Federalismul ca alternativa la structura dualista

„Această Europă care doreşte să se recompună are nevoie de o Austrie (…) pentru a integra estul polimorf. Mitteleuropa este o noţiune pragmatică şi conjuncturală, dar la cel mai înalt nivel Austria este indispensabilă Europei”

(Hugo von Hoffmansthal)

La 6 august 1806, sub presiunea armatelor napoleoniene, Francisc II de Habsburg renunţă la titlul imperial. Prin aceasta Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană îşi încetează existenţa sa multiseculară. Evenimentul a trecut ca unul nesemnificativ pentru majoritatea cancelariilor politice europene: de mult timp titulatura imperială nu mai avea nici o semnificaţie, pentru un stat care în ultimii 10 ani se afla într-o continuă defensivă în faţa unui alt imperiu, cel Francez. Cu toate acestea, data de 6 august 1806 poate fi percepută ca începutul sfârşitului pentru Imperiul Habsburgic. Într-adevăr, dacă privim în viitor, exact peste un secol statul austro-ungar, moştenitorul Imperiului creat în urma Ausgleich-ului din 1867, îşi trăieşte spasmodic ultimele clipe de existenţă. La sfârşitul secolului XIX, Austria se află într-o plină criză identitară, ale cărei principale cauze sunt: politica externă dezastruoasă, nemulţumirea naţionalităţilor, divergenţele de opinie şi deosebirile de experienţă politică dintre cele două părţi ale statului austro-ungar.

Tipic oricărui moment de criză, din interior sau din exterior, de pe o linie oficială sau particulară, apar şi se dezvoltă o serie întreagă de proiecte, planuri sau strategii menite să satisfacă cerinţele de modernizare socială, politică şi economică, dar şi care să ducă la o formulă convenabilă de existenţă pentru toate naţionalităţile din Imperiu. O bună parte din aceste proiecte propun pentru statul habsburgic o soluţie federală care, de altfel, nu era total necunoscută austriecilor. Înainte însă de a trece la enumerarea şi explicarea acestor proiecte federaliste este nevoie să recurgem la câteva explicaţii preliminare.

Elaborarea unui studiu a cărui temă să fie federalizarea sau federalismul în Imperiul austriac este o sarcină destul de grea pentru că implică manipularea unui complex de circumstanţe şi a unei multitudini de concepte. Problema germană, problema naţionalităţilor, conceptul de Mitteleuropa, constituţionalismul, dreptul istoric sau dreptul de stat al popoarelor sunt câteva din elementele ecuaţiei federaliste. Impunerea federalismului ca sistem politic în Imperiul Habsburgic înseamnă în primul rând crearea unei structuri organizatorice pentru toată zona Europei Centrale. La rândul ei, aceasta impune, printr-o relaţie cauzală, atât rezolvarea problemei germane şi a celei naţionale, cât şi o structură constituţională care să îmbine pe de o parte drepturile istorice, iar pe de alta dreptul de stat al tuturor popoarelor conlocuitoare.

Din start suntem nevoiţi să menţionăm faptul că încă de la formarea sa, Imperiul Habsburgic a avut o formă federativă. Aflându-se permanent în imposibilitatea de a avea o structură statală absolutist-centralizată (singura dată când o astfel de formulă a fost posibilă a fost în timpul guvernării neoabolutiste a prinţului Schwarzenberg), statul austriac a fost nevoit să dezvolte de-a lungul secolelor o structură federală, care să respecte diversitatea lingvistică, culturală şi religioasă a popoarelor componente. De exemplu, în 1526, Ferdinand I de Habsburg s-a pus în capul unei federaţii la care au aderat Ungaria, Boemia şi Croaţia. Fiecare provincie avea individualitatea sa, reprezentată prin existenţa unei constituţii, a unor tradiţii politice, sociale şi culturale proprii. Dacă la început aceasta a fost doar o uniune personală, cu timpul monarhii ce vor urma lui Ferdinand vor construi organele centrale, militare, financiare şi politice ale Imperiului. Pragmatica Sancţiune din 1713, impusă de Carol VI, avea să dea uniunii personale un caracter contractual stabilind dreptul succesoral perpetuu pentru dinastia Habsburgilor.

Mergând pe o linie asemănătoare, mai ales după criză provocată de Războiul de Succesiune, Maria Tereza şi Iosif II aveau să elaboreze un plan amplu de reforme menit să modernizeze Imperiul. Austria se angajează pe o cale de modernizare, adoptând o serie de reforme şi concedând o serie de drepturi care i se păreau ei convenabile: elaborarea unei politici comerciale, educaţionale, confesionale, administrative coerente. Toate acestea au dus la o centralizare a statului şi la crearea unor repere culturale comune.

În faţa acestei deschideri, precaută de altfel (politica imperială a sprijinit alfabetizarea şi nu formele radicale ale identitarismului, care se puteau întoarce împotriva lor), popoarele au reacţionat într-un mod neaşteptat. Programul reformator a fost cel care a pus bazele creării identităţii naţionale, majoritatea elitelor politice şi culturale ale popoarelor în cauză fiind formate în şcolile şi universităţile înfiinţate şi sprijinite de Habsburgi. Într-un interval de doar câteva decenii se naşte prima generaţia de elite care vor cere drepturile cuvenite pentru popoarele pe care le vor oblădui de acum încolo.

Adevărata problemă însă nu va consta în faptul că dinastia va fi nevoită, într-un fel sau altul, să negocieze cu aceste noi elite, ci mai degrabă în faptul că ideologia naţionalistă a acestora nu are nimic în comun cu cosmopolitismul propovăduit de Casa de Habsburg; întreaga filosofie naţionalistă central-est europeană va fi o receptare a conceptelor romantice germane statuate de Hegel, Herder şi Fichte. Teoria, tipic germană, a naţiunii etno-lingvistice bazată pe identitatea de sânge, de limbă, mult mai puternică şi mai selectivă, avea să fie unul dintre principalii factori de disoluţie ai Imperiului. În mare parte, catalizatorul acestui conflict dintre cosmopolitismul austriac şi naţionalismului popoarelor a fost Revoluţia Franceză şi Războaiele Napoleoniene prin principiile proclamate şi răspândite.

Sesizând pericolul la care ar putea fi expus Imperiul, Francisc II (până în 1806, după care devine Francisc I) împreună cu Metternich aveau să ducă la extrem un concept propriu de guvernare: Hausmacht. Principalul scop al acestui tip de guvernare era Ruhe und Ordnung. În alte cuvinte, singurul liberalism (curent eminamente revoluţionar) acceptat era cel al Împăratului şi al cancelarului acestuia. Orice schimbare era o ameninţare pentru ideea habsburgică, conceptul lui Francisc II de guvernare fiind cel mai bine exprimat de însuşi acesta: „Împărăţia mea seamănă cu o casă şubrezită. Dacă o parte din ea este îndepărtată nu se poate spune cât din ea se va prăbuşi”.

Sintagma „împărăţia mea” este definitorie pentru sistemul impus de Francisc. Ideea habsburgică este sinonimă cu cea de stat dinastic. În fapt, monarhia habsburgică era un patrimoniu de regate şi ducate aflat în posesia exclusivă a Casei de Hasbsburg. Toate acestea, acumulate printr-o politică de război sau de alianţe matrimoniale, formau cel mai mare stat european, după Rusia. Ca urmare, instinctele politice ale reprezentanţilor Casei erau pur de stăpânire: singura menire a statului austriac era aceea de a fi proprietatea Casei de Austria, iar singura menire a reprezentanţilor dinastiei era de a păstra intact patrimoniul sau, mai mult, de a-l lărgi. Acest principiu de guvernare mai are încă o componentă esenţială: loialitatea popoarelor din cadrul statului dinastic urma să fie dedicată exclusiv Casei. Acestea nu trebuiau să se considere germani, unguri, români, polonezi etc. În schimb, Casa avea datoria să conducă imparţial; Habsburgii de altfel, nu sau proclamau niciodată ca fiind germani sau austrieci.

În concluzie, ideea habsburgică consta în paternalismul pe care Casa de Habsburg îl arăta faţă de popoarele sale; în capacitatea dinaştilor de a concilia, sintetiza şi atenua contrastele, după remarca lui Hoffmansthal. În fond, ceea ce propuneau Habsburgii era crearea unei structuri în care principalul liant, elementul unificator cardinal să fie Dinastia.

Această viziunea supra- sau meta-naţională, cosmopolită, paternalistă, impusă de Francisc II şi Metternich avea, printr-o politică nesăbuită, să ducă la grava criză din ajunul revoluţiei de la 1848. De ce? Pentru că, în nici un fel, datorită celor două concepţii total diferite, naţionalismul şi dinasticismul, nu exista o bază de negociere între popoare şi dinastie. Dinastia privea popoarele ca pe nişte copii care trebuiau coordonaţi, ajutaţi şi corectaţi atunci când greşesc (tendinţele liberale ale acestora) printr-o politică de reformă cu o orientare de sus în jos, în timp ce popoarele (elitele acestora, în speţă) doreau o reformă radicală care să pornească de jos în sus. Deznodământul acestui conflict interior a fost revoluţia de la 1848 şi, poate cel mai important, defecţiunea maghiară.

Nu se poate spune că ideea habsburgică nu a avut o oarecare priză. În cadrul evenimentelor din 1848, singura naţiune care era decisă să se desprindă de Imperiu era cea maghiară, restul raliindu-se în jurul noului monarh. În acest sens, exemplul românilor este relevant: în încercarea de rezolvare a diferendului lor cu ungurii: românii au cerut sprijinul direct al Împăratului. Eşecul revoluţiilor de la 1848 se datorează în primul rând radicalismului maghiar, care s-a poziţionat antagonic atât faţă de Dinastie cât şi faţă de celelalte naţionalităţi, negându-le practic dreptul la existenţă. Reprezentanţii politici maghiari nu au luat în considerare că în paralel cu propria lor emancipare a avut loc şi emanciparea popoarelor vecine.

Totuşi, revoluţiile de la 1848, au înregistrat un eşec doar din punct de vedere naţional. Naţionalismul etno-lingvistic a pierdut o primă partidă în confruntarea cu cosmopolitismul austriac. Acesta revine în forţă prin politica neoabsolutistă liberală a lui Schwarzenberg. Noul ministru-prezident a anexat toate ideile generoase ale paşoptiştilor, lăsând liberă dezvoltarea economică, socială, dezvoltarea burgheziei şi modernizarea instituţiilor administrative. În schimb, a limitat, printr-o politică excesivă de centralizare, rolul instituţiilor locale, provinciale în administraţia Imperiului. De asemenea, a reuşit printr-o politică dură să stopeze avansul ideologiei naţionaliste, mai ales a celei maghiare care părea cea mai periculoasă pentru stabilitatea Imperiului. Eşecul lamentabil al revoluţiei, precum şi ocuparea Ungariei şi stigmatizarea ei până către anul 1852, i-a făcut pe conducătorii maghiari sa renunţe la ideile lor radicale. Dacă înainte de 1848, ungurii îşi văd un statut suveran în afara graniţelor imperiului, după 1848 apare dorinţa aceleiaşi suveranităţii, dar fără a se desprinde de Casa de Habsburg. Compromisul cu Austria pare să fie soluţia pentru satisfacerea dublei opţiuni: etno-naţională şi aristocrat-statală.

În ciuda succeselor evidente (mai ales în plan economic şi social), regimul lui Schwarzenberg a nemulţumit popoarele istorice, tocmai datorită acestei politici de centralizare, care era în gravă contradicţie cu federalismul istoric propovăduit de marea nobilime proprietară de pământuri. Într-un stil care l-a consacrat, Franz Joseph îl sacrifică pe Schwarzenberg, şi consiliat fiind de marii nobili maghiari, cehi şi polonezi, dă Diploma din 20 octombrie 1860.

Înainte de a trece mai departe trebuie spus că, nu nemulţumirea popoarelor istorice a fost principala cauză a demiterii lui Schwarzenberg, cât mai degrabă politica externă defectuoasă a acestuia. Înfrângerea armatelor austriece de către cele italiene, a fost o lovitură puternică unei structuri politice al cărei rol principal era de a acţiona pe plan extern. Întotdeauna pentru Habsburgi, politica externă a fost predominantă faţă de politica internă, aceasta din urmă fiind deseori mulată pe cealaltă.

Din această perspectivă trebuie înţelese planurile lui Metternich şi ale lui Schwarzenberg. Viziunea lui Metternich era aceea de crea o structură federală, coordonată de Austria. Această federaţie era însă gândită pentru a acţiona pe câmpul diplomaţiei: ea trebuia să respecte individualitatea popoarelor conlocuitoare într-o structură care să acţioneze unitar, care să aibă o voinţă politică comună la nivel european.  În viziunea omului de stat austriac, această federaţie trebuia să fie arbitrul Europei, o barieră în calea exceselor politice atât occidentale, cât şi răsăritene.

Planul lui Schwarzenberg este asemănător cu cel al lui Metternich, doar că în viziunea sa federaţia visată de fostul cancelar, trebuia să înglobeze şi lumea germanică. Pentru aceasta, Austria trebuia să redevină o mare putere, suficient de solidă pentru a deveni un reper în spaţiul german. De aici structura organizatorică internă a neoabsolutismului: centralizarea şi garantarea unor anumite libertăţi locale, dar sub administraţie germană. Acest lucru însă nu a mai fost posibil, pentru că Prusia, în competiţia ei cu Austria, pentru predominanţă în lumea germanică a luat-o de mult înaintea Habsburgilor. La aceasta s-a adăugat şi veşnica opoziţie a popoarelor istorice, mai ales a maghiarilor.

Revenind la Diploma din octombrie, aceasta a deschis o nouă etapă în viaţa monarhiei: cea a experimentelor constituţionale. Diploma dădea câştig de cauză federalismului: se acorda tuturor provinciilor istorice din Imperiu autonomia, dar fără dreptul suveranităţii. Fiecare provincie avea o dietă, iar deasupra acestora se afla un Parlament imperial (Reichsrat). Într-un decurs de numai 2 luni, exprimarea opiniei libere în cadrul alegerilor pentru Diete şi în cadrul dezbaterilor acestora au aruncat Imperiul într-un haos intern generalizat. Ca urmare, Franz Joseph a trebuit să revină asupra deciziei, însărcinându-l pe Schmerling cu redactarea Patentei din februarie. Aceasta anula o bună parte din libertatea provinciilor, mărind substanţial rolul jucat de Reichsrat. Totuşi, pentru ca reacţia, mai ales a ungurilor, să nu fie atât de violentă, Schmerling a statuat o delimitare între teritoriile maghiare şi cele nemaghiare: a instituit un parlament federal bicameral, compus dintr-un parlament general care se preocupa de probleme privitoare întregului Imperiu, şi un parlament restrâns dedicat doar problemelor ungare. De asemenea, autonomia comitatelor şi constituţia paşoptistă au fost recunoscute.

Prin aceasta se făcea un prim pas spre ceea ce avea să devină dualismul. Pe toată durata guvernării lui Schmerling, între unguri şi dinastie a existat un echilibru: nici una nu o putea distruge pe cealaltă, dar nici una nu putea fi cu adevărat mare fără cealaltă.

Ceea ce va grăbi însă alianţa definitivă dintre cele două va fi înfrângerea austriecilor de la Sadowa. Dacă desfiinţarea Imperiului din 1806 a fost o pierdere mai degrabă simbolică, alungarea austriecilor din spaţiul german a fost un eveniment cu consecinţe geopolitice foarte importante. Reculul acestuia a fost crearea monarhiei dualiste din 1867, atenţie, cu susţinerea lui Bismarck. Însăşi cancelarul german a observat că singura modalitate de salvare a structurii habsburgice era compromisul cu ungurii. Ca urmare, principiul federalist va triumfa, dar numai în favoarea ungurilor, care-şi văd realizate visurile de creare a statului unitar maghiar.

Noua structură era o confederaţie formată din două state: Cilseithania şi Regatul Ungar. Cilseithania se compunea din 17 provincii, care se bucurau de o largă autonomie, sub controlul unui reprezentant al Împăratului. Puterea executivă era exercitată de Împărat şi Cabinetul Imperial, iar cea legislativă de Reichsrat, împărţit într-o cameră superioară şi una inferioară. Regatul Ungariei era împărţit în 63 de comitate, cuprinzând şi 26 de oraşe libere regeşti. Puterea executivă era exercitată de rege şi de cabinetul maghiar, iar cea legislativă de un parlament bicameral, compus dintr-o cameră a magnaţilor şi una a deputaţilor. Nobilimea îşi recăpăta o bună parte din poziţia pierdută, iar Ungaria îşi recăpăta controlul asupra Transilvaniei, Croaţiei şi Slavoniei. Externele, finanţele şi războiul rămâneau subiecte de interes comun. Noul sistem politic a fost consacrat prin constituţiile celor două state: legile din decembrie pentru Cisleithania şi legile din martie pentru Regatul Ungar. .

În acelaşi stil, un mai târziu, ungurii vor acorda croaţilor o serie întreagă de concesii, încheind cu ei Nagobda, act în urma căruia Dieta croaţilor îşi poate trimite 29 de reprezentanţi în Parlamentul maghiar, un ministru fără portofoliu, iar croata devine limbă oficială în administraţia Regatului croato-sloven.

La şedinţele Camerei din Pesta, li s-a permis unui număr de 13 delegaţi români să participe. Dintre aceştia, unii s-au maghiarizat, iar alţii au continuat să lupte pentru drepturile românilor din Transilvania. Alexandru Roman este un astfel de exemplu: deputat, el a înfiinţat o publicaţie, Federaţiunea (1869-76), care susţinea că dualismul trebuie să fie doar o primă etapă în federalizarea Imperiului. În caz contrar, dacă dualismul va rămâne doar „unio duorum nationum contra plures” atunci el va fi destinat prăbuşirii. Pentru o serie de articole, lui Roman i s-a ridicat imunitatea şi a fost întemniţat 1 an de zile.

Scopul pentru care a fost creat dualismul nu a fost atins: problema naţionalităţilor nu a putut fi rezolvată, ba dimpotrivă, aceasta s-a acutizat. Cu toate că au existat iniţiative de atragere a cehilor într-un sistem trialist, prin acordarea unor drepturi asemănătoare ungurilor, naţionalismul german care devenea tot mai puternic s-a opus cu înverşunare. Despre germanii austrieci, trebuie spus că o mare parte din frustrările survenite în urma aplicării de către Bismarck a soluţiei kleindeutsch s-au îndreptat împotriva cehilor şi a evreilor în special. Naţionaliştii germani au continuat să creadă cea mai bună soluţie este unirea cu Reich-ul wilhelmian, existând chiar şi unele voci radicale, precum cea a lui Schonerer, care cereau desfiinţarea Imperiului şi alipirea tuturor germanilor la Germania.

Jacques Le Rider atrage atenţia asupra două caracteristici fundamentale ale dualismului. Prima dintre ele se referă la dualism ca la consacrarea principiului „dreptului de stat” (= ansamblul privilegiilor ce menţineau independenţa naţiunii faţă de dinastia străină). Pentru a-şi recâştiga poziţia externă grav zdruncinată, Austria avea nevoie de un echilibru intern, iar acesta putea să fie realizat numai prin cooptarea ungurilor, cea mai puternică naţiune după cea germană. În schimbul colaborării, austriecii au oferit ungurilor ceea ce-şi doreau de foarte multă vreme: formula statală autonomă în graniţele fostului regat al Sf. Ştefan. Acest stat însă nu corespundea nici unei etnii, nici unei limbi, fiind mai degrabă un hibrid în ciuda dorinţei ardente a ungurilor de a-l proclama stat naţional. În virtutea acestui drept de stat ungurii au dus o politică a naţionalităţilor care avea să tragă, prin lipsa de experienţă politică, în jos monarhia.

De asemenea, dualismul a fost o trădare a principiilor habsburgice de conducere a Imperiului. Alierea dinastiei cu una dintre naţiuni, a doua de fapt după cea germană, a făcut ca acea imparţialitate legendară a Împăratului să se evapore. Ca urmare, ideea habsburgică a unui Reich continuator al Sfântului Imperiu, federalizând „statele” din spaţiul dunărean, rămânea în stadiul de proiect, în pofida câtorva experienţe şi realizări incontestabile din partea cisleithană: compromisul Moraviei din 1906. Un sistem asemănător a fost aplicat în Bucovina (1910) şi urma să fie aplicat în Galiţia (1914).

Odată cu întărirea sistemului dualist, atmosfera nu mai este una atât de favorabilă proiectelor federaliste; până către 1895, nu se va mai înregistra nici un proiect federalist de amploare, dualismul fiind o structură în care atât liderii vienezi cât şi cei budapestani s-au complăcut.

După 1895, asistăm la o inflaţie de proiecte federaliste, menite să-şi aducă contribuţia cel puţin teoretică la o re-reorganizare a Monarhiei. proiectele austriacului Renner, a cehului Pekar, a ungurilor Karoly şi Jaszi, precum şi a românului Popovici au făcut carieră în gândirea politică, toate aceste personaje fiind susţinute de Franz Ferdinand. Viitorul moştenitor era pregătit ca atunci când va ajunge la putere să-şi reformeze statul: „Trăiesc şi voi muri pentru federalism, este unica mântuire a monarhiei, dacă mai poate s-o mântuie cineva. Dualismul este în zilele noastre un regim cu totul învechit, el intră în categoria absurdităţilor, anomaliilor”.

Dintre acestea cel mai important este cel al românului A.C. Popovici, expus în lucrarea sa de căpătâi: Stat şi naţiune: Statele Unite ale Austriei Mari. Planul federal al lui A.C. Popovici urma să conţină 15 state alcătuite pe baze etnice, adică respectându-se individualităţile naţionale şi nu drepturile istorice. Puterea executivă avea să fie exercitată de împărat şi un guvern federal, format din reprezentanţi ai guvernelor locale: 7 pentru Austria şi Ungaria, 5 pentru Bosnia, 4 pentru Transilvania, 3 pentru Croaţia şi cele două Galiţii, 2 pentru Boemia germană şi Slovacia şi 1 pentru Moravia, Ucraina, Voivodina, Triest, Tirol şi Ţara Secuilor. Guvernul federal urma să se împartă în 5 comitete, fiecare cu prerogative precise: externe, interne, finanţe, administraţie, armată. Fiecare comitet trebuie să aibă reprezentanţi din cel puţin 3 naţionalităţi diferite.

Ca şi limbă oficială a confederaţiei va fi folosită germana, iar fiecare parlament naţional va putea stabili limba oficială a naţiunii respective, a cărei întrebuinţare va fi permisă şi în Parlamentul federal. De asemenea, el răspunde şi contra argumentului conform căruia imperiul se va slaviza. El spune că raportul dintre slavi şi neslavi este de 20 la 25 de milioane. La aceasta se adaugă şi faptul că statele naţionale slave din Imperiu nu se vor ralia Rusiei, pentru că dacă o vor face vor fi înghiţite de Rusia.

El era convins că germanii, slavii şi românii din Imperiu ar fi acceptat această formulă. Faţă de maghiari atitudinea sa era una şovină, aceasta datorându-se frustrărilor suportate de români din cauza politicii maghiare a dualismului. Mai mult el era convins că maghiarii nu vor accepta o astfel de formulă de organizare, de aceea cerea ca decizia să fie luată unilateral doar de forurile austriece. Totuşi, dacă atitudinea maghiară era previzibilă, o bună parte din elitele cehe, slovace, croate au refuzat planul lui A.C. Popovici, considerând că se dădeau concesii prea mari centralismului. Totuşi, personalităţi ca Milan Hodza au acceptat planul, dar ca bază de negociere cu Austria, primul lucru pe care acesta îl cerea era impunerea votului universal.

Karl Renner a fost un alt intelectual care a propus o re-formare a Imperiului. Renner a conceput reorganizarea statului prin înlocuirea vechiului sistem administrativ cu unul alcătuit numai din 4 zone: Austria Interioară, Sudeţii, regiunea maritimă şi ţinuturile carpatice. Ideile lui Renner, care făcea parte din grupul austro-marxiştilor de la Viena, au avut un ecou mai ales în rândul proletarilor. sintetizată în programul de la Brno, din 1899, problema naţională se putea rezolva, în viziunea austro-marxiştilor, doar într-o societate strict democratică, întemeiată pe alegeri universale. Renner, vedea faţă de Popovici, o structură mai degrabă confederativă, nu la fel de strânsă în jurul Împăratului. De asemenea, ideea de naţiune se baza la Renner pe existenţa organizaţiilor cultural-civice.

Un alt mare gânditor al vremii, dar de naţionalitate maghiară de această dată, O. Jaszi, considera lucrarea lui Popovici ca fiind una de propagandă. Cu toate că era un adept ardent al federalismului, acesta a adus unele contra-argumente pentru care ideea federală nu o să aibă niciodată viaţă lungă în imperiu: intensitatea sentimentelor naţionale a fost mult mai puternică decât patriotismul dinastic. Jaszi, în toate lucrările sale, a făcut critica politicii maghiare a naţionalităţilor, el pledând pentru „o bună şcoală, o bună administraţie şi o bună justiţie”, trei elemente absolut necesare pentru ca să existe un modus vivendi confortabil între maghiari şi celelalte naţionalităţi ale Imperiului. Pentru ca aceasta să se întâmple cele trei elemente trebuiau practicate în limba maternă a fiecărei naţionalităţi.

Un ultim proiect, foarte interesant în opinia mea este proiectul lui Friedrich Naumann din 1915. Într-o lucrare, care de altfel a consacrat termenul de Mitteleuropa, numele omonim al cărţii, acest erudit evreu a imaginat o structură federală compusă din Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul German, ca şi o continuare a Triplei Alianţe. Proiectul său apare în timpul Primului Război Mondial, fiind menită să caute, în fapt, o soluţie viabilă pentru câştigarea războiului, pe care considera că Puterile Centrale aveau să-l piardă atâta timp cât nu-şi unificau şi completau forţele reciproce.

Ca şi încheiere ar trebui spus că existenţa tuturor acestor proiecte federaliste, proiecte de reformă a administraţiei, au avut un rol foarte important şi au arătat starea muribundă în care se afla Imperiul la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. În ciuda faptului că, proiecte federaliste au prezentat mai toate elitele din cadrul tuturor popoarelor conlocuitoare ale Imperiului, după pacea de la Versailles o statistică simplă ne arată că un singur stat succesor a dus mai departe tradiţia federală a Imperiului: Cehoslovacia. Restul statelor succesoare au aplicat mai simpla şi convenabila formulă a statului naţional.