Independenţa Algeriei (I)

Algeria a fost ultima ţară din Maghreb care şi-a obţinut independenţa. Situaţia acestui teritoriu era una dramatică pentru populaţia musulmană majoritară. Ca şi în celelalte teritorii maghrebiene, Algeria s-a aflat sub influenţa Vichy-ului până la debarcarea trupelor aliate din 1942. Înainte de instaurarea regimului de la Vichy, de Gaulle propunea instaurarea centrului de rezistenţă în Algeria, de unde franţa să continue războiul. Ideea sa nu i-a convins pe guvernaţii de atunci, însă acest lucru a fost posibil după debarcarea aliaţilor, când de Gaulle a şi mutat capitala la Alger.

• Evoluţia Algeriei în anii premergători războiului

În 1944 are loc o palidă reformă menită să le uşureze traiul localnicilor, aceştia primind cetăţenia franceză  precum şi alte drepturi. Aceasta i-a mulţumit pe moderaţii algerieni, însă radicalii naţionalişti în frunte cu Abbas, Ibrahimi sau Messali au contestat aceste reforme pe care le considerau ca fiind făcute prea târziu, mai ales că Abbas deja se afla în plină campanie anti-franceză. Influenţat de Neo-Destour, acesta a vrut să creeze un partid de masă, care să grupeze toate forţele naţionaliste şi anti-franceze. Astfel  că la 14 mai  a fost înfiinţată mişcarea numită Asociaţia Amicilor Manifestului  ( este vorba de manifestul lui Abbas care i-a fost oferit lui de Gaulle la 31 martie 1943, în care primul cerea adoptarea unor reforme immediate ).  Oficiosul aşa mişcării a devenit săptămânalul Liberte, lansat în septembrie 1944. Un an mai târziu partidul a ajuns la un număr de 300.000 de aderenţi. Însă partidele din Algeria nu s-au ridicat niciodată la nivelul Neo-Destourului sau Istiqlalului, după cum afirmă politologul francez Raymond Aron în broşura sa La Tragedie Algerienne. El consideră că partidele algeriene nu puteau fi un “interlocutor valabil“ capabil să atragă masele, ele fiind organizate mai mult intr-un stil militar decât politic.

Ruptura definitivă între musulmani şi francezi a avut loc în 1945, când în urma unei revolte izbucnite în zona Constantine, s-a sfârşit tragic, cu masacrul câtorva mii de oameni din oraşul Setif. Deasemenea au fost arestaţi peste 4.500 de algerieni.

În timpul referendumului pentru constituţia franceză din 1946, nasţionaliştii algerieni şi-au îndrumat simpatizanţii să nu se prezinte la vot, mai ales că în urma unei ordonanţe emise la 17 august 1945 musulmanii din Algeria primeau un număr egal de locuri cu francezii algerieni în Adunarea Legislativă a Franţei. În 1946, Abbas renunţă la Asociaţia  Amicilor, înfiinţând Uniunea Democratică a Manifestului Algerian ( U.D.M.A ). În urma alegerilor pentru Adunarea Constiuantă, U.D.M.A. a obţinut un număr de 13 locuri.

Tot în această perioadă se înfiinţează poate cel mai radical partid din Algeria,. numit Mişcarea pentru Triumful Libertăţilor Democratice (M.L.T.D.), condusă de Messali Hadj, cel ce fusese liderul insurecţiei din 1945 din Constantine.

În 1947  organul legislativ îşi întoarce în sfârşit faţa şi către situaţia Algeriei şi de definirea statutului acesteia. În acest scop au fost prezentate nu mai puţin de 7 proiecte, elaborate atât de partide franceze cât şi de partide din Algeria. Însă, după cum afirma istoricul Charles-Robert Ageron, nici unul din proiecte nu propunea independenţa sau asimilarea Algeriei. Cert este că deputaţii francezi din Algeria s-au opus oricărei încercări de reforme. A fost acceptat un proiect care prevedea printre altele autonomia financiară  a Algeriei ( art. 1 ), egalitatea tuturor cetăţenilor francezi, indiferent de rasă sau religie (art. 2). Începând cu articolul 30 se precizau instituţiile Algeriei. Organul principal era Adunarea Algeriană, care era alcătuită din 120 de membrii : 60 repezentând membrii colegiului I de votanţi ( adică francezii algerieni ), iar 60 reprezentând colegiul II, adică populaţia locală.  Cert este că ceea ce s-a dorit o tentativă de împăcare a celor două părţi s-a dovedit un fiasco total, Statutul din 20 septembrie fiind contestat atât de francezii algerieni care-l considerau ca fiind dezonorant pentru ei, cît şi de populaţia musulmană, care dorea o independenţă totală. La alegerile municipale ce au urmat în octombrie, câştig de cauză au avut pe de-o parte Uniunea Algeriană în colegiul I, partid ce reprezenta interesele francezilor din Algeria, iar în colegiul II  beneficiarii au fost M.T.L.D. şi U.D.M.A..Astfel, situaţia tensionată a reapărut în Algeria.

Până în 1953, partidele naţionaliste au pierdut din ce în ce mai mult teren la alegerile pentru Adunarea Legislativă, totul culminând cu  desfinţarea U.D.M.A. în anul menţionat mai sus. Partidul lui Abbas nu a reuşit ce şi-a propus la început, şi anume să fie un partid de masă. Având o organizare modestă, în unele oraşe lipsind cu desdăvârşire filialele partidului, U.D.M.A. a reuşit să atragă de partea sa doar burghezia musulmană, numărul acesteia fiind insignifiant în Algeria. Singurul care rămăsese să ţină steagul sus a fost M.T.L.D., partidul condus din exil de Messali. În 1948 acest partid îşi înfiinţase şi o organizaţie paramilitară, numită simplu Organizaţia Specială ( O.S. ). Liderul acestei organizaţii a fost Ahmed Ben Bella, un fost luptător în Armata 1 franceză.  În primăvara lui 1953 mai mulţi membrii ai partidului, conduşi de un anume Kabyle Lahouel,  au decis să iasă de sub dictatura instaurată de Messali în partid.

Exasperaţi de fărâmiţarea din ce în ce mai mare a mişcării naţionaliste algeriene, liderii O.S. au luat frâiele în mâini fiind hotărâţi să reunifice curentul. În acest scop a fost înfiinţat în aprilie 1954 Comitetul Revoluţionar de Unitate şi Acţiune, fiind hotărâţi să treacă la acţiunea directă, ceea ce şi vor face. Momentul ales a fost unul prielnic, deoarece în acel an Franţa a ieşit extrem de şifonată dintr-un război în Indochina soldat cu obţinerea independenţei de către Vietnam.

Bogdan Rantes