• Evoluţia Algeriei în anii premergători războiului

În 1944 are loc o palidă reformă menită să le uşureze traiul localnicilor, aceştia primind cetăţenia franceză  precum şi alte drepturi. Aceasta i-a mulţumit pe moderaţii algerieni, însă radicalii naţionalişti în frunte cu Abbas, Ibrahimi sau Messali au contestat aceste reforme pe care le considerau ca fiind făcute prea târziu, mai ales că Abbas deja se afla în plină campanie anti-franceză. Influenţat de Neo-Destour, acesta a vrut să creeze un partid de masă, care să grupeze toate forţele naţionaliste şi anti-franceze. Astfel  că la 14 mai  a fost înfiinţată mişcarea numită Asociaţia Amicilor Manifestului  ( este vorba de manifestul lui Abbas care i-a fost oferit lui de Gaulle la 31 martie 1943, în care primul cerea adoptarea unor reforme immediate ).  Oficiosul aşa mişcării a devenit săptămânalul Liberte, lansat în septembrie 1944. Un an mai târziu partidul a ajuns la un număr de 300.000 de aderenţi. Însă partidele din Algeria nu s-au ridicat niciodată la nivelul Neo-Destourului sau Istiqlalului, după cum afirmă politologul francez Raymond Aron în broşura sa La Tragedie Algerienne. El consideră că partidele algeriene nu puteau fi un “interlocutor valabil“ capabil să atragă masele, ele fiind organizate mai mult intr-un stil militar decât politic.

Ruptura definitivă între musulmani şi francezi a avut loc în 1945, când în urma unei revolte izbucnite în zona Constantine, s-a sfârşit tragic, cu masacrul câtorva mii de oameni din oraşul Setif. Deasemenea au fost arestaţi peste 4.500 de algerieni.

În timpul referendumului pentru constituţia franceză din 1946, nasţionaliştii algerieni şi-au îndrumat simpatizanţii să nu se prezinte la vot, mai ales că în urma unei ordonanţe emise la 17 august 1945 musulmanii din Algeria primeau un număr egal de locuri cu francezii algerieni în Adunarea Legislativă a Franţei. În 1946, Abbas renunţă la Asociaţia  Amicilor, înfiinţând Uniunea Democratică a Manifestului Algerian ( U.D.M.A ). În urma alegerilor pentru Adunarea Constiuantă, U.D.M.A. a obţinut un număr de 13 locuri.

Tot în această perioadă se înfiinţează poate cel mai radical partid din Algeria,. numit Mişcarea pentru Triumful Libertăţilor Democratice (M.L.T.D.), condusă de Messali Hadj, cel ce fusese liderul insurecţiei din 1945 din Constantine.

În 1947  organul legislativ îşi întoarce în sfârşit faţa şi către situaţia Algeriei şi de definirea statutului acesteia. În acest scop au fost prezentate nu mai puţin de 7 proiecte, elaborate atât de partide franceze cât şi de partide din Algeria. Însă, după cum afirma istoricul Charles-Robert Ageron, nici unul din proiecte nu propunea independenţa sau asimilarea Algeriei. Cert este că deputaţii francezi din Algeria s-au opus oricărei încercări de reforme. A fost acceptat un proiect care prevedea printre altele autonomia financiară  a Algeriei ( art. 1 ), egalitatea tuturor cetăţenilor francezi, indiferent de rasă sau religie (art. 2). Începând cu articolul 30 se precizau instituţiile Algeriei. Organul principal era Adunarea Algeriană, care era alcătuită din 120 de membrii : 60 repezentând membrii colegiului I de votanţi ( adică francezii algerieni ), iar 60 reprezentând colegiul II, adică populaţia locală.  Cert este că ceea ce s-a dorit o tentativă de împăcare a celor două părţi s-a dovedit un fiasco total, Statutul din 20 septembrie fiind contestat atât de francezii algerieni care-l considerau ca fiind dezonorant pentru ei, cît şi de populaţia musulmană, care dorea o independenţă totală. La alegerile municipale ce au urmat în octombrie, câştig de cauză au avut pe de-o parte Uniunea Algeriană în colegiul I, partid ce reprezenta interesele francezilor din Algeria, iar în colegiul II  beneficiarii au fost M.T.L.D. şi U.D.M.A..Astfel, situaţia tensionată a reapărut în Algeria.

Până în 1953, partidele naţionaliste au pierdut din ce în ce mai mult teren la alegerile pentru Adunarea Legislativă, totul culminând cu  desfinţarea U.D.M.A. în anul menţionat mai sus. Partidul lui Abbas nu a reuşit ce şi-a propus la început, şi anume să fie un partid de masă. Având o organizare modestă, în unele oraşe lipsind cu desdăvârşire filialele partidului, U.D.M.A. a reuşit să atragă de partea sa doar burghezia musulmană, numărul acesteia fiind insignifiant în Algeria. Singurul care rămăsese să ţină steagul sus a fost M.T.L.D., partidul condus din exil de Messali. În 1948 acest partid îşi înfiinţase şi o organizaţie paramilitară, numită simplu Organizaţia Specială ( O.S. ). Liderul acestei organizaţii a fost Ahmed Ben Bella, un fost luptător în Armata 1 franceză.  În primăvara lui 1953 mai mulţi membrii ai partidului, conduşi de un anume Kabyle Lahouel,  au decis să iasă de sub dictatura instaurată de Messali în partid.

Exasperaţi de fărâmiţarea din ce în ce mai mare a mişcării naţionaliste algeriene, liderii O.S. au luat frâiele în mâini fiind hotărâţi să reunifice curentul. În acest scop a fost înfiinţat în aprilie 1954 Comitetul Revoluţionar de Unitate şi Acţiune, fiind hotărâţi să treacă la acţiunea directă, ceea ce şi vor face. Momentul ales a fost unul prielnic, deoarece în acel an Franţa a ieşit extrem de şifonată dintr-un război în Indochina soldat cu obţinerea independenţei de către Vietnam.

Bogdan Rantes

In opinia lui Blair, sustinerea deschisa a Belgradului pentru institutiile parelele sarbe din Kosovo a consolidat diviziunea de facto a Kosovo si ‘’frustrarea’’ albanezilor kosovari.Una din aceste institutii sarbesti din Kosovo este asa numitul parlament rezultat din alegerile care au avut loc in Serbia la 11 mai, scrutin pe care autoritatile kosovare si cele ale ONU l- au considerat ilegal si ilegitim, dar nu i-au impiedicat desfasurarea. Cei 53 de reprezentanti sarbi kosovari s-au intrunit prima data, in mod simbolic, la 28 iunie, la aniversarea bataliei cu turcii de la Kosovopolje din 1389, in orasul divizat Kosovska Mitrovita. Acest for al sarbilor kosovari reprezinta o sfidare pentru autoritatile de la Pristina, actionand in cooperare cu Belgradul si intarind astfel institutiile paralele sarbesti din Kosovo.

In acest sens, in contextul implinirii a unui an de la proclamarea independentei Kosovo, parlamentul sarbilor din Kosovo a adoptat o declaratie prin care proclama apartenenta Kosovo la ‘’un singur teritoriu inseparabil’’ al Serbiei, conform Constitutiei Serbiei si a Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU. De asemenea, documentul respinge actiunile care proclama independenta Kosovo si formarea institutiilor ‘’asa zisului stat Kosovo’’, facandu se referire si la recent infiintata Forta de Securitate din Kosovo. In sfarsit, adunarea sarbilor kosovari cere Belgradului sa actioneze in instanta toate tarile care au recunoscut independenta Kosovo.Acest din urma aspect este mai greu de realizat, avand in vedere numarul destul de mare de tari care au recunoscut independenta Kosovo (55) si faptul ca Belgradul deja si-a trimis inapoi la post in toamna ambasadorii rechemati din tarile care recunoscusera independenta Kosovo.
Revenind la serviciile de informatii americane, in evaluarea lor acestea pleaca de la premisa ca declararea pasnica a independentei Kosovo a facut parte din ‘’evolutia pozitiva’’ a situatiei din Balcani in 2008. Dar declararea independentei Kosovo in sine se constituie intr-un factor al instabilitatii europene. Aceasta evaluare apartine tabarei prosarbe, in particular Rusiei, aliatul cel mai important al Belgradului in dosarul Kosovo. Intr-adevar, in urma cu un an, Dmitri Medvedev, candidat la presedintia Rusiei la acea vreme, avertiza ca Statele Unite genereaza instabilitate in Europa prin sprijinul acordat independentei Kosovo. Rusia a avertizat statele occidentale ca recunoasterea Kosovo ar putea declansa o reactie in lant in regiunile separatiste din Europa. Intr adevar, dupa criza din Georgia din vara lui 2008, Moscova, urmarindu-si propriile interese, a recunoscut independenta Abhaziei si Osetiei de Sud.

La randul sau, presedintele sarb, Boris Tadici, sustinea la inceputul anului 2009 ca Kosovo nu are nici un viitor in spatiul european ca stat independent, ci numai ca provincie a Serbiei. Referindu se la incidentele violente petrecute cu cateva zile inainte in Kosovska Mitrovita, dupa injunghierea unui adolescent sarb de catre doi etnici albanezi,. Tadici a subliniat ca ‘’Aceste iluzii, conform carora Kosovo sub control albanez poate deveni un stat respectabil si o zona civilizata, unde locuitorii pot trai liber indiferent de apartenenta lor etnica, nu se sustin’’. Starea de lucruri din acest oras din nordul Kosovo, impartit intre un nord sarbesc si un sud albanez, confirma inca o odata imaginea divizarii Kosovo intre cele doua comunitati. Din aceasta perspectiva, Pieter Feith, reprezentantul special al UE si seful Oficiului International Civil din Kosovo, sublinia la 14 ianuarie, ca reconcilierea interetnica trebuie sa fie prioritatea guvernului de la Pristina pe calea sa catre UE, preconizand ca a venit timpul ca institutiile kosovare sa ajunga in toate comunitatile din Kosovo.

Pozitia inflexibila a Serbiei de nerecunoastere a independentei Kosovo s-a concretizat in demersurile diplomatice ale Belgradului pe langa organizatiile internationale pentru ca acestea sa nu primeasca Kosovo in randurile lor. “Este foarte important pentru noi sa consolidam o majoritate care sa nu accepte independenta Kosovo, sa o adunam intr-un bloc care sa fie mai extins decat grupul de tari care fac acest lucru”, preconiza ministrul sarb de externe, Vuk Jeremici, la putin timp dupa proclamarea independentei Kosovo In particular, in ceea ce priveste Europa, Jeremici a anuntat la 2 februarie ca tara sa va bloca orice tentativa de aderare a Kosovo la Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), for care lucreaza pe baza consensului intre cele 56 de state membre. De asemenea, Serbia nu va accepta niciodata ca recunoasterea Kosovo sa fie “pretul pentru aderarea sa la Uniunea Europeana”, conform declaratiei din toamna trecuta a presedintelui Parlamentului sarb, Slavita Djukici-Dejanovici. Mai mult. inalti oficiali sarbi s-au intalnit la 21 februarie cu seful UNMIK, Lamberto Zannier, si au cerut implementarea planului de sase puncte pentru Kosovo adoptat de ONU in noiembrie, insa Pristina continua sa se opuna cu inversunare. “Daca planul nu este implementat, vom avea o criza de securitate – si de orice alt fel — foarte grava”, a avertizat Jeremic.

In Europa comunitara, chestiunea recunoasterii independentei Kosovo a creat probleme pentru conturarea unei pozitii comune in cadrul politicii externe comune. Astfel cinci tari membre din cele 27 , si anume Cipru, Grecia, Slovacia, Spania si Romania, nu au recunoscut independenta Kosovo, temandu-se pentru incurajarea unor eventuale miscari separatiste pe propriile teritorii. Divizarea UE pe problema Kosovo a fost luata in discutie in Parlamentul European, for care a adoptat, la 5 februarie, o rezolutie care cere tuturor natiunilor UE sa recunoasca Kosovo. Rezolutia cu caracter neobligatoriu, adoptata cu 424 voturi pentru, 133 impotriva si 24 de abtineri, recomanda celor cinci tari sa urmeze exemplul celorlalte state membre UE. De asemenea, PE a subliniat ca UE s-a angajat sa joace un rol principal in asigurarea stabilitatii din Balcani si si-a exprimat determinarea „de a asista dezvoltarea economica si politica a Kosovo prin oferirea perspectivelor clare de aderare la UE, asa cum a facut pentru intreaga regiune”. Astfel, UE considera ca prin extinderea sa asupra intregii regiuni a Balcanilor ar putea oferi o solutie problemei kosovare.

La randul lor, cu ocazia aniversarii unui an de la proclamarea independentei Kosovo, SUA si-au reiterat sprijinul pentru un Kosovo independent si multietnic. Acest sprijin al celui mai important sponsor al independentei Kosovo, a fost exprimat la nivel prezidential, Barack Obama trimitand o scrisoare de felicitare omologului sau kosovar, Fatmir Sejdiu.

In sfarsit, la 19 februarie, intr-un interviu acordat publicatiei belgradene ‘’Politika’’ premierul kosovar Hashim Thaci se astepta, optimist, ca Rusia sa recunoasca independenta Kosovo, chiar daca nu foarte curand, neexcluzand ca acest fapt sa se intample inainte ca autoritatile sarbe sa recunoasca independenta Kosovo.

Marius Teja

Bibliografie
www.mediafax.ro, 23.03.08, 08.11.08, 03.01.09, 13.02.09
www.hotnewsro,  02.02.09,17.02.09, 18.02.09, 19.02.09
www.setimes.com, 26.02.08, 14.01.09, 05.02.09
www.divers.ro, 22.01.09, 12.02.09

A foreign policy of armed revolution goes hand in hand with a domestic policy of development through moral incentives. In 1965, Che declared in Algiers: “There are no frontiers in this struggle to death.

We cannot remain indifferent in the face of what occurs in any part of the world. A victory for any country against imperialism is our victory, just as any country’s defeat is a defeat for all. The practice of proletarian internationalism is not only a duty for the people who struggle for a better future, it is also an inescapable necessity.” In October 1966, he opened a new guerrilla front in Bolivia. He died trying to create “two, three, many Vietnam” (1967). His internationalism was remarkable. He concluded:”Wherever death may surprise us, let it be welcome,provided that this, our battle cry, may have reached some receptive ear, and another hand may be extended to wield our weapons, and other men be ready to intone the funeral dirge with the staccato chant of the machine gun and new battle cries of war and victory.” Guevara failed to extend the revolution to other countries and set South and Central America ablaze.

This later signaled a shift in Cuban foreign policy. However, even if these are no longer the days of the Second Declaration of La Havana or OLAS, the Cuban government has had a remarkable internationalist policy, for example sending troops in Angola and other African countries (playing a crucial role in the defeat of Apartheid). It has also sent 50 000 doctors to work for free in 93 countries and give a free university education to over 1000third world students a year.Guevara was fully aware of the extreme difficulties of building socialism, in particular the scarcity of consumption goods and their poor quality. People famously complained that they couldn’t understand how a country that eradicated illiteracy and infant mortality produced such dreadful tooth paste! However, the achievements of the Cuban revolution remain impressive. Figures from the 2003 United Nations Report on Human Development show that in spite of siege economy and war conditions, Cuba has achieved first world health and education standards in a third world country.

There is one medical doctor for 170 people, in the rest of Latin America, the proportion is of one doctor for 613 people. Cuba spends per inhabitant twice as much on health care and education than the rest of Latin America. In those countries, the ten percent richest people earn 46 times what the poorest 10 percent earn. In Cuba,the proportion is five times. A quarter of Latin Americans have to survive on two dollars a day or less. In Cuba less than two percent do. Its infant mortality and literacy rates are outstripping those of the US, and its class sizes are a third smaller than in Britain. To compare it with its neighbour, Haiti, where half the population is unable to read and infant mortality is over ten times higher. Those facts are crucial for the ideological battle because they show that socialism can be possible.

You can read the first part of this article here: Che Guevara – Part I

“Asa graieste Cirus, regele persilor: Toate regatele pamantului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului si mi-a poruncit sa-I fac locas la Ierusalim in Iuda. Asadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc – fie cu ei Dumnezeul lor – sa se duca la Ierusalim in Iuda si sa zideasca templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este in Ierusalim” (Ezdra 1, 2-3)

A fost deci, o vreme, cand persii, cu osabire de astazi, vedeau in evrei si altceva decat dusmanul ireductibil din prezent. De atunci insa flamura verde a Profetului si sabia califilor au alterat traditiile persane, introducand in malaxorul Islamului specificitatea etnica si religioasa a statului sassanid.

In 1935, Persia, in plina monarhie constitutionala, isi abandoneaza toponimul traditional si ia denumirea de Iran. Urmatorul moment politic esential este revolutia islamica din 1979, cand administratia laica a Sahului Mohammad Reza Pahlavi este inlocuita de republica islamica a ayatolahului Khomeini, eveniment ce administreaza o puternica lovitura politicii americane in Orientul Mijlociu.

Sistemul institutional consfintit prin Constitutia din 1979 are anumite specificitati ce influenteaza in mod esential functionalitatea statului si rolul liderilor iranieni. Principala autoritate este detinuta de o prestigioasa figura ecleziastica, liderul comunitatii islamice iraniene. Acesta detine prerogative importante, din care, o parte sunt specifice institutiei prezidentiale in democratiile occidentale. Liderul suprem al Iranului supravegheaza politica si reformele, este comandant suprem al armatei si al tuturor structurilor de informatii si securitate ale statutului si are poate declara razboi fara consultarea cu alte institutii. De asemenea, numeste direct comandatii armatei, politiei dar si directorii televiziunii si radiodifuziunii. Ocupantul acestei functii este numit sau revocat de catre un organism numit Majles-e-Khebregan (compus din 86 de personalitati ale lumii Islamice iraniene care sunt obligate sa vegheze asupra modului in care Ayatolahul isi exercita atributiile constitutionale).

Presedintia este, in Iran, a doua autoritate executiva. El este ales prin sufragiu direct pentru o perioada de patru ani si are dreptul sa candideze de doua ori. Presedintele conduce executivul, avand in subordinea sa opt vicepresedinti si douazeci si doi de ministrii. Prerogativele presedintelui tin de implementarea politicilor decise impreuna cu cabinetul sau si de convergenta acestora cu Constitutia.

Asadar, persoana care castiga presedintia Iranului are o importanta considerabila in implementarea unei tendinte sau alta in politica interna si externa a statului, dar vointa sa nu este suficienta. Existenta unui lider religios cu prerogative executive extinse, supravegheat de un organism prin excelenta ecleziastic, limiteaza posibilitatile presedintiei de a reforma, in sens laicizant, statul. De asemenea, legislatia adoptata de Majlis ( organ legislativ unicameral) trebuie sa fie in convergenta cu Seria (legea islamica) pentru a putea fi aplicata. In consecinta, cand discutam despre Iran trebuie sa avem in vedere fina tesatura institutionala care disipeaza autoritatea prezidentiala.

Actualul presedinte, Mahmud Ahmadinejad, fost primar al Teheranului, isi va incheia mandatul in luna iunie a acestui an, cand sunt programate alegeri. Victoria acestuia in alegeri nu se afla pe primele locuri in “wish list-ul” liderilor occidentali, Ahmadinejad fiind, mai degraba, un lider cu o retorica greu digerabila, putin dispus la dialog si negocieri. In politica interna, urmarirea proiectului atomic iranian a creat reactii dure din partea comunitatii internationale vizibil deranjate si de solutiile propuse de presedintele iranian in cazul conflictului israeliano-palestinian. Totusi, in jurul lui Ahmadinejad s-a creat, datorita felului sau frust si a usoarei stangacii manifestate in politica externa, o mitologie. De cele mai multe ori, cuvintele sale dure au fost fals interpretate, pentru a-l discredita sau, poate, pentru a crea un subiect de presa mai scandalos.

Wikipedia mentioneaza ca anumite ziare sau agentii de presa au tradus eronat discursul presedintelui iranian. Spre exemplu, formularea prezentata de mass media occidentala “”Israel must be wiped off the map” este, in opinia lui Juan Cole, profesor la Universitatea din Michigan, falsa. El sugereaza ca Ahmadinejad a afirmat ca “spera ca regimul (sionist) va colapsa”, ceea ce este, trebuie sa admiteti, o diferenta de nuanta.

In jocul politic iranian, Occidentul se pare ca are si un favorit, in persoana fostului presedinte Mohammad Khatami. Experienta il confirma pe Khatami ca fiind un moderat, orice ar insemna asta avand in vedere ca acesta este un cleric intr-un stat islamic fundamentalist. Desi presedintia sa a fost caracterizata, in politica externa, de o mai mare deschidere fata de Occident, Khatami a avut si pozitii care pot aparea suspecte in ochii europenilor si americanilor. Khatami nu s-a sfiit sa aprecieze Basij-ul (organizatie paramalitara, datand din timpul Ayatolahului Khomeini, activa in timpul razboiului dintre Irak si Iran – astazi are rol de “garda cetateneasca”, cu rol de a suprima eventualele disidente sau proteste) sau sa sustina programul atomic iranian (initiat si consolidat in timpul presedintiei sale). Programul atomic, subiect major de disputa intre ONU si Iran a fost sustinut cu tarie de Khatami, in aceeasi masura in care si Ahmadinejad a facut-o.

Occidentul are talentul, uneori, de a idiliza raul mai mic. E un fapt confirmat in multe ocazii in Razboiul Rece. Uneori, pentru Statele Unite pactul faustian cu un nationalist radical a fost de multe ori, un instrument de politica externa perfect digerabil. Spun asta, pentru ca sunt convins ca nu in schimbarea administratiei de la Teheran trebuie sa isi puna bazele Occidentul, asa cum de multe ori are tendinta. Rezolvarea unei probleme sensibile a comunitatii internationale nu trebuie lasate in seama unei gratii divine, pentru ca armata lui Aetius nu va aparea de aceasta data. Sistemul politic iranian este suficient de articulat cat sa nu permita instaurarea unei administratii care ar putea sa “o rupa” cu trecutul. Nu vom vedea, cum nu vedem astazi, nici maine o presa libera la Teheran si nici drepturi cetatenesti, asa cum sunt ele interpretate in lumea libera. Datoria Statelor Unite, in special, este sa schimbe linia de abordare a Teheranului, trebuie mai intai sa inteleaga si, apoi, sa asculte. Pentru a-ti armoniza relatiile cu un actor international recalcitrant, trebuie, in primul rand, sa intelegi felul in care gandeste. Si imi vine acum in minte impactul avut de Telegrama cea Lunga a lui George Kennan asupra politicii externe americane. Documentul a fost esential pentru felul in care s-a conturat politica de containment a lui Truman, politica ce a fost perpetuata (cu diferite amendamente) pana la disolutia Uniunii Sovietice. Kennan nu face decat sa le releve conationalilor sai din administratie experienta istorica a rusilor si felul in care acestia inteleg politica externa, lucru care la prima vedere nu pare exceptional… daca nu avem in vedere ca elita politica americana era profana in materie de relatii politice europene.

Barack Obama sugereaza ca America va dialoga cu Iranul. Dialogul nu este garantia succesului, este doar o conditie imperativ necesara pentru a se ajunge la un compromis. Cu toate astea, decenii de dialog, nu au adus nimic pozitiv relatiei OEP-Israel, spre exemplu. Compromisul presupune o armonizare prin cedare. Bineinteles, nu agreez ideea ca SUA trebuie sa faca orice pentru a ajunge la un numitor comun, in cazul in care Iranul se dovedeste un partener inflexibil. Se prea poate ca liderii de la Teheran sa nu admita compromisul si sa urmareasca o politica a faptului implinit. In acest caz, reactia trebuie sa fie dura si lipsita de echivoc. Totusi, dupa un Irak neinarmat in 2003, un Iran similar ar fi de neconceput.

Astfel ca, indiferent daca invingator va fi clericul reformist sau inginerul fundamentalist, salvatorul pacifist va trebui sa inteleaga si sa asculte, iar apoi, in cazul in care eforturile sale au fost inutile… trebuie sa sanctioneze.

1. Eisenberg, Josy – O Istorie a evreilor, Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 46-47

Trecerea de la Organizaţia Unităţii Africane la Uniunea Africană

Succesiunea dintre cele două organizaţii s-a petrecut la 9 iulie 2002, atunci când, în urma întrunirii Adunării Şefilor de Stat şi de Guvern s-a stabilit înfiinţarea unei noi organizaţii regionale, după modelul Uniunii Europene, ce urma să o înlocuiască pe cea existentă. Propuneri în acest sens au apărut încă din 1999, exponentul cel mai înflăcărat al acestei idei fiind preşedintele libian Ghaddafi. Spre deosebire de vechea O.A.U., Uniunea Africană venea cu nenumărate noutăţi în ceea ce priveşte organizarea instituţională şi funcţionarea juridică. Astfel organul suprem al organizaţiei rămânea Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern, apărând în schimb un aşa numit Parlament Pan-African. Acesta este principalul organ legislativ al Uniunii şi este alcătuit din 265 de membrii , ei fiind aleşi de locuitorii celor 53 de state membre. Sediul central al Parlamentului se află la Midrand în Africa de Sud, după ce, în prealabil, fusese la Addis-Abeba. Principalul organ juridic al Uniunii a devenit Curtea Africană de Justiţie, aceasta fiind înfiinţată după cum am mai spus în 2003. În 2004, această instituţie a incorporat şi Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, ce făcuse parte din vechea organizaţie. Astfel,  Curtea de Justiţie este alcătuită din două camere : una pentru rezolvarea chestiunilor juridice generale, iar cealaltă pentru a veghea la respectarea tratatelor cu privire la drepturile omului. Un alt organ al O.U.A. ce se menţine şi în U.A. este Consiliul de Miniştrii, acum purtând denumirea de Consiliul Executiv al Uniunii Africane şi având aproape aceleaşi prerogative ca şi în timpul O.U.A. În activitatea sa, Consiliul este ajutat de un Comitet Reprezentativ Permanent. O nouă instituţie importantă este Consiliul de Pace şi Securitate. Înfiinţarea acestuia a fost propusă în 2001, iar activitatea şi-a început-o în 2004. Rolul acestui consiliu este acela de a menţine pacea şi securitatea colectivă, bazânduse pe o diplomaţie preventivă.

Bogdan Rantes

It is in that context that he became an outstanding guerrilla strategist.His ideas were later systematised by his French companion Regis Debray in a famous book:”Revolution within the Revolution” -the bible of “Guevarism”. Che Guevara bases his book on Guerrilla Warfare: A Method (1963) on a number of key arguments. The first is that popular forces canwin a war against an army with guerrilla tactics.What has been done in Cuba can be done elsewhere, whatever the odds. The Cuban model is notan exceptional case, it can be universalised.Guerrilla will give political leverage.

“To have a guerrilla force gives prestige. It makes it possible to raiseone’s voice and to impose oneself on the stage of power” says Debray. The second argument is farmore controversial. One does not have to wait for the right conditions to be present before starting the revolution, the insurrectionary nucleus (foco) can contribute to making them appear. Guerrilla has thus a decisive political role, it is a “focal point”, it functions as a catalysing agent. “It is the ‘small motor’ that sets the ‘big motor’ of the masses in motion” (Debray). It will act as a stimulus to existing struggles and will intensify the political crisis.Waiting for the “right time” and the “right conditions” is an opportunist excuse to delay the actual start ofthe fighting until an ideal moment which never comes. “If that had been our way of thinking, we would never have initiated a revolutionary process.It was enough for the ideas to take root in a sufficient number of men for revolutionary action to beinitiated and through this action, the masses started to acquire these ideas, the masses acquired that consciousness.” (Fidel Castro) Revolution do not happen, they are made. This is why “the duty of arevolutionary is to make revolution” (Che).

Minimal resources, little initial popular support are no reasonfor not starting the fight. The role of the vanguard is to contribute creating the conditionsneeded for the seizure of power “and not to await a revolutionary wave that will appear from the masses.”(Che) As Castro said in 1967: “Whoever stops to wait for ideas to triumph among the majority of themasses before initiating revolutionary action will never be a revolutionary.”(Castro) What distinguishes the “true revolutionary” from the “false revolutionary” is precisely this: “One acts to move the masses, the other waits for the masses to have a conscience already before starting to act.” (Castro) One does not have to first wait until people become revolutionary or have the perfect political platform and then start the fight, rather starting the fight first is the best way to learn to become a revolutionary Guevara’s third argument is that in the under developed countries of Latin America, rural areas are the best battle fields for armed struggle.Why ? Because the bulk of the population lives in rural areas. The country side, rather than the city is the terrain most suitable to people’s war. It is the “weakest point”, as rural areas are far more difficult to control by the central government, and the guerrillas can easily hide and move around. Fourth, the peasantry rather than the industrial working class constitutes the base of the guerrilla. It has the highest potential force for revolution. Che’s final argument is that the guerrilla group does not need to be subordinated to a political party. The revolutionary struggle should be directed by those actually doing the fighting rather than a central party organisation based in the cities. The armed struggle of the guerrilla against imperialism is capable of creating by itself, on the long run, a vanguard capable of leading the people to socialism.

The guerrilla plays the role of the vanguard, it is the nucleus of the revolutionary movement. It is necessary for the guerrilla to take over the political functions of the party. “A guerrilla force cannot develop on the military level if it does not become a political vanguard.” (Debray) Those were the central tenets of Guevarism on the revolutionary struggle.Practice has proved that most of these ideas were mistaken. First, the question of Cuban exceptionalism.
Castro/Guevara/Debray were wrong to believe that what had worked in Cuba could also work elsewhere.The guerrillas were able to succeed in Cuba due to very specific conditions that do not necessarily exist elsewhere: exporting the Cuban model from Bolivia to the Congo proved a real failure.Secondly, if Castro/Guevara/Debray had a point that one did not have to wait for the right time and theright conditions to start the fighting, they fatally underestimated the risk of the guerrilla foco ending in isolation with no support from the mass of the population, ultimately leading to the defeat of the guerrillas. This is what Guevara realised too late; a few weeks before dying he wrote in his diary: “We failed to recruit one single peasant.” In Bolivia, Guevara failed to see the importance of connecting the foco with the industrial working class (which was quite militant) and had little knowledge of the local conditions.

Thirdly, Castro/Guevara/Debray overestimated the importance of the country side. Guevara was also wrong in thinking that urban warfare was a mere by-product of rural guerrilla activity. It doesn’t make sense at all to concentrate on rural guerrilla in countries like Argentina, where the majority of the population lives in urban areas. Finally, the army proved to be no substitute for the functions of the political party. The death of Che Guevara in 1967 symbolized the failure of the foco strategy. Today,the Castro regime is no longer printing dozens of thousands of copies of “Revolution within the Revolution”. Already in the early 1970s, by endorsing uncritically Salvador Allende’s strategy in Chile,Castro indicated the end of an era. In that sense, Cuba today has broken with one of the central principles of Guevarism. Guevarism is not just a strategy to seize power, it is a way to rule a country.

Once Fidel Castro was in power in 1959, Che served as President of the National Bank and as Minister for Industry. Between1963 and 1965, Cuban Communists had a major debate regarding the problems faced by the Cuban economy. As Minister of Industry, Che made an important theoretical and political contribution. Che Guevara exposed his economic ideas in his essay “Socialism and Man in Cuba”. Traditionally,Communists believed that they had to set up a socialist economy first, and once that was successful,a true socialist mentality would develop in the workers. So the priority is industrial development,productivity, and material incentives can be used to reach that aim. Che disagreed. The idea of rewarding individuals with material incentives to boost production serving collective ends is a contradiction.This will give rise to pro-capitalist tendencies and ambitions. He argued that it was impossible to builda socialist society with capitalist methods. “Pursuing the wild idea of trying to realize socialism with the aid of the worn out weapons left by capitalism (the commodity as the basic economic cell, profit making,individual material incentives, and so forth), one can arrive at a dead end…

To construct communism simultaneously with the material base of our society, we must create a new man.” (Socialism and Manin Cuba) Productive forces should be developed by socialist methods. The emphasis should be on thedevelopment of a revolutionary consciousness rather than material incentives or economic efficiency.He believed that “in a relatively short time, the development of conscience does more for thedevelopment of production than material incentive.”(Budgetary System) As Castro said in 1968 the slogan is: “Creating wealth with political awareness,not creating political awareness with money or wealth.” To achieve this, economic planing must do away with the law of value (profitability) and people have to work for moral incentives rather than material ones (promotion of voluntary work etc). Guevara’s point is that if everybody works just to make more money rather than for the well being of society, and if economic decisions are based on profitability rather than social utility then there is no real qualitative difference with how people behave within a capitalist society. For Che, “There are no other alternatives: either a socialist revolution or a make believe revolution.” Socialism is more about the creation of a “new individual” than the growth of the productive forces. Whatever the utopianism and the asceticism of his proposals, Guevara’s great contribution is that economic production cannot be separated from the production and reproduction of communist social relations and consciousness. The economic base of socialism will only be successful if developed in parallel with conscious political and ideological struggle against individualism, etc. It is thus not hard to understand why Cuba generated such enthusiasm during the 1960s. (see for example Jean Paul Sartre’s account of his stay in Cuba).

Here was a society that was trying to do away with economic profitability and material incentives, and was engaged in creating a “new man”. However, the difficulties faced by the Cuban economy from 1970onwards prompted a shift in policy towards a more orthodox soviet-type line.

a.    Adunarea  Şefilor de Stat şi de Guvern

Adunarea şi Consiliul sunt cele mai importante organe politice ale Organizaţiei. Ca şi organ suprem al O.U.A.., Adunarea poate revoca deciziile celorlalte instituţii, inclusiv pe cele ale Consiliului. Aceasta este alcătuită din şefii de stat şi de guvern, sau de reprezentanţii lor acreditaţi în acest sens, şi trebuie să se întâlnească cel puţin o dată pe an.  Dacă un stat membru solicită  întrunirea, iar această cerere este acceptată de două treimi din membrii, Adunarea se va intruni în sesiune extraordinară, conform articolului IX din Cartă. În această sesiune extraordinară, se stabileşte prin majoritate simplă data şi locul întrunirii, locul putând fii la Addis-Abeba, unde se află sediul central al organizaţiei, sau în altă locaţie.
Fiecare stat membru avea dreptul la un singur vot, iar deciziile şi rezoluţiile puteau fi adoptate numai dacă două treimi din numărul total al membrilor erau de acord. Se pare că această decizie a fost luată pentru a se combate eventualul absenteism, dar mai ales pentru a se evita ca hotărîrile importante să fie luate de o minoritate . Totuşi chestiunile de procedură necesită doar prezenţa a două treimi din membrii, acest număr fiind valabil şi pentru constituirea unui forum pentru o întrunire specială  (meeting),  ce se desfăşurau în particular (art. X.3 şi X.4).
La începutul fiecărei sesiuni anuale ,  Adunarea alegea un şef de stat ca preşedinte,  el fiind secondat de numai puţin de opt vice-preşedinţi, aleşi în urma unui meeting. Împreună, cei nouă constituiau Biroul  Adunării, preşedintele având atribuţii limitate.

b. Consiliul de Miniştrii

Prima referire a Cartei la organizarea  Consiliului de Miniştrii apare în articolul XII, de unde aflăm că acesta poate fi alcătuit din miniştrii de externe a ţărilor membre, sau oricare alt ministru desemnat de guvernul statului respectiv.  Deasemenea şi ambasadorii sau alţi oficiali acreditaţi puteau fi reprezentanţi în Consiliu. Acesta se întrunea oficial de două ori pe an, iar atunci când vreun membru solicita acest lucru şi  două treimi din state erau de acord, se întrunea în sesiune extraordinară.
Prima sesiune anuală era programată a se desfăşura în luna februarie, având pe ordinea de zi stabilirea bugetului precum şi a programului Organizaţiei pentru următorul an fiscal. Cealaltă sesiune, oficial, trebuia să aibe loc în luna august, dar de regulă se desfăşura în lunile iunie sau iulie.
Întrunirile Consiliului se desfăşurau la sediul central al Organizaţiei de la Addis Abeba, însă oricare membru putea propune găzduirea pe teritoriul său a întrunirilor Consiliului. De obicei aceste întruniri se desfăşurau cu uşile închise, însă dacă jumătate
din membrii erau de acord, şedinţa putea fii şi publică. Agenda de lucru la o întrunire obişnuită a Consiliului era stabilită de către Secretarul General, şi trebuie să conţină dezbaterea asupra raportului anual elaborat de acesta, discuţii despre întrunirea precedentă, despre activitatea Comisiilor Speciale, statele membre sau alte probleme.
La începutul fiecărei sesiuni, Consiliul trebuia să aleagă , prin vot secret şi majoritate simplă, un preşedinte, trei vice-preşedinţi şi un raportor. Mandatul acestora se întinde pe o perioadă de şase luni, de regulă perioada dintre cele două sesiuni.  Ca şi în cazul Adunării, cei aleşi vor forma şi Biroul Consiliului.
Consiliul răspundea în faţa Adunării, pregătind chiar şi conferinţele acesteia.De asemena, el trebuia să vegheze punerea în aplicare a deciziilor Adunării şi să coordoneze formele cooperării pan-africane , conform articolului II.2 din Cartă şi cu instrucţiunile Adunării, ce se regăseau în articolul XIII.
Alte două atribuţii importante ale Comisiei, stabilite prin Cartă se regăseau în articolele XXII şi XXXI ale acesteia. Primul dintre ele stabilea că regulile de funcţionare a Comisiilor Speciale trebuiau aprobate de Comisie, în timp ce , conform articolului XXXI, Comisia decidea privilegiile şi nivelul imunităţii ce urmau a fi acordate oficialilor O.A.U. ce lucrau în statele membre.

c.   Secretariatul General

Acest organ avea un rol administrativ, fiind condus de un Secretar-General. Mandatul acestuia era de patru ani, însă o persoană putea să fie realeasă de mai multe ori. Conform Regulilor 32-34 din Regulamentul de Procedură al O.A.U. , el era ales de către Adunarea Generală prin vot secret, trebuind să beneficieze de o majoritate de două treimi. Tot aici se precizează că, în timpul votului, Secretarul General să nu fie ales  pe considerente regionale. În schimb asistenţii Secretarului erau aleşi exclusiv pe acest criteriu, trebuind să reprezinte diferitele regiuni ale continentului. Totuşi, în ambele
cazuri principalul criteriu de selecţie trebuia să fie competenţa profesională.
Conform Cartei şi Regulamentului, Secretariatul General era organul central şi permanent al Organizaţiei Africii Unite. Rolul său era acela de a superviza implementarea deciziilor Consiliului în diferite zone ale cooperării. De asemenea, această instituţie avea largi prerogative administrative , cum ar fi acordarea de sprijin tehnic şi administrativ diverselor organisme, organizarea sesiunilor, păstrarea docxumentelor , întocmirea unui raport anual , pregătirea programului anual şi întocmirea bugetului spre a fi trimis Consiliului, acesta urmând să-l supună dezbaterilor, şi multe alte atribuţii.
Deşi teoretic, Secretarul General şi asistenţii săi nu aveau dreptul de a participa la deliberările celorlalte organe, practic ei puteau să asiste la întrunirile acestora, fără însă a putea influenţa sau revoca vreo decizie a acestora. Acest lucru se datorează lipsei de prerogativelor din Cartă care să-i permită să desfăşoare activităţi politice, cum este spre exemplu cazul Secretarului General al O.N.U., ale cărui competenţe sunt menţionate în articolul 99 al Cartei acestei organizaţii .
Totuşi în decursul anilor poziţia Secretarului nu a fost upgradadă, deşi se avea în vedere acest lucru, la începutul anilor ’90 rolul acestuia în Organizaţie devenind unul mai mult decorativ.

d.  Comisiile O.A.U.

Conform Cartei O.A.U., Adunarea Generală poate decide crearea a cinci comisii, acestea fiind alcătuite din miniştrii statelor membre, sau din reprezentanţii legali ai acestora. Cele mai importante dintre acestea erau : Comisia Economică şi Socială, Comisia Educaţiei, Ştiinţei, Culturii şi Sănătăţii şi Comisia de Apărare.
În 1964 , odată cu izbucnirea conflictului frontalier dintre Algeria şi Maroc  şi succesul O.A.U. în rezolvarea paşnică a acestui diferend, s-au pus bazele unei noi comisii , ce s-a numit Comisia de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj. Aceasta a fost înfiinţată în baza unuia dintre principiile O.A.U. care milita pentru reglementarea paşnică a diferendelor . Reglementarea juridică a comisiei a fost realizată printr-un Protocol, anexă la Carta O.A.U., ce a fost semnat la Cairo, în iulie 1964.  Aceasta era alcătuită din 21 de membri, dintre care cinci erau aleşi special, în funcţie de situaţiile care trebuiau să fie soluţionate.
Comisia putea fi sesizată la solicitarea statelor părţi la diferend, de comun acord sau doar de unul dintre aceste state. De asemenea ea mai mai putea fi sesizată de Consiliul de Miniştrii sau de Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern. Dacă era acceptată competenţa Comisiei, aceasta putea proceda la anchete, exercita medierea, puttând chiar să exercite rolul unui organ arbitral. În 1977 , în cadrul Conferinţei Adunării Generale a Şefilor de Stat şi de Guvern s-a decis suspendarea alegerii membrilor Comisiei, aceştia fiind înlocuiţi de către un Comitet ad-hoc Compus din reperzentanţii a nouă state precum şi de alţi trei, numiţi de Preşedintele Adunării . Totuşi, în ciuda acestor prevederi Organizaţia nu a reuşit să menţină, aşa cum şi-ar fi dorit, pacea şi securitatea continentului. Drept urmare, în 1993 la Conferinţa anuală a Adunării O.A:U., a fost adoptată o rezoluţie ce prevedea crearea Mecanismului Special de prevenire, gestionare şi soluţionare a conflictelor în Africa  , acesta fiind axat pe diplomaţia preventivă , mediere şi bune oficii.

Bogdan Rantes