Razboiul din Congo (1994-2001)

1.    Prima faza ( 1994-1997 )
Războiul civil din Congo a reprezentat primul conflict major din Africa, în desfăşurarea lui fiind implicate direct nu mai puţin de 7 state. Conflagraţia a început în 1994 şi s-a sfârşit în 2001, având două etape. Prima dintre ele a durat până în 1997, şi  s-a soldat cu înlăturarea lui Mobutu de la putere, locul său fiind luat de Laurent Kabila, un vechi marxist, care se evidenţiase încă din timpul lui Lumumba, cu ajutorul unei coaliţii alcătuite din Rwanda, Uganda, Burundi, Angola, Eritreea şi Zimbabwe. Această intervenţie s-a desfăşurat cu acordul tacit al S.U.A., care doreau eliminarea lui Mobutu, în primul rând datorită faptului că Războiul Rece se sfârşise, Uniunea Sovietică nu mai exista, astfel că Mobutu înceta să mai prezinte vreo importanţă. Această primă parte a conflictlui îşi are originea în Rwanda, acolo unde, datorită tensiunilor interetnice între triburile hutu şi tutsi,  s-a petrecut, în 1994, un amplu fenomen de migraţie, părăsind ţara nu mai puţin decît 2 milioane de oameni. Deşi hutu sunt mai numeroşi ca tutsi, cei din urmă deţin controlul politic al ţării, nu de puţine ori având loc violente conflicte între cele două tabere. Cea mai mai mare parte a acestor refugiaţi s-a aşezat în partea de est a Zairului, în regiunea Kivu. Trebuie spus că aceste triburi, şi în general toate entităţile etnice din Africa au fost victimele aşa numitului fenomen de balcanizare , acesta constând în faptul că trasarea graniţelor, mai întâi de către puterile coloniale şi apoi la momentul obţinerii independenţei, a fost făcută în mod artificial, observându-se cu uşurinţă faptul că majoritatea acestora par a fi trase cu rigla. Deşi anumiţi lideri africani au încercat să se opună acestui fenomen, cea mai importantă figură fiind cea a senegalezului Leopold Sedar Senghor, situaţia a devenit critică odată cu ieşirea Africii de sub dominaţia colonială , existând situaţii dramatice în care membrii aceluiaşi trib se găseau pe teritoriul a două sau chiar a mai multor state. Aceasta este principala cauză a nenumăratelor războaie civile izbucnite în Africa începând cu anii ‘60 ai secolului trecut şi care continuă până în ziua de azi, aşa cum este cazul Rwandei sau cel al Nigeriei.
Revenind la subiect, faptul că aceşti refugiaţi s-au aşezat în Zair a oferit pretextul celor trei state menţionate să intre în această ţară, motivul oficial fiind eliminarea acelor triburi, pe care le considerau ca fiind periculoase, şi vinovate pentru revolta împotriva tutsi. În acea acţiune au fost masacraţi aproximativ 200000 de refugiaţi. Pentru a-l elimina pe Mobutu a fost necesară crearea unei rebeliuni, care să pornească din acea regiune. Astfel a fost reactivat Kabila, marxsistul reciclat, cum era numit în anumite cercuri. În urma unui sângeros război, Mobutu a fost nevoit să părăsească ţara, noul preşedinte devenind Kabila, acesta menţinând controlul cu ajutorul trupelor de ocupaţie unei triple alianţe de care alcătuite din Rwanda, Uganda şi Angola. Prima măsură luată a fost revenirea la vechiul nume, Zairul devenind acum Republica Democrată Congo.

2.         A doua fază a conflictului ( 1998-2001 )

Înlăturarea de la putere a lui Mobutu nu a restabilit situaţia din Congo, ci dimpotrivă, prezenţa trupelor de ocupaţie înrăutăţind şi mai mult atmosfera. Kabila nu se deosebea prea mult de predecesorul său, avînd aceleaşi apucături dictatorile. De altfel el avea toate atribuţiile legislative şi administrative, care îi erau recunoscute prin constituţie. Deasemenea el s-a inconjurat de membrii ai tribului tutsi din Congo, iar armata era alcătuită din militari rwandezi , în frunte cu maiorul James Kabarere.

a.    Contextul politic în care a avut loc izbucnirea conflictului

La început, principalul obiectiv al noului regim era eradicarea taberelor de refugiaţi hutu din estul statului, acesta fiind impus de cei trei aliaţi, în special de către Rwanda. Aceste tabere erau alcătuite în special din foşti combatanţi ai vechii armate rwandeze, care participaseră la genocidul împotriva etnicilor tutsi. Pentru a evita producerea de noi astfel de evenimente, O.N.U. a dorit să trimită o forţă de menţinere a păcii în zonă, însă Kabila s-a opus, mai ales că urma să fie investigat şi pentru masacrul celor 200.000 de hutu din timpul primului conflict. Prin acest gest preşedintele a dat cu piciorul unor importante fonduri ce urmau a fi virate de O.N.U., în vederea reconstrucţiei statului, şi a adus asupra ţarii un embargou economic.
Realizând că nu îşi poate pune în practică viziunile, a hotărât înfiinţarea unei comisii constituţionale, care avea ca scop reformarea regimului. Aceasta a pezentat în aprilie 1998 un proiect de constituţie şi un calendar de reforme. Tot atunci Kabila a convocat o Adunare Constiutantă. Aceasta avea ca scop stabilirea unui proiect de organizare administrativă, precum şi elaborarea unei liste cu persoanele care nu aveau voie să candideze la viitoarele alegeri , sub pretextul că au fost colaboratori ai regimului Mobutu. Au fost selectaţi 250 de persoane printre care şi liderii opoziţiei democratice din Congo  precum Ettienne Tshisekedi, Bo-Boliko Lonkonga, Antoine Gizenga etc. Referitor la sistemul administrativ, s-a adoptat unul după model american, în care preşedintele era ales pe 5 ani, funcţia de prim-ministru era desfiinţată fiind înlocuită de cea de vicepreşedinte, iar miniştrii răspundeau în faţa preşedintelui nu în faţa Parlamentului.
Însă principalele caracteristici ale guvernării lui Kabila sunt negative, caracterizându-se printr-o instabilitate economică, politică şi printr-o izolare totală faţă de organismele internaţionale.
O altă chestiune ce s-a petrecut înainte de izbucnirea conflictului a fost răcirea relaţiilor R.D. Congo cu aliaţii săi Uganda şi Rwanda. Liderii acestor state îi reproşau lui Kabila faptul că nu i-a eliminat pe rebelii hutu din estul Congoului, aceştia reprezentând un pericol pentru cele două state. Răcirea a fost apoi confirmată prin eliminarea din aparatul administrativ a oamenilor Rwandei, în frunte cu şeful statului major  James Kabarere. Kabila a încercat astfel să-şi apropie opoziţia, majoritatea înlocuitorilor pro-rwandesilor provenind din  regiunea Katanga, care era fieful opoziţiei.
Tot în această perioadă au izbucnit mai multe rebeliuni împotriva administraţiei de la Kinsasha, focarele acestora fiind în aceeaşi regiune Kivu. Aici rebelii congolezi au făcut front comun cu etnicii hutu care aveau propriul război.

b.    Declanşarea  rebeliunii armate

Al doilea război civil din Congo a izbucnit în august 1998, după modelul deja consacrat al primului, prin sprijinirea de data aceasta a populaţiei tutsi congoleze. Atunci rebelii au lansat atacuri pe două fronturi: unul din est, iar celălalt dinspre vest, adică dinspre Oceanul Atlantic. Această manevră a luat autorităţile prin surprindere, creându-se o adevărată stare de panică în capitală. Rebelii au avansat rapid, iar Kinsasha a fost izolată de restul ţării. Situaţia alianţelor interne s-a schimbat cu 360 de grade, atunci când Kabila, intrat în conflict cu tutsii congolezi, numiţi şi banyamulenge, a decis să-i sprijine pe rebelii hutu. Deasemenea au fost reactivaţi de către Kabila nenumăraţi generali de pe vremea lui Mobutu, bazându-se pe experienţa lor.
Pe de altă parte, acest conflict a declanşat o criză umanitară, zeci de mii de oameni refugiindu-se în statele vecine, totdată izbucnind nenumărate epidemii.

c.    Prezentarea actorilor

În acest conflict, datorită numărului mare de grupări şi state implicate putem vorbi de existenţa a trei tipuri de actori care vor fi analizate pe rând. Aceştia au fost de ordin local, adică grupările rebele ce au acţionat în interiorul R.D. Congo, de ordin regional, în persoana statelor vecine care au participat la conflict, iar a treia categorie este cea a puterilor şi organizaţiilor mondiale care s-au implicat, mai mult sau mai putin în zonă.

Scurtă prezentare a principalelor grupări rebele din Congo

Principala organizaţe, şi cea care a declanşat de altfel conflictul, a fost Rassamblement Congolaise pour la Democratie, alcătuită în special din foşti adepţi ai lui Mobutu şi foşti susţinători ai lui Kabila, liderul acesteia fiind istoricul Wamba dia Wamba, fost refugiat în Tanzania. Mişcarea era organizată ca un adevărat partid, având şi vicepreşedinte şi adunare generală. Odată cu ascensiunea grupării au început să apară şi primele divergenţe între inovatorii grupaţi în jurul preşedintelui Wamba şi mobutiştii al căror exponent era Lunda Bululu.
În ciuda disensiunilor, ei au rămas totuşi uniţi, planul lor fiind acela de a federaliza statul şi de a liberaliza economia.
O altă grupare rebelă, apărută în 1999 a fost Mouvement de Liberation du Congo, condusă de omul de afaceri Jean-Pierre Memba. MLC opera în regiunea Equator, şi avea ca obiectiv democratizarea ţării. Mişcarea a devenit şi mai puternică odată cu sprijinul primit din partea  guvernului ugandez.
Putem consemna aici şi apariţia unui grup exclusiv mobutist, acesta numindu-se Union des Nationalistes Republicains pour la Liberation, şi fiind condusă de un fost general zairez Dont Likulia.
În sfârşit ultima mişcare rebelă participantă la conflict a fost Mai Mai, care-şi avea fieful în est, iar principalul lor obiectiv era înlăturarea lui Kabila.

Actorii regionali

Statele vecine care au participat la războiul civil se pot încadra în două categorii: state aliate regimului Kabila şi state care i-au sprijinit pe rebeli.
Dintre statele aliate primele care au intrat în conflict au fost Zimbawe şi Namibia, primii ajutând Congo-ul cu trupe iar al doilea, la început, doar logistic. Opinia publică din cele două ţări a condamnat gestul făcut, considerând că nu este războiul lor. Adevărul este că preşedintele Kabila a ştiut să se folosească de bogatele resurse pe care le avea ţara sa, preşedinţii celor două ţări fiind recompensaţi cu câteva contracte de cateva sute de milioane de dolari la minele de aur  care se găseau din abundenţă în Congo. Următorul stat  care a intrat în luptă de partea forţelor guvernamentale a fost Angola. Principala cauză care a determinat conducerea să recurgă la acest gest a fost prezenţa rebelilor în vestul Congoului, fiind aproape de graniţa dintre cele două state, şi exista teama ca nu cumva să intre în legătură cu rebelii de acolo. Astfel cu ajutorul dat de angolezi , trupele lui Kabila au reuşit să elibereze porturile de la Atlantic, capitala ne mai fiind astfel izolată.
Alte două state şi-au oferit ajutorul lui Kabila, acestea fiind Ciadul şi Sudanul. Primii au trimis un contingent de 2000 de soldaţi, în schimb ajutorul Sudanului a fost de ordin politic, deoarece acesta se afla în conflict cu Uganda, şi susţinea mai multe grupări rebele de pe teritoriul acesteia.
Rebelii în schimb au beneficiat de sprijinul a doar trei state. Primul care a recunoscut prezenţa trupelor sale în Congo a fost Uganda, pretextul oficial fiind acela că pe acest teritoriu existau grupări rebele ugandeze. Al doilea stat a fost binenţeles Rwanda, a caror interese în zonă le-am menţionat mai sus. Ultimul stat prezent a fost Burundi, care a intrat în război sub pretextul statul Congo a permis trecerea pe teritoriul său a unor grupuri de rebeli burundezi. Totuşi Burundi a fost şi primul stat inamic care şi-a retras trupele din Congo.

Actorii internaţionali

Una din primele organizaţii care a fost implicată în conflict a fost Southern Africa Development Community ( S.A.D.C. ). Aceasta cuprindea 12 state, iar trei dintre acestea erau direct implicate. După îndelungi dezbateri contradictorii, cel mai important membru, Africa de Sud, a propus o soluţie de mijloc, şi anume crearea unui guvern de uniune din care să facă parte şi rebelii. Aceştia din urmă au acceptat planul propus de Nelson Mandela, însă Kabila l-a refuzat. Într-un final S.A.D. a hotărât să-l sprijine pe Kabila.
Statul care s-a implicat cel mai activ pe plan internaţional a fost Libia. Principala problemă în vederea încetării ostilităţilor era aceea că preşedintele congolez nu dorea să se aşeze la masa negocierilor cu rebelii. Dânduşi seama de acest lucru, Gaddafi a întreprins un turneu în zonă, negociind cu fiecare grupare în parte. Această strategia a avut succes la momentul respectiv, Kabila şi preşedintele Ugandei semând un acord de încetare a focului.
Statele Unite au jucat şi ele un rol în acest conflict, subsecretarul de stat pe probleme africane Susan Rice având un rol important în semnarea acordului de pace de la Arusha din 26 iunie-31 august 1999, acesta fiind confirmat prin Tratatul de la Lusaka prin care toate statele implicate se retrăgeau din război. Totuşi S.U.A. nu au fost prea mult implicate, singura acţiune notabilă fiind cea de sprijinire financiară a Rwandei.

Evoluţia conflictului după Lusaka

Conform tratatului din 1999, ostilităţile trebuiau să înceteze pe tot teritoriul R. D. Congo, însă luptele dintre rebeli MLC conduşi de Bemba  şi forţele guvernamentale au continuat în estul ţării şi după semnarea acestuia. Lipsiţi de aportul aliaţilor cele două părţi erau finanţate cu venituri provenind din extracţia ilegală a minerale precum coltan, caserită sau diamante. În 2000 Kabila l-a înfrânt pe Bemba, însă în regiunea Kivu situaţia era la fel de tensionată . Kabila a fost asasinat în ianuarie 2001 şi fiul său Joseph Kabila a fost numit şef al statului. Noul preşedinte a încercat să pună capăt războiului, reuşindu-se semnarea unui acord în Africa de Sud în 2002. În 2003 s-a format un guvern de tranziţie, Kabila numind 4 vice-preşedinţi, dintre care 2 luptaseră împotriva sa. În estul ţării situaţia este volatilă din cauza conflictului din Ituri şi a activităţii continue în regiunile Kivu a Forţelor Democratice pentru Eliberarea Ruandei. Este de menţionat faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite are în Congo cea mai numeroasă forţă de menţinere a păcii, numită MONUC . Aceşti ani au fost cei mai sângeroşi din istoria de după al doilea război mondial. Aproape 4 milioane de oameni au murit ca rezultat al acestor conflicte. Criza umanitară continuă şi astăzi.
Bogdan Rantes