Trecut-au doua milenii si jumate de cand zoroastrismul autoimpus al ahemenizilor crea in Imperiul Persan un climat de toleranta, fundamentat pe valori necunoscute in epoca precum egalitatea si libertatea. (In mod evident, nevoia de a gasi o terminologie care sa descrie Persia ahemenida risca sa aduca in prim plan, termeni care pot parea nenaturali, alogeni, pentru o societate conturata in jurul secolului VI I.Ch. De aceea, as ruga cititorul sa nu aplice acceptiunea moderna a termenilor ci sa ii foloseasca nuantat, in ton cu spiritul si valorile politice ale epocii invocate). Tot atat de indepartate sunt timpurile, cand marele ctitor al Imperiului Persan, Cirus cel Mare, in concordanta cu preceptele religiei sale, a facut din imperiu un spatiu al tolerantei religioase, unde evreii si-au gasit linistea dupa zbuciumata experienta babiloniana. In sprijinul acestei afirmatii vin mai multe mentiuni biblice(1) , care invoca edictul de la Ecbatana (538 I.Ch):
“Asa graieste Cirus, regele persilor: Toate regatele pamantului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului si mi-a poruncit sa-I fac locas la Ierusalim in Iuda. Asadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc – fie cu ei Dumnezeul lor – sa se duca la Ierusalim in Iuda si sa zideasca templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este in Ierusalim” (Ezdra 1, 2-3)
A fost deci, o vreme, cand persii, cu osabire de astazi, vedeau in evrei si altceva decat dusmanul ireductibil din prezent. De atunci insa flamura verde a Profetului si sabia califilor au alterat traditiile persane, introducand in malaxorul Islamului specificitatea etnica si religioasa a statului sassanid.
In 1935, Persia, in plina monarhie constitutionala, isi abandoneaza toponimul traditional si ia denumirea de Iran. Urmatorul moment politic esential este revolutia islamica din 1979, cand administratia laica a Sahului Mohammad Reza Pahlavi este inlocuita de republica islamica a ayatolahului Khomeini, eveniment ce administreaza o puternica lovitura politicii americane in Orientul Mijlociu.
Sistemul institutional consfintit prin Constitutia din 1979 are anumite specificitati ce influenteaza in mod esential functionalitatea statului si rolul liderilor iranieni. Principala autoritate este detinuta de o prestigioasa figura ecleziastica, liderul comunitatii islamice iraniene. Acesta detine prerogative importante, din care, o parte sunt specifice institutiei prezidentiale in democratiile occidentale. Liderul suprem al Iranului supravegheaza politica si reformele, este comandant suprem al armatei si al tuturor structurilor de informatii si securitate ale statutului si are poate declara razboi fara consultarea cu alte institutii. De asemenea, numeste direct comandatii armatei, politiei dar si directorii televiziunii si radiodifuziunii. Ocupantul acestei functii este numit sau revocat de catre un organism numit Majles-e-Khebregan (compus din 86 de personalitati ale lumii Islamice iraniene care sunt obligate sa vegheze asupra modului in care Ayatolahul isi exercita atributiile constitutionale).
Presedintia este, in Iran, a doua autoritate executiva. El este ales prin sufragiu direct pentru o perioada de patru ani si are dreptul sa candideze de doua ori. Presedintele conduce executivul, avand in subordinea sa opt vicepresedinti si douazeci si doi de ministrii. Prerogativele presedintelui tin de implementarea politicilor decise impreuna cu cabinetul sau si de convergenta acestora cu Constitutia.
Asadar, persoana care castiga presedintia Iranului are o importanta considerabila in implementarea unei tendinte sau alta in politica interna si externa a statului, dar vointa sa nu este suficienta. Existenta unui lider religios cu prerogative executive extinse, supravegheat de un organism prin excelenta ecleziastic, limiteaza posibilitatile presedintiei de a reforma, in sens laicizant, statul. De asemenea, legislatia adoptata de Majlis ( organ legislativ unicameral) trebuie sa fie in convergenta cu Seria (legea islamica) pentru a putea fi aplicata. In consecinta, cand discutam despre Iran trebuie sa avem in vedere fina tesatura institutionala care disipeaza autoritatea prezidentiala.
Actualul presedinte, Mahmud Ahmadinejad, fost primar al Teheranului, isi va incheia mandatul in luna iunie a acestui an, cand sunt programate alegeri. Victoria acestuia in alegeri nu se afla pe primele locuri in “wish list-ul” liderilor occidentali, Ahmadinejad fiind, mai degraba, un lider cu o retorica greu digerabila, putin dispus la dialog si negocieri. In politica interna, urmarirea proiectului atomic iranian a creat reactii dure din partea comunitatii internationale vizibil deranjate si de solutiile propuse de presedintele iranian in cazul conflictului israeliano-palestinian. Totusi, in jurul lui Ahmadinejad s-a creat, datorita felului sau frust si a usoarei stangacii manifestate in politica externa, o mitologie. De cele mai multe ori, cuvintele sale dure au fost fals interpretate, pentru a-l discredita sau, poate, pentru a crea un subiect de presa mai scandalos.
Wikipedia mentioneaza ca anumite ziare sau agentii de presa au tradus eronat discursul presedintelui iranian. Spre exemplu, formularea prezentata de mass media occidentala “”Israel must be wiped off the map” este, in opinia lui Juan Cole, profesor la Universitatea din Michigan, falsa. El sugereaza ca Ahmadinejad a afirmat ca “spera ca regimul (sionist) va colapsa”, ceea ce este, trebuie sa admiteti, o diferenta de nuanta.
In jocul politic iranian, Occidentul se pare ca are si un favorit, in persoana fostului presedinte Mohammad Khatami. Experienta il confirma pe Khatami ca fiind un moderat, orice ar insemna asta avand in vedere ca acesta este un cleric intr-un stat islamic fundamentalist. Desi presedintia sa a fost caracterizata, in politica externa, de o mai mare deschidere fata de Occident, Khatami a avut si pozitii care pot aparea suspecte in ochii europenilor si americanilor. Khatami nu s-a sfiit sa aprecieze Basij-ul (organizatie paramalitara, datand din timpul Ayatolahului Khomeini, activa in timpul razboiului dintre Irak si Iran – astazi are rol de “garda cetateneasca”, cu rol de a suprima eventualele disidente sau proteste) sau sa sustina programul atomic iranian (initiat si consolidat in timpul presedintiei sale). Programul atomic, subiect major de disputa intre ONU si Iran a fost sustinut cu tarie de Khatami, in aceeasi masura in care si Ahmadinejad a facut-o.
Occidentul are talentul, uneori, de a idiliza raul mai mic. E un fapt confirmat in multe ocazii in Razboiul Rece. Uneori, pentru Statele Unite pactul faustian cu un nationalist radical a fost de multe ori, un instrument de politica externa perfect digerabil. Spun asta, pentru ca sunt convins ca nu in schimbarea administratiei de la Teheran trebuie sa isi puna bazele Occidentul, asa cum de multe ori are tendinta. Rezolvarea unei probleme sensibile a comunitatii internationale nu trebuie lasate in seama unei gratii divine, pentru ca armata lui Aetius nu va aparea de aceasta data. Sistemul politic iranian este suficient de articulat cat sa nu permita instaurarea unei administratii care ar putea sa “o rupa” cu trecutul. Nu vom vedea, cum nu vedem astazi, nici maine o presa libera la Teheran si nici drepturi cetatenesti, asa cum sunt ele interpretate in lumea libera. Datoria Statelor Unite, in special, este sa schimbe linia de abordare a Teheranului, trebuie mai intai sa inteleaga si, apoi, sa asculte. Pentru a-ti armoniza relatiile cu un actor international recalcitrant, trebuie, in primul rand, sa intelegi felul in care gandeste. Si imi vine acum in minte impactul avut de Telegrama cea Lunga a lui George Kennan asupra politicii externe americane. Documentul a fost esential pentru felul in care s-a conturat politica de containment a lui Truman, politica ce a fost perpetuata (cu diferite amendamente) pana la disolutia Uniunii Sovietice. Kennan nu face decat sa le releve conationalilor sai din administratie experienta istorica a rusilor si felul in care acestia inteleg politica externa, lucru care la prima vedere nu pare exceptional… daca nu avem in vedere ca elita politica americana era profana in materie de relatii politice europene.
Barack Obama sugereaza ca America va dialoga cu Iranul. Dialogul nu este garantia succesului, este doar o conditie imperativ necesara pentru a se ajunge la un compromis. Cu toate astea, decenii de dialog, nu au adus nimic pozitiv relatiei OEP-Israel, spre exemplu. Compromisul presupune o armonizare prin cedare. Bineinteles, nu agreez ideea ca SUA trebuie sa faca orice pentru a ajunge la un numitor comun, in cazul in care Iranul se dovedeste un partener inflexibil. Se prea poate ca liderii de la Teheran sa nu admita compromisul si sa urmareasca o politica a faptului implinit. In acest caz, reactia trebuie sa fie dura si lipsita de echivoc. Totusi, dupa un Irak neinarmat in 2003, un Iran similar ar fi de neconceput.
Astfel ca, indiferent daca invingator va fi clericul reformist sau inginerul fundamentalist, salvatorul pacifist va trebui sa inteleaga si sa asculte, iar apoi, in cazul in care eforturile sale au fost inutile… trebuie sa sanctioneze.
1. Eisenberg, Josy – O Istorie a evreilor, Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 46-47
