2.         A doua fază a conflictului ( 1998-2001 )

Înlăturarea de la putere a lui Mobutu nu a restabilit situaţia din Congo, ci dimpotrivă, prezenţa trupelor de ocupaţie înrăutăţind şi mai mult atmosfera. Kabila nu se deosebea prea mult de predecesorul său, avînd aceleaşi apucături dictatorile. De altfel el avea toate atribuţiile legislative şi administrative, care îi erau recunoscute prin constituţie. Deasemenea el s-a inconjurat de membrii ai tribului tutsi din Congo, iar armata era alcătuită din militari rwandezi , în frunte cu maiorul James Kabarere.

a.    Contextul politic în care a avut loc izbucnirea conflictului

La început, principalul obiectiv al noului regim era eradicarea taberelor de refugiaţi hutu din estul statului, acesta fiind impus de cei trei aliaţi, în special de către Rwanda. Aceste tabere erau alcătuite în special din foşti combatanţi ai vechii armate rwandeze, care participaseră la genocidul împotriva etnicilor tutsi. Pentru a evita producerea de noi astfel de evenimente, O.N.U. a dorit să trimită o forţă de menţinere a păcii în zonă, însă Kabila s-a opus, mai ales că urma să fie investigat şi pentru masacrul celor 200.000 de hutu din timpul primului conflict. Prin acest gest preşedintele a dat cu piciorul unor importante fonduri ce urmau a fi virate de O.N.U., în vederea reconstrucţiei statului, şi a adus asupra ţarii un embargou economic.
Realizând că nu îşi poate pune în practică viziunile, a hotărât înfiinţarea unei comisii constituţionale, care avea ca scop reformarea regimului. Aceasta a pezentat în aprilie 1998 un proiect de constituţie şi un calendar de reforme. Tot atunci Kabila a convocat o Adunare Constiutantă. Aceasta avea ca scop stabilirea unui proiect de organizare administrativă, precum şi elaborarea unei liste cu persoanele care nu aveau voie să candideze la viitoarele alegeri , sub pretextul că au fost colaboratori ai regimului Mobutu. Au fost selectaţi 250 de persoane printre care şi liderii opoziţiei democratice din Congo  precum Ettienne Tshisekedi, Bo-Boliko Lonkonga, Antoine Gizenga etc. Referitor la sistemul administrativ, s-a adoptat unul după model american, în care preşedintele era ales pe 5 ani, funcţia de prim-ministru era desfiinţată fiind înlocuită de cea de vicepreşedinte, iar miniştrii răspundeau în faţa preşedintelui nu în faţa Parlamentului.
Însă principalele caracteristici ale guvernării lui Kabila sunt negative, caracterizându-se printr-o instabilitate economică, politică şi printr-o izolare totală faţă de organismele internaţionale.
O altă chestiune ce s-a petrecut înainte de izbucnirea conflictului a fost răcirea relaţiilor R.D. Congo cu aliaţii săi Uganda şi Rwanda. Liderii acestor state îi reproşau lui Kabila faptul că nu i-a eliminat pe rebelii hutu din estul Congoului, aceştia reprezentând un pericol pentru cele două state. Răcirea a fost apoi confirmată prin eliminarea din aparatul administrativ a oamenilor Rwandei, în frunte cu şeful statului major  James Kabarere. Kabila a încercat astfel să-şi apropie opoziţia, majoritatea înlocuitorilor pro-rwandesilor provenind din  regiunea Katanga, care era fieful opoziţiei.
Tot în această perioadă au izbucnit mai multe rebeliuni împotriva administraţiei de la Kinsasha, focarele acestora fiind în aceeaşi regiune Kivu. Aici rebelii congolezi au făcut front comun cu etnicii hutu care aveau propriul război.

b.    Declanşarea  rebeliunii armate

Al doilea război civil din Congo a izbucnit în august 1998, după modelul deja consacrat al primului, prin sprijinirea de data aceasta a populaţiei tutsi congoleze. Atunci rebelii au lansat atacuri pe două fronturi: unul din est, iar celălalt dinspre vest, adică dinspre Oceanul Atlantic. Această manevră a luat autorităţile prin surprindere, creându-se o adevărată stare de panică în capitală. Rebelii au avansat rapid, iar Kinsasha a fost izolată de restul ţării. Situaţia alianţelor interne s-a schimbat cu 360 de grade, atunci când Kabila, intrat în conflict cu tutsii congolezi, numiţi şi banyamulenge, a decis să-i sprijine pe rebelii hutu. Deasemenea au fost reactivaţi de către Kabila nenumăraţi generali de pe vremea lui Mobutu, bazându-se pe experienţa lor.
Pe de altă parte, acest conflict a declanşat o criză umanitară, zeci de mii de oameni refugiindu-se în statele vecine, totdată izbucnind nenumărate epidemii.

c.    Prezentarea actorilor

În acest conflict, datorită numărului mare de grupări şi state implicate putem vorbi de existenţa a trei tipuri de actori care vor fi analizate pe rând. Aceştia au fost de ordin local, adică grupările rebele ce au acţionat în interiorul R.D. Congo, de ordin regional, în persoana statelor vecine care au participat la conflict, iar a treia categorie este cea a puterilor şi organizaţiilor mondiale care s-au implicat, mai mult sau mai putin în zonă.

Scurtă prezentare a principalelor grupări rebele din Congo

Principala organizaţe, şi cea care a declanşat de altfel conflictul, a fost Rassamblement Congolaise pour la Democratie, alcătuită în special din foşti adepţi ai lui Mobutu şi foşti susţinători ai lui Kabila, liderul acesteia fiind istoricul Wamba dia Wamba, fost refugiat în Tanzania. Mişcarea era organizată ca un adevărat partid, având şi vicepreşedinte şi adunare generală. Odată cu ascensiunea grupării au început să apară şi primele divergenţe între inovatorii grupaţi în jurul preşedintelui Wamba şi mobutiştii al căror exponent era Lunda Bululu.
În ciuda disensiunilor, ei au rămas totuşi uniţi, planul lor fiind acela de a federaliza statul şi de a liberaliza economia.
O altă grupare rebelă, apărută în 1999 a fost Mouvement de Liberation du Congo, condusă de omul de afaceri Jean-Pierre Memba. MLC opera în regiunea Equator, şi avea ca obiectiv democratizarea ţării. Mişcarea a devenit şi mai puternică odată cu sprijinul primit din partea  guvernului ugandez.
Putem consemna aici şi apariţia unui grup exclusiv mobutist, acesta numindu-se Union des Nationalistes Republicains pour la Liberation, şi fiind condusă de un fost general zairez Dont Likulia.
În sfârşit ultima mişcare rebelă participantă la conflict a fost Mai Mai, care-şi avea fieful în est, iar principalul lor obiectiv era înlăturarea lui Kabila.

Actorii regionali

Statele vecine care au participat la războiul civil se pot încadra în două categorii: state aliate regimului Kabila şi state care i-au sprijinit pe rebeli.
Dintre statele aliate primele care au intrat în conflict au fost Zimbawe şi Namibia, primii ajutând Congo-ul cu trupe iar al doilea, la început, doar logistic. Opinia publică din cele două ţări a condamnat gestul făcut, considerând că nu este războiul lor. Adevărul este că preşedintele Kabila a ştiut să se folosească de bogatele resurse pe care le avea ţara sa, preşedinţii celor două ţări fiind recompensaţi cu câteva contracte de cateva sute de milioane de dolari la minele de aur  care se găseau din abundenţă în Congo. Următorul stat  care a intrat în luptă de partea forţelor guvernamentale a fost Angola. Principala cauză care a determinat conducerea să recurgă la acest gest a fost prezenţa rebelilor în vestul Congoului, fiind aproape de graniţa dintre cele două state, şi exista teama ca nu cumva să intre în legătură cu rebelii de acolo. Astfel cu ajutorul dat de angolezi , trupele lui Kabila au reuşit să elibereze porturile de la Atlantic, capitala ne mai fiind astfel izolată.
Alte două state şi-au oferit ajutorul lui Kabila, acestea fiind Ciadul şi Sudanul. Primii au trimis un contingent de 2000 de soldaţi, în schimb ajutorul Sudanului a fost de ordin politic, deoarece acesta se afla în conflict cu Uganda, şi susţinea mai multe grupări rebele de pe teritoriul acesteia.
Rebelii în schimb au beneficiat de sprijinul a doar trei state. Primul care a recunoscut prezenţa trupelor sale în Congo a fost Uganda, pretextul oficial fiind acela că pe acest teritoriu existau grupări rebele ugandeze. Al doilea stat a fost binenţeles Rwanda, a caror interese în zonă le-am menţionat mai sus. Ultimul stat prezent a fost Burundi, care a intrat în război sub pretextul statul Congo a permis trecerea pe teritoriul său a unor grupuri de rebeli burundezi. Totuşi Burundi a fost şi primul stat inamic care şi-a retras trupele din Congo.

Actorii internaţionali

Una din primele organizaţii care a fost implicată în conflict a fost Southern Africa Development Community ( S.A.D.C. ). Aceasta cuprindea 12 state, iar trei dintre acestea erau direct implicate. După îndelungi dezbateri contradictorii, cel mai important membru, Africa de Sud, a propus o soluţie de mijloc, şi anume crearea unui guvern de uniune din care să facă parte şi rebelii. Aceştia din urmă au acceptat planul propus de Nelson Mandela, însă Kabila l-a refuzat. Într-un final S.A.D. a hotărât să-l sprijine pe Kabila.
Statul care s-a implicat cel mai activ pe plan internaţional a fost Libia. Principala problemă în vederea încetării ostilităţilor era aceea că preşedintele congolez nu dorea să se aşeze la masa negocierilor cu rebelii. Dânduşi seama de acest lucru, Gaddafi a întreprins un turneu în zonă, negociind cu fiecare grupare în parte. Această strategia a avut succes la momentul respectiv, Kabila şi preşedintele Ugandei semând un acord de încetare a focului.
Statele Unite au jucat şi ele un rol în acest conflict, subsecretarul de stat pe probleme africane Susan Rice având un rol important în semnarea acordului de pace de la Arusha din 26 iunie-31 august 1999, acesta fiind confirmat prin Tratatul de la Lusaka prin care toate statele implicate se retrăgeau din război. Totuşi S.U.A. nu au fost prea mult implicate, singura acţiune notabilă fiind cea de sprijinire financiară a Rwandei.

Evoluţia conflictului după Lusaka

Conform tratatului din 1999, ostilităţile trebuiau să înceteze pe tot teritoriul R. D. Congo, însă luptele dintre rebeli MLC conduşi de Bemba  şi forţele guvernamentale au continuat în estul ţării şi după semnarea acestuia. Lipsiţi de aportul aliaţilor cele două părţi erau finanţate cu venituri provenind din extracţia ilegală a minerale precum coltan, caserită sau diamante. În 2000 Kabila l-a înfrânt pe Bemba, însă în regiunea Kivu situaţia era la fel de tensionată . Kabila a fost asasinat în ianuarie 2001 şi fiul său Joseph Kabila a fost numit şef al statului. Noul preşedinte a încercat să pună capăt războiului, reuşindu-se semnarea unui acord în Africa de Sud în 2002. În 2003 s-a format un guvern de tranziţie, Kabila numind 4 vice-preşedinţi, dintre care 2 luptaseră împotriva sa. În estul ţării situaţia este volatilă din cauza conflictului din Ituri şi a activităţii continue în regiunile Kivu a Forţelor Democratice pentru Eliberarea Ruandei. Este de menţionat faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite are în Congo cea mai numeroasă forţă de menţinere a păcii, numită MONUC . Aceşti ani au fost cei mai sângeroşi din istoria de după al doilea război mondial. Aproape 4 milioane de oameni au murit ca rezultat al acestor conflicte. Criza umanitară continuă şi astăzi.
Bogdan Rantes

Imi aduc aminte despre cuvintele Preafericitului Patriarh Alexei, care adesea vorbea despre mareata responsabilitate pe care aceasta functie o aduce. Aceasta cruce depaseste puterea unui singur om, de aceea ea este purtata de toti cei ce fac parte din Biserica lui Christos, fie clerici ori mireni. Dar, dragi crestini aceasta cruce nu este o povara, ea aduce pe langa responsabilitate si gloria numelui lui Dumnezeu. Toate binecuvantarile pe care Patriarhii le primesc se rasfrang asupra a tot poporul lui Dumnezeu, preoti si episcopi, care, impreuna cu seful Bisericii poarta responsabilitatea actiunilor lor in fata lui Dumnezeu si a istoriei.

Odata cu acceptarea acestei functii si a dorintei lui Dumnezeu, va cer iertare pentru slabiciunile mele si va cer ajutorul, prin vorba si fapta, pe parcursul acestui Patriarhat. Dar cel mai mult va rog sa ma pomeniti in rugaciunile voastre, care m-au insotit si pana acum pe parcursul acestui Sfant Sinod.

Fie ca Dumnezeu sa binecuvanteze Biserica noastra, poporul nostru, si pamantul in care Biserica Ortodoxa Rusa isi desfasoara activitatea, si pe toti cei, care in rugaciunile lor au fost aproape de noi in aceste momente. Va multumesc din nou si va rog sa ma amintiti in Sfanta Rugaciune.
Amin.”

Astfel a grait noul Patriarh al Moscovei si al intregii Rusii, Kiril, pe 28 ianuarie, in discursul sau de acceptare a deciziei Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care devine al 16 lea conducator al prestigiosului scaun Patriarhal ale celei de-a III a Rome.

Am decis sa numesc aceasta scurta incursiune in viata ortodoxiei “Vremea Patriarhilor” pentru ca am plecat de la premisa ca epoca pe care o traim aduce, invariabil, noi elemente in viata ecumenismului ortodox. Trei biserici ortodoxe, autocefale, din Europa de Est sunt conduse de noi Patriarhi: Romania (Fericitul Daniel luand locul Patriarhului Teoctist), Grecia (locul prestigiosului Patriarh Christodoulos fiind luat de Ieronim al II lea) si, in final, dupa decesul autoritarului Patriarh Alexei, Sfantul Sinod al BOR a investit cu autoritate asupra crestinilor ortodocsi rusi pe fostul Mitropolit al Smolenskului si Kaliningradului, Kiril.

In cadrul Bisericii Ortodoxe Romane, cea dea doua biserica ortodoxa ca numar de credinciosi din lume, alegerea Patriarhului Daniel, cunoscut ca un lider spiritual cu o viziune moderna asupra rolului bisericii, a consfintit victoria reformistilor in dauna traditionalistilor duri. Actiunile Patriarhului Teoctist, care a edificat un dialog cu Biserica Catolica (Romania fiind prima tara crestin-ortodoxa, care a primit vizita unui Papa din 1054 si pana in prezent), si-au gasit in actualul lider al bisericii un continuator. Importanta vizitei Papei Ioan Paul al II lea in 1999 este evidenta, avand in vedere simpatia cu care acesta a fost primit la Bucuresti, in comparatie cu auspiciile vizitei Papei, in 2001, in Grecia, unde credinciosii ortodocsi nu au fost simpatetici fata de acest eveniment.

In Grecia, actualul Patriarh il urmeaza la conducerea destinelor spirituale ale elenilor pe Christodoulos (1998-2008) (douloi – credincios), o personalitate a lumii religioase rasaritene cu un prestigiu urias, care a mentinut conservatorismul ca trasatura dominanta a acestei biserici. Actualul Patriarh, Ieronim al II lea, specialist in filologie si arheologie, este o personalitate cu o viziune nuantata, fiind mai degraba un reformist decat un adept al conservatorismului dur.

Dupa succinta introducere, consider esential sa ne intoarcem la Biserica Ortodoxa Rusa. Desi scaunul patriarhal Constantinopolitan are statut de primus inter pares in Biserica Ortodoxa, de facto, Biserica Ortodoxa Rusa, prin numarul de credinciosi si resursele de care dispune, este cea mai influenta falanga a ortodoxismului.

In vremuri tulburi, nesigure politic, biserica rusa a beneficiat de conducerea unei personalitati puternice, care a actionat la nivel ecleziastic si social ca un catalizator. Patriarhul Alexei, intronat ca patriarh in 1990, cu putin timp inainte de disolutia URSS, a beneficiat de dificultatile autoritatilor sovietice in initiativa sa de intarire a ortodoxiei ruse. Alexei s-a implicat activ in chestiuni laice, cerand introducerea religiei ca materie in scoli, legi privitoare la libertatea de constiinta a individului, etc. De asemenea, a avut un rol esential in reabilitarea unor personalitati laice, ostracizate de conducerea comunista. In timpul patriarhatului sau, s-a recunoscut martiriul familiei Romanov si a altor personalitati care au avut de suferit in urma opresiunii comuniste, acestea fiind introduse in panteonul ortodox rus, dupa un studiu atent efectuat de o Comisie Sinodala de Canonizare.

Desi a fost acuzat de ecumenism, Alexei al II lea a fost un adept al unei Biserici Ruse nationale, legaturile sale cu autoritatea laica fiind impresionante.

Ca si in cazul Greciei, noul Patriarh al Rusiei trebuie sa inlocuiasca o personalitate cu o autoritate uriasa, care a condus Biserica Ortodoxa intr-o perioada tumultoasa a istoriei ruse. Kiril este un moderat, fiind un adept al dialogului interconfesional insa asupra sa au planat suspiciuni privind implicarea in probleme laice (a fost acuzat de trafic cu tigari – in beneficiul Bisericii si al sau, personal). Presa rusa, aminteste Wikipedia, a evaluat averea sa personala la 4 miliarde de dolari, numindu-l “Mitropolitul Tutunului”. )

Dupa alegerea sa in functie de catre Sfantul Sinod, Kiril a sugerat ca patriarhatul lui va fi o continuare a drumului ales de Alexei (cresterea rolului bisericii, sporirea influentei in chestiunile laice, un conservatorism moderat care nu exclude, totusi, dialogul interconfesional).

Conchizand… probabil, in perioada urmatoare, legaturile dintre autoritatea laica si cea ecleziastica se vor mentine la aceleasi cote, existand o convergenta intre nationalismul promovat de Kremlin si viziunea BOR. Si de ce nu, intotdeauna expansionismul promovat de Moscova a fost convergent cu dimensiunea apostolica a Bisericii ortodoxe Ruse.

Peste hotarul mioritei trec Doamne in zbor, 7000 de ingeri ce deschid cate un zor. Au trecut 19 ani in tinutul mioritei, au trecut peste 7000 de dimineti in care rugaciunile noastre s-au indreptat spre mila profetului. Ce-i drept Brucan a nimerit-o cu tranzitia, fix 20 de ani.

In 90’ eram dezorientati, nu stiam cum sa construim mai bine capitalismul, cum sa ne lepadam de pacatele trecutului. Unii dintre cei luminati considerau comunismul si toate produsele sale  abjectii socio-economico-culturale impuse de Moscova, apoi continuate de proletarii autohtoni. Acesti intelectuali (apostoli ai capitalismului, martiri ai Inchizitiei Bolsevice) considerau ca o platforma, o „seara mare”  poate schimba devenirea unei natiuni, prin simpla substituire a unei guvernari cu alta. Era prima zi, Domnul crease societatea civila (monarhista si profund democrata)… care dupa ani se va transforma pe alocuri in zana Colaborationista care a invins raul, a trecut pragul suferintei si s-a decis sa intre in Casa Binelui (aviz mustelor, paleologilor, quintusienilor).

Cei coborati din Glorioasa Revolutie, totusi, au considerat ca este putin mai prudent sa ne acomodam cu un socialism-liberal cu inclinatii vadit sindicaliste. Acestui sistem fondatorii i-au alocat chiar si o definitie „capitalism de cumetrie”. Astfel acel sistem extrem de bine asezat era tipic pentru practicile Mafiei (ma scuzati, a aparatului administrativ – minieresc), care isi crea antidot si mecanisme de auto-protectie, pentru a-si apara si promova interesele, pentru a tine la distanta orice control si a distrage atentia cetateanului proaspat democratizat, de la afacerile ei necurate, focalizand in alta parte si pe alte subiecte.

Timp de 14 ani taramul Mioritei isi astepta ciobanul, salvatorul. Camasile de forta impuse intelectualilor si presei in regimul ducelui Nastase, au determinat venirea celui prezis ca Mesia, salvatorului mioritei si a acestor plaiuri. Iesit din adancurile marii, caci pe acolo ancorase si flota, tanarul comandant, si-a strunit matelotii in lupta sa cu tenebrele comunismului. Ba chiar a luat ca model practicile predecesorului sau Adolf, alt arhanghel in lupta vs. Comunism, si a ordanat  publicarea unei Carte prin care se dorea Condamnarea Comunismul. Cei drept, Adolf a scris-o singur, si inca in ce conditii…

Salvatorul nostru din Agora, striga si eticheta pe cei ce urmau a fi rastigniti eventual arsi, apoi tarati pe strazi (eventual pe la Nasu, sau chiar Realitatea) lasand urmele sangelui, a tributului iertarii. „Sa-i izgonim pe acesti demoni rai striga marinarul!” uitand ca si dumnealui coborase din Glorioasa Revolutie si guvernase chiar si in capitalismul de cumetrie. Ne-a asigurat permanent ca lupta cu sistemul ticalosit, ca edificarea unei noi lumi dureaza mai mult decat distrugerea celei vechi, omitand vechiul proverb expus de Ghandi (oare prin golful Indian nu navigase???) „daca vei sa schimbi lumea, incepe cu tine”, dar probabil ca nu vroia.

Din nefericire Traian Basescu, legitim a sosit ca salvator, dar ilegitim a instrumentat salvarea.  Nu este acel tyrannus ex defectu tituli, uzurpatorul care poate fi ucis de orice individ in principiu (asa cum a sfarsit Ceausescu) ci tyrannus ex parte exercitii ce poate fi pedepsit doar de publica auctoritas, adica de votul cetateanului.

In 2009 asistam la un concubinaj traditional, intre fata regelui gheturilor si baiatul imparatului focului. Acestia uniti prin destin, au capacitatea de a se transforma doar in…. apa, si cred nici macar minerala ci numai plata.  Este zodia lui Ianus, zodia celor ce sunt predestinati a fi salvatori, calai, profeti si detinatori ai constiintei colective.

Ieri Mesia ne-a anuntat ca s-ar putea sa nu mai ne salveze si a doua oara fiindca suntem pacatosi. Sper din tot sufletul ca acest anunt sa nu aibe  aceeasi greutate ca demisia in cinci minute. Personal as dori ca traditia politicienilor cu 14 fete sa se opreasca cu acest ultim mohican al cutumei securisto-comunisto-liberale.

Horia-Roman Patapievici

La sfârşitul sec. 17, în Anglia, au loc o serie întreagă de mutaţii a căror principal rezultat va fi cristalizarea sistemului politic modern englez. Un lung şir de acte cu valoarea constituţională vor pune capăt unui alt şir de experimente nereuşite (Cromwell, Restauraţia): Test Act (1673), interzice funcţiile publice neanglicanilor, Habeas Corpus (1679), pune bazele libertăţii individuale, Tollerance Act (1689), creează un larg front protestant (Anglia se deschide în faţa dizidenţilor, dar se închide în faţa catolicilor),  Act of Settlement (1701), dă dreptul numai protestanţilor să urce pe tronul englez. Toate acestea sunt încununate de Revoluţia Glorioasă şi de Bill of Rights (1689), care defineşte limitele puterii regale şi prerogativele Parlamentului. Astfel, sistemul politic englez modern este creat: instituţiile engleze sunt dotate cu prerogative, conflictele religioase sunt în mare parte încheiate, prin asigurarea predominanţei protestanţilor, partidele politice sunt conturate (whig şi tory), iar libertatea individuală este statuată. Totuşi, un lucru trebuie evidenţiat: generalitatea textelor duce la nevoia interpretării acestora, motiv pentru care funcţionarea instituţiilor a depins în mai mare măsură de practică, decât de teorie. Drept urmare, se formează o întreagă tradiţie, de unde şi ideologia organicistă a englezilor. Aceasta va fi foarte bine pusă în evidenţă în momentul în care modelul sistemului politic englez se va lovi de un altul: cel creat în urma Revoluţiei Franceze. Din conflictul ce va urma acestei coliziuni se va naşte o nouă doctrină politică, o nouă ideologie: conservatorismul politic.

La doar 100 de ani de la Revoluţia Glorioasă engleză, o altă Revoluţie, cea Franceză din 1789, va produce un cutremur politic de proporţii în Europa. Salutată, la început, chiar şi de englezi, cu timpul aceasta va ajunge să fie dezavuată, datorită exceselor pe care le-a produs (teroarea iacobină şi gnosticismul care a început să o caracterizeze). Cel care va iniţia şi va conduce acest curent va fi Edmund Burke, un politician englez aproape anonim, care va ajunge să fie consacrat prin redactarea unei lucrări fundamentale pentru gândirea politică modernă: Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa (1790). Această lucrare este actul de naştere al conservatorismului politic. Din această cauză, vom vedea, conservatorismul va dobândi una dintre principalele sale componente: caracterul anti-revoluţionar.

Etimologie şi origini:

Totuşi, înainte de a ne referi la cauzele care au determinat apariţia şi conturarea doctrinei conservatoare, în general, va trebui să facem apel la originea sa etimologică. În latină, termenul conservare înseamnă a proteja, a prezerva, a salva, fiind sinonim cu alţi termeni: custos, servator, adesea întâlniţi ca apelative ale împăraţilor romani.  În sec. 13, termenul de conservator este folosit pentru funcţionarii religioşi sau laici care au rolul de a apăra şi conserva legile. În Anglia ei vor fi predecesorii acelor „Justices of the Peace”. În Franţa, termenul conservateur apare în jurul anului 1400, desemnând acelaşi tip de funcţionari. Sensul politic va fi elaborat de abia la sfârşitului sec. 18. Burke foloseşte verbul „a conserva”, ca opus tendinţelor liberale de „a schimba”. Într-un sens asemănător este folosit în germană: Friedrich Gentz vorbeşte despre „tendinţa de a conserva”; iar, în franceză este folosit în scrierile politice ale lui Madame de Stael. În sfârşit, sensul politic modern al termenului (cel care este partizanul menţinerii sistemului politic şi sociale prestabilit) îl găsim în publicaţia periodică a lui Chateubriand, Le Conservateur (1818). Această publicaţie susţinea „regele, libertăţile, Charta şi toţi oameni loiali şi respectabili…”. Nu în ultimul rând, prima dată când o formaţiune politică este denumită „conservatoare” va fi, în Anglia, în jurul dezbaterilor referitoare la Reforma parlamentară din 1832. Acest apelativ a fost consacrat membrilor partidei tory din Parlamentul britanic. Mai mult, aceştia, în vremea conducerii lui Robert Peel, îşi vor însuşi acest apelativ, aproximativ în acelaşi timp în care whig-ii se vor autodesemna ca liberali. Doctrina nou-înfiinţatului Partid Conservator era: apărarea legii şi ordinii, alături de voinţa de a reforma orice instituţie care necesita acest lucru, dar prin paşi graduali şi deliberaţi.

Aşa cum am mai spus, ceea ce l-a determinat pe Burke să scrie o critică atât de vehementă la adresa Revoluţiei Franceze este turnura radicală spre care aceasta s-a aplecat. Chiar nici aceasta nu ar fi fost problema, Burke era un adept al principiului suveranităţii fiecărui stat, ci faptul că ideile radicale începeau să difuzeze în toată Europa. Practic lucrarea sa este o replică la adresa predicii lui Richard Price, care lăuda Revoluţia Franceză şi o considera ca un model demn de urmat. Astfel, actul de naştere al conservatorismului modern este însăşi Revoluţia Franceză. Pornind de la aceeaşi premisă, Robert Nisbet formulează şi alte posibile „surse” ale conservatorismului[6]. Revoluţia industrială, prin mutaţiile sale, mai ales demografice, a produs o mutaţie a centrului politic tradiţional dinspre zona rurală spre cea urbană. Creşterea populaţiei muncitoreşti, lipsită de drepturi economice şi politice, dar şi de cultură politică, îi aruncă pe reprezentanţii acestei categorii sociale în mrejele metodismului (religie ai cărei pastori sunt foarte intransigenţi în cerinţele şi criticile lor) şi ale utilitarismului (conceptualizat de Jeremy Bentham care susţinea că fericirea trebuia să fie accesibilă cât mai multora). Ambele curente erau individualiste şi egalitariste, luptând pentru o schimbare perpetuă a societăţii şi ghidate de aceleaşi idei abstracte, absolutizante (tipice Revoluţiei Franceze), de libertate şi egalitate.

Ce este conservatorismul?

Ce este conservatorismul? este o întrebare pe care am formulat-o încă din momentul în care am început să-mi adun materiale pentru redactarea acestui referat. Lucrările şi eseurile pe care le-am consultat sunt unanim de acord într-o privinţă: conservatorismul nu este doar o simplă ideologie politică, ci şi un complex sistem de valori, o serie de concepţii fundamentale asupra vieţii omeneşti, un ansamblu coerent de credinţe, valori, înclinaţii, de atitudini şi ataşamente. Adrian-Paul Iliescu pledează pentru înţelegerea conservatorismului ca un tip de raţionalitate, iar pentru susţinerea acestui punct de vedere, el propune o paralelă între conservatorismul sec. 19 şi empirismul filosofic englez al sec. 17-19. Urmărindu-i demersul putem observa că între cele două curente (fără a spune că unul se originează din celălalt) există un şir de similitudini de principii: principiul moderaţiei şi al compromisului (eroarea avântării, frica de hybris, principiul „celei de-a treia căi”), neîncrederea în capacităţile intelectului omenesc şi în aptitudinile sale politice, perceperea raţiunii umane ca dependentă de pasiuni (failibilitatea raţiunii), limitarea şi controlul forului raţional şi a celui politic, imprevizibilitatea viitorului (eşecul oricărei planificări), experienţa vieţii ne este dată de istorie şi tradiţie, neîncrederea faţă de abstracţii. Toate aceste principii vor fi însuşite de Edmund Burke şi transformate într-o ideologie politică.

Edmund Burke (1729-97) este considerat de cei mai mulţi specialişti ca fiind părintele spiritual al conservatorismului modern. Prin scrierile sale el fost primul care a reuşit să contureze o doctrină conservatoare. De altfel, el este şi singurul ideolog al conservatorismului. Aceasta nu înseamnă că nu au mai existat şi alţi mari conservatori: Hume, Disraeli, Tocqueville, Salisbury, Karl Mannheim, Ortega y Gasset, Popper, Hayek etc., dar lucrările acestora, chiar dacă conţin accente conservatoare, nu formează un catehism similar cu lucrarea lui Burke (Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa). Paradoxal pentru Burke este faptul că el a fost un membru al grupării Whig, considerată ca având idei liberale; şi, mai mult, a fost un campion al cauzei americanilor, susţinând încercările acestora de a se rupe de sistemul colonial englez. Deci, Burke apără iniţiativele revoluţionarilor americani, dar respinge tezele Revoluţiei Franceze. De ce? Răspunsul ni-l oferă chiar el în Reflecţiile… sale. Există o diferenţă fundamentală între cele două revoluţii: Revoluţia americană este una pornită de pe nişte baze reale (lipsa drepturilor politice ale coloniştilor într-un sistem în care acestea sunt statuate), în timp ce Revoluţia franceză porneşte de la nişte baze filosofice: libertatea şi egalitatea, care sunt nişte constructe abstracte, datorită faptului că niciodată nu au existat în Franţa. Mai mult, câştigarea puterii de către revoluţionarii americani a dus la crearea unui sistem echilibrat (sistemul politic america, Constituţia din 1787), în care drepturile şi obligaţiile politice au fost statuate şi normate. Revoluţionarii francezi, în schimb, odată ajunşi la putere au provocat un adevărat haos politic, drepturile naturale devenind un pretext pentru un lung şir de orori: nivelarea socială în numele egalităţii, nihilismul în numele libertăţii şi obţinerea puterii absolute în numele poporului.

Prin urmare, nu se poate spune despre Burke că el se opune revoluţiei ca atare, ci mai degrabă tipului de revoluţie evocat de francezi la sf. sec. 18. Practic, el respinge revoluţia ca „ritual vrăjitoresc”, ca un act politic sforţat, inspirat de proiecte voluntariste şi de fixaţiuni intelectuale. El este adeptul unei revoluţii asemănătoare Revoluţiei Glorioase de la sf. sec. 17, o revoluţie care combină schimbarea cu o continuitate parţială, o revoluţie care nu-şi propune (aşa cum vor revoluţionarii francezi) crearea unei noi societăţi şi a unui om nou. Ceea ce el reproşează revoluţionarilor francezi este lipsa lor de experienţă politică, aceştia nefiind în stare să impună o reformă politică, fapt relevat de numeroasele schimbări de putere. Trecerea de la monarhia absolută, la o monarhie constituţională, iar apoi la o republică, pare mai degrabă o luptă pentru putere, iar impunerea Terorii, ca pretext pentru apărarea drepturilor naturale, face ca Franţa să arate mai degrabă ca o ţară cucerită.

Reacţia lui Burke nu este una împotriva schimbării politice ca atare, ci împotriva schimbării arbitrare şi maximaliste, făcută de oameni neexperimentaţi politic. De asemenea, el consideră că libertatea şi egalitatea sunt principii abstracte, motiv pentru care revoluţiile în numele lor sunt nejustificate. Burke este considerat un conservator tocmai pentru că nu a avut încredere în proiectul raţionalist francez, pe care l-a considerat naiv, pentru că, argumenta el, niciodată în politică nu te poţi baza pe principii abstracte sau pe „drepturi naturale”. Lui Burke, proiectul revoluţionarilor francezi de reconstruire a societăţii pe baze democratice i se pare o utopie, el furnizând câteva argumente istorice destul de puternice:

a nu se poate instaura democraţia într-o ţară atât de mare  precum Franţa

a democraţie autentică nu poate exista, pentru că ea întotdeauna va înclina spre alte tipuri de regimuri (oligarhia sau dictatura)

a democraţia este un regim bazat pe lăcomia celor săraci, motiv pentru care pune în pericol pe cei bogaţi (am văzut atentatul la proprietate comis de revoluţionarii francezi)

a democraţia conţine în esenţa sa un element anarhic, fiind un regim al dezordinii

Cu toate că, practic, Burke a demontat Revoluţia Franceză, el nu poate fi acuzat în nici un fel de reacţionarism (apologet al trecutului şi adversar al oricăror schimbări politice). De multe ori, în timpul activităţii sale politice a arătat că schimbarea este necesară: a susţinut cauza americană, cerând englezilor să se adapteze la starea de fapt (acceptarea principiului american „no taxation without representation”). Mai mult, şi Reflecţiile… conţin un proiect politic pozitiv. Unul dintre principalele crezuri ale lui Burke a fost acela că ştiinţa politică este o ştiinţă experimentală. În continuarea empirismului filosofic englez, Burke susţine că numai experienţa îl poate ghida corect pe omul politic şi în nici un caz nu raţiunea, pentru că aceasta poate cădea victimă pasiunilor (este exact ceea ce s-a întâmplat cu revoluţionarii francezi). Experienţa merge mână în mână cu tradiţia: timpul, adică istoria, este singurul care poate regla anumite practici. Exemplul cel mai bun este însuşi sistemul politic englez, care s-a adaptat încontinuu , începând de la Magna Charta şi până în 1688, si de la 1688 până în momentul în care Burke îşi redacta lucrarea. Pornind chiar de la spusele lui („un stat lipsit de mijloacele unor schimbări este lipsit de mijloacele conservării sale”), Burke este adeptul schimbărilor, dar acestea trebuie să fie graduale, organice şi nu lipsite de discernământ. Schimbările trebuie să fie întotdeauna adecvate corpului politic.

Scrierile lui Burke, precum şi a altor intelectuali ai sec. 19-20, nu au reuşit să facă din conservatorism o ideologia la fel de coerentă şi de bine închegată, precum era liberalismul, de exemplu. Conservatorimul a rămas la stadiul unei acumulări de idei, mai mult sau mai puţin acceptate, un crez politic mai degrabă delimitat de ceea ce respinge decât de un program pozitiv. Totuşi, unele repere există, rolul găsirii acestora aparţinând celor care se ocupă de studiile referitoare la conservatorism.

În primul rând, în analiza discursului conservator trebuie să se facă o distincţie clară între ceea ce înseamnă conservatorism şi ceea ce înseamnă tradiţionalism. Max Weber, definea tradiţionalismul ca fiind „conservatorismul natural”, comportamentul contrapus oricărui reformism, tendinţa de neaderare decât cu greutate la nou, rezistenţa dintâi la orice noutate. Tradiţionalismul e universal uman şi atemporal. În schimb, conservatorismul politic este un construct istorico-sociologic, un fenomen specific modern.

Şi totuşi, ca orice ideologie modernă, conservatorismul trebuie să se învârtă în jurul câtorva concepţii sau principii diriguitoare. În acest sens, Robert Nisbet, în lucrarea sa despre conservatorism a reuşit să găsească 5 binomi de termeni care, în opinia lui, sunt fundamentali pentru modul de gândire conservator: prejudecată şi raţiune, autoritate şi putere, libertate şi egalitate, proprietate şi viaţă, religie şi moralitate.

Înainte de a începe să tratăm aceşti binomi, pe o structură similară cu Robert Nisbet, o observaţie este absolut necesară. Conservatorismul nu se rezumă strict doar la o politică antirevoluţionară. Schimbarea şi reformele au fost acceptate şi de unele personaje politice, considerate multă vreme de istoriografie ca fiind reacţionare: Pitt Junior, Metternich, Peel, Bismarck etc. Diferenţa dintre aceştia şi alţi oameni politici, consideraţi reformatori, era că ei au acceptat impunerea schimbărilor, dar într-o schemă conservatoare, de sus în jos, fără zdruncinarea sistemului politic existent. Diferenţa dintre cele două tipuri de reformatori este că prima categorie susţine un reformism gradual, organicist, în timp ce a doua susţine un tip de reformism revoluţionar, prin transformarea radicală a sistemului.

O a doua observaţie se referă la legătura şi, în acelaşi timp, dihotomia dintre curentele conservator şi liberal. Puterea ideologiei liberale a fost atât de mare încât nu a putut să nu contamineze într-o anumită măsură şi ideologia conservatoare. Aceste influenţe, au făcut din conervatorism o ideologie permisivă, adaptabilă. Conservatorii, mai ales cei englezi care erau organizaţi într-un partid politic, sunt conştienţi de faptul că pentru a supravieţui şi pentru a face faţă schimbărilor economico-sociale, trebuie să se adapteze. Devenit preşedinte al Partidului Conservator din Anglia, Disraeli îşi va pune în aplicare un program reformist care va culmina cu prima reformă electorală din istoria Angliei (cea din 1867), care a dat drept de vot şi muncitorilor. Prin aceasta, Disraeli a reuşit să atragă o bună parte din noile clase (cea a patronilor şi cea a muncitorilor) în sfera de interes a conservatorilor. Nu în ultimul rând este bine de reţinut că această capacitate de adaptare a conservatorilor britanici le-a fost de mare folos, ei reuşind să se menţină într-un sistem politic bipartidist, din care liberalii au ieşit, fiind înlocuiţi de laburişti.

Revenind la modelul de analiză propus de Nisbet, acesta porneşte de la definiţia ideologiei. Orice ideologie, spune Nisbet tratează despre individ, Stat, instituţii intermediare şi interacţiunea dintre acestea. Ideologia conservatoare pune accentul în special pe rolul important avut de aceste instituţii intermediare în relaţia dintre Stat şi individ. Care sunt aceste instituţii intermediare? Biserica, familia, comunitatea de indivizi (locală, sindicate etc.).

Conservatorismul, în general, nu face decât să construiască un nucleu doctrinar pornind de la o atitudine: aceea de rejectare a noului cu excepţia cazului când inovaţia e absolut necesară. O astfel de atitudine este reflectată în cuvintele lui E. Burke: „Vechile instituţii sunt verificate prin efectele lor. […] In vechile instituţii s-au găsit corective diverse”. De aici şi ideea specific conservatoare de evoluţie graduală.

Conservatorismului îi repugnă ideea de societate condusă de o raţiune absolută, inflexibilă, care ignora dimensiunea sensibilă a fiinţei umane, ceea ce nu înseamnă că însăşi doctrina conservatoare nu are o raţionalitate proprie. In cele ce urmează, in  spaţiul restrâns al acestei prezentări  vom încerca sa reconstituim raţionalitatea conservatorismului, pornind de la trăsăturile sale doctrinare.

Există câteva trăsături distincte ale conservatorismului, unanim recunoscute: apelul la trecut şi istorie ca experienţă, dezvoltarea unei sociologii comunitar-organiciste, apelul la religie, apelul la ordine şi respectul autorităţii, acordarea unei atenţii sporite simţurilor, „prejudecăţii” şi nu raţiunii.

Aceste trăsături, considera Adrian-Paul Iliescu, au la baza o serie de supoziţii cognitive şi premise intelectuale specifice mediului de formare al doctrinei conservatoare. În primul rând este vorba de principiul moderaţiei şi al compromisului şi de aşa numita „eroare a avântării”. Pornind de la ideea ca intelectul omului are un spaţiu de exerciţiu limitat, mult inferior celui dorit de pasiuni, dar că se lasă mânat de acestea din urmă, conservatorii resping ideea supremaţiei raţiunii deoarece aceasta acceptă avântarea spre un ideal, profesând în schimb principiul “celei de-a treia căi”, care, prin  moderaţia evidentă presupune şi conştientizarea existenţei limitelor şi o doza de exerciţiu practic de compromis. Rezultatul în practică al acestei atitudini este principiul că omul politic trebuie sa fie deschis unei schimbări bazate pe negocieri şi deci pe adecvarea la realitate. Conservatorismului este împotriva ideii de experiment social, în această sintagma încadrându-se orice forma de revoluţie.

Această viziune pesimistă asupra intelectului determină o atitudine de permanentă atenţie, pentru a evita sau corecta greşelile, concretizată în practică prin atitudinea reticentă faţă de individualism, în această formă omul fiind mai greu de controlat şi mai predispus greselii. Acea sociologie comunitar-organicista care promovează structuri sociale gregare îşi are baza în mare parte în această atitudine.

In ceea ce priveşte apelul la istorie şi el se explică parţial pornind de la premisele de mai sus: istoria este experienţă, deci o formă a concretului, în care conservatorismul vede înainte de toate profilându-se acele structuri comunitare, reprezentate la cel mai înalt nivel de „specie”, întotdeauna mai importantă decât individul.

Pragmatismul, simţul realităţii şi posibilului practic apar astfel ca fiind caracteristice conservatorismului. De fapt nu este aceasta atitudine reflectată în acţiunea din 1867 a cabinetului Derby, din care făcea parte şi Disraeli, de a supune Parlamentului spre votare o nouă reformă electorală, care, chiar dacă în anii imediat următori a permis prima mare guvernare a lui Gladstone, în timp avea să ajute la consolidarea poziţiei politice a conservatorilor?

In ciuda maleabilităţii revendicate de conservatorism, era necesar ca acesta să-şi exprime deschis atitudinea negativă faţă de o serie de idei şi acţiuni, ţinând cont şi de condiţiile formării sale ca ideologie, expuse la începutul prezentării. Am văzut deja că sunt respinse individualismul liberal şi ideea evoluţiei prin revoluţie, însă conservatorismul nu se opreşte aici, respingând şi asocierea pe care ideologia liberală o face între libertate şi egalitate, principii incompatibile pentru gândirea conservatoare.

Chestiunea porneşte de la credinţa că libertatea se poate exprima doar în strânsa legătură cu ordinea. Există un suveran suprem, Dumnezeu, care distribuie autoritate diverselor structuri: familie, biserica, naţiune, autoritate exercitată de către conducători. Coşmarul conservatorismului era reprezentat de imaginea unei societăţi nivelate, supuse dictaturii plebiscitare (Tocqueville, Ortega y Gasset), situaţie care ar fi dus printre altele şi la lărgirea necontrolată a sferei războiului, fiecare cetăţean devenind astfel şi soldat.

Acest ideal conservator de ordine este strâns legat, după cum am văzut de ideea de Dumnezeu. Conservatorismul insă acorda atenţie celor sfinte în măsura în care ele sunt utile. Astfel, Biserica (modul concret de exercitare a puterii divine) are funcţia de a conferi sacralitate statului şi instituţiilor sale, sacralitate care validează autoritatea (o mentalitate izvorâta din Evul Mediu). Aceasta poziţie  explică atitudinea ostilă faţă de metodişti – o sectă care punea in discuţie cu vehemenţă autoritate bisericii oficiale.

Statul este privit deci de către conservatori ca o sursa de autoritate, prin stat înţelegând atât ansamblul instituţiilor, cât şi comunitatea naţională. Statul şi naţiunea sunt direct legate de trecut şi sunt privite de către conservatori în dimensiunea lor istorică. Iată ce spune acelaşi E. Burke în Reform of representation: „Natiunea nu este doar o idee de întindere locală şi asociere individuală momentană, ci este una de continuitate, care se intinde în timp la fel cum se întinde în spaţiu şi în număr de membrii”. Regăsim în acest citat sintetizată întreaga filosofie conservatoare privind naţiunea şi singura diferenţa faţa de un discurs naţionalist este poate aceea ca Burke recunoaşte faptul ca naţiunea e doar „o idee”.

În ceea ce priveşte imaginea conservatoare despre stat, o idee despre ea ne poate oferi conservatorul german Justus Master (1720-1794), pentru care statul apare asemenea unei piramide, echilibrat, cu o bază largă, un mijloc şi vârf bine proporţionate. Această viziune, ante-burkiana este, trebuie să o recunoaştem, mai mult demografică, insă mediul ideologic din care provine autorul ei poate lasă loc de interpretări.

E. Burke va veni să propună mai mult decât atât, el sugerează modul în care individul trebuie să se raporteze la stat: „Statul trebuie privit cu un sentiment diferit, deoarece […] asocierea nu are ca obiect lucrurile ce servesc conservarea existenţei animale a unei naturi temporare şi trecătoare. Statul este […] o asociere în vederea virtuţii si a excelenţei”[31]. Iată deci cum, privit în dimensiune istorică, individul şi existenţa sa animalică trecătoare pălesc în faţa naturii perene a statului, atribut care îi conferă acestuia şi o doza substanţială de autoritate. Concluzia acestui mod de a privi lucrurile este că individul devine, în retorica profesată de conservatorism, dependent de grupul social de care aparţine şi în întregime supus acestuia, fiind respinsă ideea statului minimal.

Nu putem încheia fără să amintim că, pe plan economic, conservatorismul se dovedeşte suficient de maleabil (in conformitate cu propriile principii), atitudinea diferind în funcţie de condiţiile concrete. Astfel, în Marea Britanie, conservatorii au acceptat în sec. 19 politica liber-schimbismului, utilă în condiţiile în care insula se afla în fruntea economiei mondiale, ceea ce nu a fost cazul şi pe continent, unde mişcările conservatoare au promovat in general politici protecţioniste.

•    “Democratia ateniana” – referate, din pacate, nu tinem … sorry to disappoint you
•    “Constitutia Romaniei” – sus, la download
•    “Ce oras din Tunisia de astazi a fost, candva, urmasul Romei?” – Cartagina… nu urmas, rival
•    “Ce este terorismul” – un lucru foarte rau. H.N., nascut cu gratie divina in vechiul oras Cesareea Filipi, find unica intrupare a dragostei intercontinentale a doi oameni deosebiti, va poate explica conceptul mai eficient. As zice, aproape organic. )
•    “De ce sefii militari ai galilor purtau coifuri impodobite cu coarne de animale?” – buna intrebare. Cu parere de rau, Vercingetorix n-a facut obiectul incursiunilor noastre in trecut. Cu proxima ocazie, poate!
•    “Democratia ateniana era o democratie parlamentara” – plec de la premisa ca este o interogatie. Ekklesia poate fi comparata cu Parlamentul in aceeasi masura in care poate fi comparat Traian Basescu cu Pisistrate )
•    “viii morti si mortii vii” – omg :O
•    “youtube discursul lui obama” – avem o miiica problema cu galleria youtube buuut … not to worry … we’ll fix it
•    “Regulamentul este obligatoriu in toate elementele sale” – asa e tovarasi!!!
•    “can socialism eradicate poverty” –no, I don’t think so!!! You lazy bastards )
•    “array_slice [function.array-slice] the first argument should be an array daikosyoutubewidget.php” – exact problema asta o avem si noi cu galeria youtube. (
•    “cum traiau mumile” – destul de greu, dar faceau tot posibilul
•    “codul bunelor maniere e corect sa arati cu degetul” – doar pe cine merita!!!
•    “who was rosa parks?” – o doamna cu rau de masina )
•    “tigrii asiatici” – pe cale de disparitie
•    “cea mai prestigioasa universitate in Romania” – castiga premiul de “cea mai naiva cautare”
•    “what happened in germany during 1883-1924” – a lot!!!
•    “egalitatea sanselor dintr-un ideal intr-o realitate si retribuirea functiilor care permitea unui om sarac sa faca parte din sfat din juriile tribunalelor sau sa indeplineasca o magistratura cand sortii cadeau asupra lui. nu fara  temei putea proclama pericle dupa cum ne relateaza tucidide ca una din particularitatile pozitive ale atenei era faptul ca saracia nu constituia o piedica in slujirea comunitatii. Si daca punem laolalta adunarea sfatul tribunalele si numeroasele magistraturi periodice indeplinite prin rotatie totalul  de mai multe mii indica o participare directa la guvernare a unei mari parti a corpului civic si un nivel neobisnuit de experienta politica strabatand de sus pana jos intreaga structura de clasa. distributia nu era desigur echitabila aceasta ar fi fost prea utopic.” – dude, are you serious? Nu e de mirare ca ai ajuns tocmai la noi pe blog.
•    “is victor ciutacu jew” – I have no idea ?
•    “cum se spalau in evul mediu” – cu apa… atunci cand, bineinteles, o faceau )
•    “viata unui om lipsit de imaginatie” – ai nimerit bine. Va stau la dispozitie cu raspunsuri…
•    “cea mai mare fericire pe care o poate avea raiul” – sunt absolut convins ca nimeni nu iti va raspunde pertinent la aceasta intrebare. Rabdare … si tutun (daca va grabiti)
•    “tehnologia culturi la sfecla” – cand vom avea un topic “agronomia”, va fi printre primele chestiuni pe care le vom studia. Stay posted!!!
•    “este istoria magistra vitae????????” – pai, tu ce zici, este ?
•    “apostolu petru” – cautati in cartea de telefon
•    “mentalitatea popoarelor europene actuale in comparatie cu vercingetorix” – are you for real? Vercingetorix omul sau va referiti la gali in general? Sa stim de ce radem )
•    “chechnya –lawyer” – cautati la sectiunea de Sporturi Extreme
•    “stramosi francezilor numiti gali” – manualele frantuzesti de istorie au predat asta inclusiv maghrebienilor ) Vercingetorix berberul )
•    “eseu cu civilizatoarea in lume” – sunt destul de sigur ca dvs nu intrati in targetul nostru
•    “de ce este importanta egalitatea in democratie?” – ca sa nu fiti calcat pe trecerea de pietoni, in principiu )
•    “care sunt cauzele ce ar fi putut evita cel de al doilea razboi mondial” – afirm irefutabil, fara pic de echivoc, ca nu au existat cauze care ar fi putut evita cel de-al doilea razboi mondial. Lol … cauze )
•    “zei pelasgi” – am doar doua cuvinte pentru dvs: Napoleon Savescu

Dupa cum observati, am incheiat periplul nostru cu zeii pelasgi. Va multumesc pentru atentie si sper ca v-ati distrat cel putin la fel de bine pe cat am facut-o eu. )

Obiectivele iniţiale ale organizaţiei se orientau spre statul italian, vizând schimbarea sistemului de guvernare prin violenţă. Paralel cu această orientare, teroriştii acţionau şi pentru a distruge corporaţiile internaţionale. Începând cu anii 1980-81, grupul îşi va adăuga un nou obiectiv: lupta împotriva prezenţei NATO pe teritoriul italian şi prin extindere, în Europa.

Operaţiunile predilecte grupului erau răpirea ori asasinarea de politicieni, oameni de afaceri, funcţionari publici, dar şi provocarea unor atentate ce vizau producerea unui număr cât mai mare de victime. Bomba rămâne şi pentru radicalii italieni instrumentul de bază.

Structura organizaţională a Brigăzilor Roşii, este mixtă. Diferite grupuri combatante ale organizaţiei pot opera relativ independent, dar în caz că primesc noi ordine de la Direcţia Strategică ori Comitetul Executiv, ele trebuie imediat executate.

La baza grupului stau „coloanele” divizate în „brigăzi” şi „fronturile”. Brigăzile cuprindeau un număr de 4-5 membrii, iar coloanele coordonau activitatea brigăzilor printr-un comandament format din 5-6 membrii.

Comitetul executiv, are rolul de a examina şi aproba  propunerile „fronturilor”. El se reunea în caz că organizaţia era supusă vreunui pericol sau când se pregătea o acţiune de proporţii. În atribuţiile lui intrau şi legăturile externe ale grupului (ETA, RAF, filiera arabă).  Direcţia Strategică, avea un rol ideologic şi organizaţional, întrunindu-se la 6 luni, când decidea anumite măsuri disciplinare ori financiare.

Brigăzile Roşii „nu erau organizate pe criterii de specialitate funcţională deoarece considerau că în acest mod grupul se poate fragmenta”1.

Conducătorii grupului nu aveau prerogative separate de restul membrilor, egalitatea în organizaţie fiind un principiu de bază. Astfel a fost arestat fondatorul BR, Mario Moretti în timp ce încerca să recruteze un simpatizant.

Profilul social al membrilor BR era variat, cea mai mare parte a membrilor provenind din rândul muncitorimii. Un studiu efectuat la jumătatea anilor `80 ne oferă următoarele explicaţii în ceea ce priveşte alcătuirea socială a membrilor BR: criminali – 5,2%, muncitori – 29,8%, studenţi- 26,7%, militari (incluzând ofiţerii) – 1,2%, vânzători, mici înteprinzători – 2,6%, profesori – 9,8%, profesii liberale – 5,4%, industriaşi, aristocraţi, manageri – 0,7%, alţii – 18%2.

Cei mai mulţi dintre militanţi BR erau tineri între 20-30 de ani, iar majoritatea erau bărbaţi, raportul fiind 5/1 în defavoarea femeilor.

Sursele financiare ale organizaţiei, proveneau din rândul membrilor, de la state sponsor gen Libia s-au suport logistic din partea unor servicii secrete (cel iugoslav de exemplu) ori diverse persoane particulare înstărite, susţinătoare a cauzei revoluţionare, Giangiacomo Feltrinelli fiind principalul exponent.

Iniţial BR, nu au lansat atentate teroriste asupra persoanelor ci proprietăţilor. Explodarea unor bombe în clădiri noaptea, ori incendierea de parcări de automobile sunt doar câteva acţiuni incipiente ale grupului.

Una dintre acţiunile mediatizate ale BR este răpirea scriitorului Leonardo Sciascia, în 18 aprilie 1974 în Genoa.

După 1976, BR vor recruta un număr mare de membrii profitând de alunecarea în derizoriu a diverso organizaţii de stânga, mulţi membrii provenind din mişcări gen: „Puterea Muncitorească”.

În 16 martie 1978 Italia este şocată datorită veştii răpirii lui Aldo Moro, preşedintele partidului italian al democraţiilor-creştini. Răpirea sa realizat în ziua când Moro trebuia să asiste în Parlament la votul privind învestitura noului guvern, ce urma a fi un executiv de uniune naţională, proiectul fiind conceput chiar de Moro, după ce reuşise să-i convingă chiar şi pe comunişti să accepte planul. Presa era informată că preşedintele urma să fie judecat de un „tribunal al poporului”. În 10 mai 1978, corpul lui Aldo Moro este găsit în urma unui anunţ anonim într-un portbagaj de Renault.  La câteva luni după nefericitul eveniment, în 11 septembrie, şeful BR Corrado Alunni (30 ani) a fost arestat datorită unei confuzii, autorităţile crezând că el l-a ucis pe Aldo Moro. Chiar şi aşa „prada” a reprezentat un succes pentru autorităţi.

În acelaşi an, anchetatorii au descoperit arme şi documente ale Brigăzilor Roşii, într-o ascunzătoare. Raportul autorităţilor prezentat opiniei publice după studierea celor descoperite releva următoarele aspecte: BR beneficiau de un excelent suport operaţional,  şi de un lanţ de ascunzători. Un important „parc” de maşini furate era la dispoziţia grupului. Un important număr de buletine şi paşapoarte false sau furate erau la îndemâna teroriştilor.

În 1980-81 autorităţile estimau că BR trebuia să aibă un efectiv de 700-800 de membrii şi complicitatea a circa 50.000 de simpatizanţi. S-au descoperit şi legăturile BR cu Nucleele Armate Proletare(NAP).

Începând cu anul 1984, în cadrul grupului s-au format două curente de opinie privind strategia viitoare a grupului: primul curent prevedea că doar prin acţiunea teroristă se poate produce revoluţia, al doilea curent fiind mai puţin leninist şi considerând că o revoluţie nu este posibilă decât dacă societatea nu este pregătită politic în prealabil. Această situaţie a dus la fragmentarea grupului, fiind de acum înainte împărţit în două fracţiuni: Partidul Comunist Combatant (BR – PCC) şi Uniunea Combatanţilor Comunişti (BR – UCC).

Grupul este responsabil şi pentru răpirea generalului american James Dozier în 1981 şi asasinarea lui Leamon Hunt, şeful Forţei Multinaţionale de pe muntele Sinai.

Din 1988 grupul nu a mai reportat acţiuni teroriste deoarece mulţi membrii ai săi au fost arestaţi de poliţie iar sprijinul extern acordat BR sa diminuat substanţial.

În 2 septembrie 1996, grupul va provoca un nou atentat după mulţi ani de inactivitate, trei indivizi trăgând cu arma dintr-o maşină furată şi aruncând o grenadă în baza americană Aviano din Italia. Nu s-au produs pierderi de vieţi omeneşti ori materiale. Atentatul este revendicat de BR, poliţia confirmând acest aspect după mai multe săptămâni.

Cauzele inflatiei
Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structurat monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor.

Emisiunea excesiva de moneda peste oferta reala de bunuri si servicii.
Aceasta atrage dupa sine un ”surplus de cerere” si, ca urmare, cresterea ansamblului preturilor. Marirea preturilor are loc nu prin simpla sporire a cantitatii de bani, ci prin cresterea cererii pe care acesta o face posibila.
Cresterea masei monetare, insotita de cresterea productiei, poate conduce la cresterea ratei dobanzii, de aici la cresterea cererii pentru investitii si implicit la cresterea preturilor.

Excedentul de cerere agregata (inflatie prin cerere)
Ea apare datorita cresterii cererii agregate, in conditiile in care oferta agregata ramane in urma cererii sau se micsoreaza. Cererea agregata poate sa creasca si in conditiile in care masa monetara nu se modifica. Acest lucru se poate intampla in mai multe cazuri si anume:
• sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de cumparare a acesteia (in Romania mare parte din banii populatiei provin din afara, deoarece un numar mare de persoane lucreaza peste granita, insa continua sa trimita bani familiei aflate in tara)
• se diminueaza inclinatia spre economisire
• se extinde creditul de consum (exista o tendinta accentuata de a lua credite, fie pentru nevoi personale, fie pentru achitizitii imobiliare, de masini etc)
• are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii

Cresterea costurilor de productie( inflatie prin costuri)
Marirea costurilor nu stimuleaza productia si, ca urmare oferta de marfuri scade, iar preturile cresc. Costurile de productie se maresc atunci cand remunerarea factorilor de productie creste mai mult decat productivitatea lor; un loc important, in acest sens, il ocupa sporirea cheltuielilor pentru salarii neinsotita de o crestere superioara a productivitatii muncii. In acelasi sens, al cresterii costurilor, actioneaza si marirea preturilor la materii prime, materiale.

Consecintele inflatiei
Inflatia ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativa, avand numeroase consecinte asupra populatei, agentilor economici si asupra mersului de ansamblu al economiei.
• scaderea puterii de cumparare a populatei
• redistribuirea de venituri si de avutie
• este stimulata inclinatia spre consum
• este descurajata inclinatia spre economisire
• ’fuga’ de lichiditati si preferinta pentru plasarea disponibilitatilor banesti in bunuri durabile neproductive