duce la îndeplinire o anumită actiune administrativă. Competenta este caracterizată prin : legalitate, obligativitate, autonomie si mai ales ce este dusă la îndeplinire prin mijlocirea organelor de conducere si a functionarilor publici.
1. Capacitatea juridică a autoritătilor administratiei publice. Prin capacitatea juridică a autoritătilor administratiei publice se întelege aptitudinea acestor autorităti de a fi subiecte de drept în raporturile juridice administrative pe care le presupune realizarea competentei lor.
Capacitatea trebuie diferentiată de competentă – Deosebiri :
– capacitatea este proprie numai autoritătilor administratiei publice, pe când competenta o au atât autoritătile, cât si compartimentele sau functionarii din structurile lor organizatorice ;
– capacitatea presupune posibilitatea de actiona în nume propriu, spre deosebire de competente care nu presupun o astfel de independentă ;
– atributiile ce formează continutul competentei pot fi delegate sau repartizate altor autorităti, structuri sau persoane, însă capacitatea nu este transmisibilă.
2. Regimurile administrative si serviciile publice.
Regimurile administrative : Ansamblul serviciilor într-o ţară este amenajat după un sistem de centralizare sau descentralizare, de autonomie sau subordonare. Centralizarea administrativă – autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este la mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi, atribuţiile organelor inferioare fiind reduse. Centralizarea – sarcinile administrative din teritoriul naţional sunt concentrate în persoana statului, întreaga competentă decizională se regăseste la nivel central, în timp ce autoritătile locale nu fac decât să execute ce se regăseste la nivel central – sistem rigid, dar eficient. Deconcentrarea – se mentin caracteristicile sistemului centralizat, dar anumite competente ale centrului sunt delegate agentilor teritoriali, deciziile luate de acestia sunt în numele si interesul statului. Descentralizarea administrativă – este o componentă indispensabilă a democraţiei, este însoţită de măsuri şi mecanisme care permit participarea cetăţenilor la conducerea şi administrarea comunităţilor locale, a mai fost numită şi descentralizare democratică. Sistem opus centralizării, se recunosc interesele colectivitătilor locale, elementul decizional este transferat pentru a fi exercitat de colectivitătile locale, sistem de autorităti distinct (consiliul local, primarul, consiliul judetean) controlul asupra unitătilor descentralizate este un control de tutelă, statul supraveghează prin prefect aceste colectivităti.
Serviciul public : reprezintă activitatea desfăşurată de o autoritate publică în vederea satisfacerii unui interes general. Ca servicii publice distingem : serviciul public de legiferare, serviciul public judiciar şi serviciile publice administrative care sunt conduse şi coordonate de Guvern. Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public trebuie îndeplinite următoarele condiţii : să satisfacă cerinţele membrilor societăţii ; înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate ; activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat, personalul lor având calitatea de funcţionar public ; sunt persoane juridice având toate drepturile şi obligaţiile acestora ; mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare, fie din venituri proprii. Organizaţiile care prestează servicii publice sunt de 3 categorii : organe ale administraţiei publice, instituţii publice şi regii autonome de interes public.
Regimul juridic al serviciului public: un sistem de reguli speciale de drept public şi privat, reguli care privesc atât organizarea şi funcţionarea acestora, cât şi drepturile sau obligaţiile uzagerilor.
Principiile de funcţionare a unui serviciu public sunt : principiul continuităţii (decurge din permanenţa statului şi a necesităţii asigurării nevoilor de interes general fără întreruperi) ; principiul egalităţii (egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa serviciului public) ; principiul adaptabilităţii serviciilor publice (serviciile publice sunt supuse legii progresului, adică prestaţiile către beneficiari trebuie să crească neîncetat atât cantitativ, cât şi calitativ) si principiul eficienţei serviciului public (este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă din bugetul local, adică din taxele şi impozitele cetăţenilor, administraţia fiind obligată să găsească cel mai bun raport între costuri şi cantitatea, respectiv calitatea serviciilor prestate pentru cetăţeni).
Clasificarea serviciilor publice :
a). în funcţie de interesul satisfăcut – la nivel naţional şi la nivel local ; b). în funcţie de cadrul geografic – interne şi extra-teritoriale ; c). în funcţie de natura sarcinilor – civile şi militare ; d). în funcţie de modalitatea de gestiune – exploatate în regie proprie sau direct de către administraţie sau un prepus general ; e). după modelul de conducere – conduse de către indivizi, consilii sau colegii ; f). în funcţie de natura serviciilor publice – administrative, industriale sau comerciale ; g). după modul de organizare – sub forma autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor publice, regiilor autonome etc. ; h). după regimul juridic aplicabil – supuse regimului administrativ şi supuse regimului mixt.
Serviciile publice sunt ansambluri de persoane şi bunuri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia.
Prin serviciu public se întelege un organism administrativ, creat de stat, judet sau comună, cu o competentă si puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administratiei publice care l-a creat, pus la dispozitia publicului pentru a satisface în mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general, căreia initiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfactie incompletă si intermitentă.
Organizatiile care prestează servicii publice – Categorii :
1. – Organe ale administratiei publice ; 2. – instututii publice ; 3. – regii autonome de interes public ; 4. – autorităti ale administratiei publice.
Autorităţile publice : care înfăptuiesc în concret activitatea executivă, sunt autorităţi ale administraţiei publice. Acestea sunt : autorităţi de stat sau locale, ele având posibilitatea să folosească forţa publică a statului, cu care sunt înzestrate. Autorităţile administraţiei publice diferă în funcţie de modul de formare, organizare, competenţă.
După modul de formare există : autorităţi ale administraţiei publice alese ; autorităţi ale administraţiei publice numite.
După natura conducerii lor : autorităţi ale administraţiei publice colegiale ; autorităţi ale administraţiei publice individuale.
După competenţa atribuită sunt :
1. Din punct de vedere al competenţei teritoriale : autorităţi ale administraţiei publice centrale de stat ; autorităţi ale administraţiei publice teritoriale de stat ; autorităţi ale administraţiei publice locale.
2. Din punct de vedere al competenţei materiale : autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă generală ; autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă specială.
Principiile administraţiei : autonomia locală ; descrentralizarea serviciilor publice de interes local ; alegerea autoritătilor administratiei publice locale ; legalitatea ; consultarea cetătenilor în problemele locale de interes deosebit ; egalitatea cetăţenilor în faţa autorităţii ; garantarea serviciilor publice ; stimularea competiţiei ; asigurarea unui echilibru între descentralizarea financiară şi cea administrativă ; transparenţa actului decizional.
Şeful statului face parte din puterea executivă. Preşedintele României este autoritatea de vârf a puterii executive şi în această calitate ocupă demnitatea de şef al statului. Preşedintele României are legitimitate populară, fiind ales prin vot uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce cuprinde întreaga ţară. Constituţia României conferă acestuia 4 funcţii principale : funcţia de reprezentare a statului ; funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării ; veghează la respectarea Constituţiei ; funcţia de mediere. Mandatul este de 5 ani. O persoană nu poate ocupa această funcţie decât două mandate fie succesive, fie întrerupte. Controlul procedurii electorale şi confirmarea rezultatelor se fac de către Curtea Constituţională. Jurământul se depune în faţa Parlamentului. Funcţia Preşedintelui este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu calitatea de membru al vreunui partid politic.
Guvernul. Alături de şeful statului exercită puterea executivă în stat. Este autoritatea centrală a puterii executive care organizează realizarea administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate conform legii ; asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei. Are un rol important în viaţa politică a ţării. Guvernul este alcătuit din primul- ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, miniştri-delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. Atribuţiile Guvernului : atribuţii generale, atribuţii în domeniul normativ, atribuţii în domeniul economic, atribuţii în domeniul social, atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării, atribuţii în domeniul relaţiilor externe, alte atribuţii prevăzute de lege.
Primul Ministru. Preşedintele tării desemnează primul-ministru, după consultarea cu partidul care deţine majoritatea absolută în Parlament. In termen de 10 zile primul-ministru va cere votul de încredere Parlamentului.
Atributii :
– conduce Guvernul, îl reprezintă în relaţia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, celelalte autorităţi şi instituţii publice ;
– contrasemnează decretele emise de Preşedinte, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora ;
– convoacă si conduce sedintele Guvernului ;
– semnează hotărârile si ordonantele.
Dacă se află în imposibilitatea de a-si exercita atributiile, Presedintele desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar.
Ministerele : sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile lor de activitate.
Organizare : ministerele pot avea în subordine servicii publice, care funcţionează în unităţi administrativ – teritoriale.
Atribuţii: organizează, coordonează şi controlează aplicarea actelor ; iniţiază şi avizează proiectele de lege, ordonanţele şi hotărârile Guvernului ; elaborează propuneri pentru bugetul anual ; reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale ; urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte ; alte activităţi stabilite prin acte normative.
Actele : ordine şi instrucţiuni.
Prefectul este un organ unipersonal, competent să emită, în exercitarea prerogativelor sale şi în condiţiile prevăzute de lege, pe calea unor manifestări de voinţă unilaterale, acte juridice obligatorii. Prefectul este numit în funcţie printr-un act de autoritate şi nu ales. Singura autoritate publică abilitată să numească prefectul este Guvernul.
Intre prefecţi, consiliile locale, primari şi consiliile judeţene nu există raporturi de subordonare.
Primarul este un organ executiv.
Atribuţiile primarului: Primarul trebuie să asigure executarea hotărârilor consiliului local. El este abilitat de lege să facă propuneri consiliului local cu privire la organizarea referendumului local, la reglementările locale privitoare la urbanism şi amenajarea teritoriului, la proiectul de statut al personalului, numărul de personal şi salarizarea acestuia. Primarul este abilitat de lege să exercite atribuţii specifice în materie de buget local, ordine şi linişte publică, salubritate, drumuri publice şi circulaţie rutieră, conducere a serviciilor publice locale şi administrare a bunurilor comunei sau ale oraşului, prevenire şi limitare a urmărilor unor situaţii excepţionale.
