Cartea Simonei Corlan se înscrie în seria de studii și articole publicate de autoare, ce au ca subiect principal Africa, imaginarul și Africa. La numai un an după ce a apărut în librării cartea „Inventarea Africii Negre” (2001), autoarea ne va propune aprofundarea unui capitol al cărții, ce se va finaliza intr-o noua lucrare de excepție „Tombouctou, oraşul imaginar” (2002).
Preocupările doamnei Simona Corlan privind imaginarul și spațiul african sunt teme predilecte ale autoarei, aceasta având o experiență îndelungată în lumea imaginarului dupa un stagiu la „ Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales” și un doctorat în istorie la Universitatea București (teza de doctorat – inventarea Africii Negre).
Profesor la Universitatea Bucuresti și Secretară a Centrului de Istorie a Imaginarului condus de profesorul Boia, sa dedicat în ultimii ani atât activității profesorale cât și cercetării, meritele fiindu-i recunoscute prin numirea în funcția de ambasador al României în Senegal apoi în Burkina Faso.
Simona Corlan abordează lucrarea prin metodele imagologiei apusene, deschizând alături de profesorul Boia o metodă de cercetare „virgină” în Universitatea București.
Inventarea Africii Negre este o lucrare ce abordează imaginea Africii în reflexia și interpretarea europeanului din secolul al XIX-lea dar și contemporan.
Africa era „cunoscută” înainte de a fi vizitată, astfel călătorii doritori de a cunoaște exostismul african știau dinainte ce aveau sa vadă, iar de cel mai multe ori la întoarcere aveau o imagine distorsionată despre Africa, acest fapt, datorându-se bagajului informativ de dinaintea călătoriei. Cei rămași acasă vor construii propria lor Africă având ca surse jurnalele de călătorie diverșilor exploratori (de profesie sau de conjunctură – marinari, soldați, negustori, misionari).
Primul capitol „Europa descoperă Africa” începe cu o frază extrem de relevantă „ când celălalt nu a existat, a trebuit inventat; când realitatea nu a corespuns proiecției, modelului ori intenților formulate la adresa sa, imaginarul a suplinint-o sau a înlocuit-o” .
La începutul secolului al XIX-lea continentul African avea încă zone necunoscute de către europeni. Aceste spații situate în zona centrală a continentului neexplorate până atunci datorită condițiilor climatico-geografice, au generat o serie de mituri, spasme, exotisme în mentalul europeanului avid de o „lume primară”, virgină.
Tentativele europenilor de a patrunde in centrul Africii dateaza inca din secolul al XVI-lea, portughezii fiind pionierii explorarii Africii. Relieful dificil si caldura exagerata au determinat inlesnirea descoperirii zonelor gri de pe harta continentului negru.
Dupa cum bine observa autoarea, din necunoscut se nasc legende. Inca din antichitate se nasc legendele, astfel Ptolemeu este convins de existenta muntilor Lunii chiar in centrul Africii, acei munti vesnic inzapeziti. Descoperirea cursului unor fluvii sau izvorul lor (ex. Nilul, Senegalul, Nigerul, Congo) a provocat noi insemnari geografice pe harta africana dar si o serie de noi legende (Nigerul brat al Nilului). Tot din cauza carențelor de cunoaștere geografică, dar și sub impactul temperaturii relieful African este vazut sub forme exagerate de europeni „călătorii sunt cei care insistând asupra impedimentelor geografice în calea explorării vor da consistență imaginii Africii Negre ca infern terestru. Ei sunt unanimi în a invoca lipsa de apă, căldurile copleșitoare sau ploile fără sfârșit, nisipul fin și alunecos care îngreunează deplasarea, lipsa de hrană și nu în ultimul rând ferocitatea animalelor de pradă”
Legenda aurului este „transportată” din Americi în Africa, europenii mutându-si fantasmele în funcție de „descoperirea granițelor”. Autoarea surprinde foarte precis aceste fapte din imaginea proiectată de european Africii, mereu în căutarea unui El-Dorado, iar ca surse Simona Corlan se folosește de revista „L`Illustration” și dicționarele „ Dictionnaire universel des geografique physique, historique et politique du monde ancien, du moyen age et des temps modernes” (1827) și de „Dictionnaire universel de geographie” (1839).
„Este unanim acceptat în secolul al XIX-lea că negrul este cel mai departe de valorile civilizației, iar justificările se găseau oriunde. Diferența de culoare a influențat de la început contractul între lumea africană și cea europeană făcându-le să se găsească diferite până la opoziție. Negrul era în lumea creștină simbolul păcatului și vicleniei, culoarea care însoțește în reprezentările medievale diavolul”
În acest interval al secolului al XIX-lea, teoriile rasiste amplifică imaginea proastă proiectată de europeni Africii. Teoriile savante elaborate în secolul al XIX-lea se vor confrunta cu informațiile oferite de călătorii în Africa Neagră, care nu de puține ori s-au dovedit a fi adevărate obstacole în calea concluzilor cercetării științifice.
În funcție de interesele și de proiecții ale imaginarului europenii clasifică omul negru (la fel ca și pe indieni când s-a descoperit SUA), în negru bun și negru rău. Un negru bun ce are șanse mari de salvare care eventual are în spate și o istorie europeană (se ajunge la paroxisme),exotic, zâmbăreț și puțin ridicol din punct de vedere vestimentar, apoi negrul rau, antropofag, asemănat maimuței, periculos posedat de diavol ce refuză creștinarea deci cu șanse infime de salvare.
Este interesantă metoda de „declasificare” a imaginii, autoarea orientându-se chiar și înspre eroii de romane, un exemplu excelent oferindu-l personajul negru al romanului lui Jules Verne „L`Ille mysterieuse (1874). Metoda această relevă imaginea proiectată de autorii de romani Africii dar și sfera de expectație a publicului european pentru exotic.
Sursele principale ce privesc viitoarele capitole sunt fie lucrări de istorie sau geografie, jurnale de călătorie, dicționare și enciclopedii, hărțile, presa, imagini materiale (gravuri, caricaturi și fotografii)
În genere autoarea folosește trei tipuri de imagini: imagini statice – imediat vizibile, cu conținut întreg, imagini secvențiale sau dinamice care conțin numai o parte din informația totală și imagini de propagandă, care permit descifrarea imediată a intenților puterii, a categoriilor morale și politice care le susțin.
Un important instrument în analiza reprezentărilor îl constituie semiotica aplicată la elementele de arhitectura dar și de urbanism dar și la elemente de ritual ori de îmbrăcăminte.
Al treilea capitol ne ilustrează un miraj, al deșertului, celebrul oraș Tombouctou. „Tombouctou a fost orașul visat de europeni în secolul al XIX-lea cu atâta intensitate încât a fost recreat” Acest important centru comercial al Africii a constituit pentru mai multe genereții un obiectiv cultural-geografic neatins. Orașului i s-au atribuit numeroase legende construindu-se mituri, definindui-se o identitate fără o cunoașterer prelabila. Pentru a înțelege fundamentul problemei Simona Corlan exemplifică imaginea creată de călător prin jurnalele sale publicului european. Cetatea Tombouctou are o arhitectură foarte „complexa” dacă ar fi sa luăm în interpretare zecile de păreri avizate ale unor călători. Orașului îi sunt atribuite 3, 7 sau chiar mai multe moschei… în cele din urma descoperitorii orașului vor număra numai trei.
Este clar că Africa constituie până în secolul XX un pământ virgin pentru occident. Acesta încearcă sa-și transpună modernitatea si în acest ultim continent, sperând că printr-o asimilare culturală (religie mai apoi limbă, sau invers) vor reuși să controleze imensele resurse africane. Iar acest anasamblu legendar contribuie la construcția unei realitați folositoare europeanului.
Este cel puțin interesantă perspectiva literaturii asupra Africii, fie că vorbim de, descrierea geografiei unde autorii de jurnale folosesc nuanțe viu colorate și au tendința permanentă de a accentua caracteristicile reliefului – exotism. Informațiile din jurnalele de călătorie se combină în procesul de receptare.
Odată intrați în oraș europenii vor observa că descrierile anterioare erau pline de exagerări. În mentalul colectiv european orașul este singurul spațiu care conține toate criterile cu care poti judeca o civilizație. Centru puterii, creuzet al vieții economice, oglindă a societății este în același timp și barometrul nivelului de cultură al unui popor. Călătorii intră în oraș convinși că voe descoperii universități și biblioteci constituite și funcționând după modelul european. Pentru că realitatea nu corespunde idealului, imginea pre-existentă este și de această dată transferată trecutului.
Dahomey, este exact percepția opusa a bunului african „descoperit” în Tombouctou. Este adevărat că la anumite ritualuri se practicau sacrificii umane dar călătorii au exagerat în descrierea acestora. Această ultimă parte a cărții se referă la africanul degăzut, imposibil(sau foarte greu) de recuperat din păcat.
Autoarea ne plimbă printr-o lume imaginară, a negrilor cu coadă Niam-Niam, a canibalilor a construcților răsturnate gen Dahomey, a ritualurilor macabre, dar și a unei rafinate civilizații exotice. Cartea Simonei Corlan este scrisă într-o manieră atractivă adresându-se mai multor categorii de cititori interesați de problematica Africii Negre.
Mi-a fost destul de dificil în a cuantifica lucrarea doamnei profesoare Simona Corlan, cunoscându-i reflecțiile referitoare la spațiul Africii Negre (doamna profesoară predând cursuri de istotriografie si istoria africii negre la Universitatea Bucuresti) și anumitele simpatii pentru autorii africani ce scriu o istorie din „perspectivă africană”, ceea ce nu poate fi desigur condamnabil. Probabil ca meritele profesionale ale doamnei Simona Corlan sunt recunoscute prin recentele numiri in diverse funcții de reprezentare a statului român în spațiul African.
Horia Nasra
2 Responses to “Inventarea Africii negre”
O profesoara care regretam cu totii ca nu mai este la catedra…
Cariera stiintifica si publica a d nei Corlan este un prilej de bucurie pentru oricine apreciaza oameni cu adevarat valorosi.
In ceea ce priveste perspectiva predominant negativa pe care europenii o aveau asupra africanilor la primele contacte, istoricul american E. Jefferson Murphy, specialist in istoria Africii, citeaza in opera sa clasica pe John Babot, autorul
”Descrieirii coastelor din Guineea de Nord si de Sud”. Cartea apare la sf. sec. XVII cand deja existau mai multi europeni care traisera mai multi ani in Africa ca negustori de sclavi. Babot ii descrie pe africanii de pe Coasta de Aur (Ghana) ca ”’oameni cu judecata sanatoasa si, destul de inteligenti, cu minte agera si priceputi in afaceri comerciale”(1),iar pe cei din Senegambia ca ”politicosi si amabili in felul lor, dar nespus de ignoranti si lenesi …in general, extrem de senzuali pungasi, razbunatori, nerusinati, mincinosi, insolenti, mancaciosi, excentrici in manifestarile lor si atat de necumpatati la bautura, incat beau rachiu de parca ar fi apa.”
Intr un alt capitol, compara viata de sclav in colonii cu aceea din Africa, pentru a justifica comertul cu sclavi:”Regele si negrii de vaza din Accra (Ghana)erau pe vremea mea foarte bogati in aur si sclavi datorita intinsului comert pe care bastinasii il faceau cu europeniisi statle vecine care nu aveau iesire la mare…Acesti sclavi sunt tratati foarte neomenos de stapanii lor, care ii hranesc insuficient si ii bat fara mila, cum se poate vedea dupa urmele si ranile de pe trupurile multora dintre ei cand ne sunt vanduti.Abia daca le lasa un petic de zdreanta cu care sa si acopere goliciunea, dar si acela li -l iau cand ii vnd europenilor; si totdeauna merg cu capul descoperit. Cand sclavii se casatoresc, nevestele si copiii lor devin de asemenea sclavii stapanului; iar cand mor nu i ingropa , ci le arunca trupurile intr un loc din apropiere, ca sa fie devorati de pasari sau de animalele de prada…Fata de cruzimea cu care sunt tratati acesti nenorociti, soarta celor care sunt cumparati de europeni si transportati de pe coasta in America sau in alte parti ale lumii, este mai putin jalnica decat a celor care ii sfarsesc viata in tara lor de bastina; caci, odata imbarcati cumparatorii lor au tot interesul sa i hraneasca bine si sa i mentina sanatosi, iar cand sunt vanduti in America, noii lor proprietari au acelasi interes sa i trateze bine, ca sa traiasca si sa le fie de folos cat mai multa vreme. Fara a mai vorbi despre inestimabilul folos pe care l pot trage sclavii convertindu se la crestinism si obtinand mantuirea sufletului daca se poarta ca buni crestini…”
Perspective pozitive si mai realiste asupra negrilor apar in epoca luminilor. In 1780 apare, cu o introducere a parlamentarului englez Joseph Jekyll,cartea lui Ignatius Sancho, nascut pe o corabie de sclavi, adus in Anglia la doi ani si eliberat mai tarziu.Volumul, mare succes de editura, cuprindea doua piese de teatru, poeme, o teorie a muzicii si corespondenta autorului cu priteni. Iata ce spunea Jekyll despre Africa si Sancho, citat de Murphy:”Cel care ar putea sa patrunda in interiorul Africii ar descoperifara indoiala opere de arta si forme de guvernamant ale negrilor, prea putin corespunzatoare ignorantei si aspectului primitiv al sclavilor din insulele zaharului, indobitociti sub biciul vechililor. Si cel care observa gradul de inteligenta al lui ignatius Sancho prin autoeducatie, va conchide probail ca dezvoltarea facultatilor mmintale nu depinde de o anumita conformatie a craniului sau ed culoarea pielii.”
De asemenea, este interesant cum a inceput sa se formeze in epoca luminilor conceptul colonialist al secolului XIX, pornindu se de la un punct de vedere comercial. Importantul economist Malachi Postlethwayt scria in 1758, citat de acelasi Murphy:”Daca am putea face comert cu acesti oameni si am convinge cateva sute de mii dintre ei sa se imbrace cu produsele noastre si sa si construiasca locuinte pe care sa le mobileze cu mobila noastra, si sa traiasca in stil oarecum european, un asmenea comert nu s ar dovedi oare mai rentabil decat daca ne am limita doar la comertul cu sclavi?”Iar un an mai tarziu , el concluziona: “Daca in acest tinut s ar intemeia colonii si asezari stabile, s ar cladi orase si centre comerciale si populatia ar fi atrasa sa locuiasca in ele ca pe plantatiile americane,cam cum au facut deja portughezii in Africa, intregul comert din aceast parte a lumii ar putea dupa toate probabilitatile, sa se dezvolte, prin cumparaturile acestor oameni, considerabil mai mult decat a fost vreodata.
(1)Emmett Jefferson Murphy, ”Istoria civiliatiei africane”, vol. II. Biblioteca pentru toti, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981.