Istoricul dreptului la mostenire

În sistemul actual al dreptului român, situaţia juridică a soţului supravieţuitor privind dreptul său la moştenire asupra bunurilor aparţinând soţului defunct, îşi găseşte reglementarea în Legea nr. 319/1944, completată de dispoziţiile Codului civil.
Prin reforma din 1944 a fost înlăturat vechiul principiu al transmisiunii bunurilor către rudele de sânge, deci a conservării bunurilor în familie, în special către descendeţi, soţul supravieţuitor devenind moştenitor în plină proprietate fără a se face discriminări în funcţie de sexul soţului supravieţuitor .
Astfel, deşi nu face parte din nicio clasă de moştenitori legali, soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din oricare clasă, având inclusiv dreptul la rezerva succesorală şi la alte drepturi speciale .
2.1. Vechi reglementări.
Deşi aparţinând unor popoare foarte îndepărtate în timp ( aprox. 2000 î. Ch.), Codul lui Hamurabbi şi legile lui Manu conţin reglementări foarte complexe privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, poate chiar mai echitabile faţă de unele legiuiri moderne (Codul lui Napoleon, Codul Civil din 1864, etc.) .
Codul lui Hamurabbi consacra regimul comunităţii bunurilor câştigate în timpul căsătoriei, mai mult, zestrea soţiei rămânea în proprietatea exclusivă a acesteia. La moartea soţului ei i se recunoştea un drept de moştenire din averea mobiliară, a cărui natură şi întindere varia după cum copiii erau minori sau majori .
Deşi pământul se moştenea doar pe linie masculină, art. 171 recunoştea văduvei un drept de abitaţie în „casa bărbatului până la moarte”.
Legile lui Manu prevedeau la rândul lor drepturi succesorale pentru soţul supravieţuitor, acordând chiar preferinţa văduvei. Astfel, soţul venea la moştenire doar în lipsa descendenţilor, în schimb, soţia avea dreptul la o parte din moştenire, chiar în concurenţă cu descendenţii de sex masculin ( fetele erau excluse de la moştenire de soţie ).
În plus, dreptul văduvei la moştenire era asigurat împotriva liberalităţilor defunctului, echivalând cu recunoaşterea unei garanţii, asemănându-se foarte mult cu rezerva din dreptul modern.
2.2. Dreptul roman.
În vechiul drept roman cuprins în Legile celor XII table nu exista un drept de succesiune a soţului supravieţuitor, el nefiind rudă cu de cujus . Cu toate acestea, femeia din căsătoria cu manus devenea loco filiae, având deci vocaţie succesorală, nu în calitate de soţie, ci de fiică ( heres sua et necesaria ), dreptul ei la succesiune fiind egal cu o parte de copil, iar în lipsa descendenţilor ea moştenea întreaga avere, excluzându-i pe toţi agnaţii.
Mai târziu, în sistemul dreptului pretorian, se creează în favoarea soţului supravieţuitor aşa numita „ bonorum possesio unde vir et uxor”, prin care acesta devine moştenitor în calitate de soţ. În schimb, acest drept îi era recunoscut doar în lipsa oricăror rude, deci doar înaintea fiscului şi dacă existase o căsătorie legitimă ce a încetat prin moartea unuia dintre soţi .
În sistemul novelelor lui Justinian şi în Basilicale, dreptul soţului supravieţuitor a fost condiţionat de starea de sărăcie. Prin Novela 53 din anul 537 se acordă soţului supravieţuitor sărac dreptul la un sfert din moştenire în plină proprietate şi indiferent de numărul descendenţilor. Ulterior, prin Novela 117, dreptul soţului supravieţuitor îşi pierde caracterul de reciprocitate, singură văduva săracă beneficiind de el, dar numai în lipsa descendenţilor. Prin această nuvelă, dacă existau copii, văduvei i se recunoştea doar dreptul de uzufruct, fie asupra unui sfert de moştenire, în cazul concursului cu trei sau mai puţin de trei copii, fie asupra unei părţi egală cu cea a unui copil, dacă existau mai mult de trei copii, insă niciodată mai mult de 100 de livre de aur.
2.3.Vechiul drept românesc.
În „Pravolniceasca condică” din 1790, natura şi întinderea dreptului soţului supravieţuitor varia doar după cum existau sau nu copii, nu şi după sex . Prin urmare, dacă nu existau descendenţi la moartea soţului, dar aceasta deoarece muriseră, supravieţuitorul avea dreptul la 1/3 din bunurile mobile aparţinând moştenirii în plină proprietate, această parte plătindu-i-se în bani. Dacă însă existau copii, soţul supravieţuitor avea doar un drept de uzufruct asupra unei părţi egală cu cea a unui copil, nuda proprietate rămânând copiilor.
Prin Legiuirea Caragea acest sistem a fost continuat, fără a se face distincţia între bărbat şi femeie, ci doar după cum supravieţuitorul venea sau nu în concurs cu descendenţii. În primul caz, el avea drept de moştenire asupra unei părţi de copil dar numai în uzufruct, respectiv la 1/6 din moştenire în plina proprietate, cu condiţia însă de a fi fost căsătorit timp de cel puţin 10 ani. În lipsa rudelor de grad succesibil, soţul supravieţuitor lua toată averea în plină proprietate.
Codul lui Calimach acorda soţului supravieţuitor care avea copii şi sub condiţia de a nu se recăsători, tot un drept de uzufruct egal cu o parte de copil, însă numai dacă acesta se afla în stare de sărăcie. Dacă însă existau copii din altă căsătorie a defunctului, supravieţuitorul sărac primea în plină proprietate fie 1/4, fie o parte de copil, în funcţie de numărul acestora ( mai puţin sau mai mult de trei copii). În lipsa rudelor de grad succesibil el primea toată averea.
2.4 Codul civil roman.
Codul civil din 1864 s-a inspirat în cea mai mare parte din prevederile codului napoleonian din 1807 dar şi din codul civil italian şi legea belgiană din 1851. Prin urmare, el a consacrat soluţia conform căreia soţul supravieţuitor avea drept de moştenire doar după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea (art.679), deci numai înaintea statului.
Doar în ceea ce privea văduva săracă, art. 684 îi recunoştea anumite drepturi succesorale:
a) o treime din moştenire în uzufruct în concurs cu un descendent;
b) o parte de copil în uzufruct în concurs cu mai mulţi descendenţi;
c) un sfert de moştenire în plină proprietate în celelalte cazuri.
Condiţia succesorală a fost îmbunătăţită prin legi ulterioare, precum legile de
război din 1916 şi 1941 privind drepturi acordate văduvei de război, ca şi Legea impozitului progresiv pe succesiuni din 1921, prin care i s-a acordat drept de moştenire după ultimul colateral de gradul al patrulea.
Criticile aduse sistemului codului civil din 1864, datorate inechitabilităţii ce se crea faţă de soţul supravieţuitor, de necesitatea de a se ţine seama de ideile de afecţiune existentă între soţi, la fel de puternică în principiu ca şi cea dintre rudele de sânge, au determinat intervenţia legiuitorului din 1944 care a introdus Legea nr.319, prin care s-au acordat soţului supravieţuitor largi drepturi succesorale.