Doctrina Sfantului Apostol Petru

Edictul de la Mediolanum, acordat de Constantin si Licinius in 313, extinde oficial toleranta religioasa din Imperiului Roman, punand capat persecutiilor crestine de la inceputul secolului IV, imaginate de tetrarhul Diocletian. Eliminand, la nivel politic tetrarhia, Constantin pune bazele noului Imperiu Roman crestin, folosindu-se de traditia politica romana si de diferendele teologice orientale. Prevalandu-se de functia traditionala a imparatului roman, de sef al cultelor oficiale (Pontifex Maximus), si de imensul prestigiu pe care il avea in randul crestinilor, Constantin isi impune optica in toate divergentele doctrinare, care anima Conciliul Ecumenic de la Niceea (325), moment organizational esential pentru viitorul crestinismului.

In aceste circumstante, noua religie recepta se dezvolta sub atenta obladuire imperial, care o protejeaza, subordonand-o. Constantin, pagan pana in ultima sa clipa, este considerat de facto primul imparat crestin, pentru ca, in a doua parte a vietii sale, a urmat cu consecventa transformarea noii religii in coloana vertebrala spirituala a imperiului, in sensul noii arhitecturi politice pe care a imaginat-o. Traditia inceputa de Constantin cel Mare s-a perpetuat in Imperiul Roman de Rasarit, fiind fundatia doctrinei imperiale bizantine, despre care vom mai discuta.

Axiomatica in rasarit, autoritatea exercitata de puterea seculara asupra celei ecleziastice, devine o povara in partea de miazanoapte a imperiului. Slabirea autoritatii imperiale, in epoca post-theodosiana, culmineaza cu disolutia institutiilor statului dupa 476, cand Odoacru il depune pe ultimul imparat roman, junele Augustulus, asa cum nefericit a fost numit de posteritate. La nivel administrativ, disparitia sistemului roman aduce grave prejudicii coloniilor, impingandu-le spre o ruralizare accelerata. In mandrele orase ale vestului, autoritatea politico-administrativa a fost preluata de puterea laica, episcopii fiind singurii locuitori ai zonelor urbane, care se aflau la acea data intr-o schema de organizare ierarhica.

“Teologia strazii” prezenta la Constantinopol, care anima populatia umila dar si clerul cel inalt, pareau discutii teoretice sterile comparate cu dificultatile pe care Episcopul Romei, urmasul Sfantului Petru le avea de infruntat la Roma. Scurtele perioade in care imparatul din rasarit isi exercita de facto autoritatea direct in Italia sau prin intermediul ducelui de Ravena, care ocupa o functie in ierarhia ordinara a Imperiului, au fost neesentiale la nivel istoric. Doar Iustinian(527-565), in epoca sa de mare expansiune, si pe alocuri, puternica dinastie a Heraclizilor(610-717) au reusit sa subordoneze politic Italia, si odata cu ea, vocea Papei.

Pentru noi, care incercam sa deslusim contextul istoric al conturarii doctrine Sf. Petru, este mai putin interesanta perspectiva centralizatoare a Constantinopolului laic si ecleziastic, ci instrumentele ideologice pe care Roma le-a contrapus. Respingerea primatului Constantinopolitan si elaborarea unei teze unice ca forta in lumea crestina au fost ideile centrale ale Episcopatului Roman.

Doctrina Sf. Petru se contureaza in preajma Conciliului Ecumenic de la Constantinopol, conciliu ce se caracterizeaza prin sporirea prestigiului pe care orasul gazda il are in raport cu celelalte scaune patriarhale. Canonul doi al conciliului afirma: “Episcopii apartinand unei alte dioceze nu trebuie sa se ocupe de bisericile straine. Potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei trebuie sa se ocupe numai de problemele Egiptului, episcopii din Orient administreaza numai Orientul, pastrand prerogativele date Antiohiei, prin canoanele de la Niceea”. Aceasta decizie avea rolul de a limita implicarea influentelor patriarhii orientale (in special Alexandria si Antiohia) in zonele exterioare jurisdictiilor lor legale. Canonul urmator va transa lupta pentru suprematia patriarhatelor in lumea crestina, rolul privilegiat al Alexandriei fiind abrogat, in dauna Constantinopolului: “Episcopul Constantinopolului va avea intaietatea, dupa episcopul Romei, deoarece Constantinopului este noua Roma”.

Sporirea rolului ecumenic al capitalei bosforene a fost perceput ca o amenintare de Roma, care a raspuns, in 382, prin Sinodul de la Roma, unde Papa Damascus a ridicat unilateral Patriarhia Romana la nivel de Scaun Apostolic. Argumentul sau, in raport cu Constantinopolul, consta in sublinierea rolului pe care Sfantul Apostol Petru l-a avut in fondarea bisericii crestine romane.

Pretentiile Papalitatii se legitimeaza prin intermediul mai multor pasaje biblice si a unor documente interpretabile, care arata rolul pe care Sf Petru il are in raport cu Isus Christos si apoi mostenirea pontificala pe care Apostolul o lasa urmasilor sai, patriarhii romani. Evanghelia dupa Matei, contine un pasaj esential in legitimarea pretentiilor bisericii romane. Matei vorbeste despre un dialog intre Isus si Petru, in apropierea localitatii Cezareea Filipi, prin care se deduce primatul SF. Pavel in raport cu restul apostolilor: “Si Eu iti spun, tu esti Petru si pe aceasta piatra Voi crea Biserica Mea”. Primatul Sfantului Petru intre apostoli era, in general, un fapt acceptat, subliniat, de pontifii romani inca din secolul III.

Urmasul Papei Damascus, Siricius (384-399), a emis un act, denumit Decretalia Constituta, care afirma primatul roman, episcopii fiind obligati sa tina cont de orice decret papal sau decizie sinodala.

Reusind sa creeze o legatura legitima intre Isus si Petru, doctrina gandita de pontifi mai avea nevoie de un singur liant pentru a deveni legitima: crearea unei legaturi puternice intre Petru si urmasii sai, episcopii romani. Acest neajuns va fi surmontat la cumpana secolelor IV-V, cand Rufinus din Actilea (345-410) a tradus din limba greaca, un document datand de la sfarsitul secolului I, considerat a fi „veriga lipsa”. Este vorba de o scrisoare anonima, atribuita Papei Clement I. Ea se adresa Sfantului Iacob, care se afla la Ierusalim, si vorbeste despre ultimele momente ale vietii Apostolului Petru si decizia sa de a transmite autoritatea sa ecleziastica Papei Clement I: “Eu, Petru, ii incredintez lui puterea de a lega si a dezlega, astfel ca orice va decide el pe pamant va fi recunoscut in ceruri, pentru ca el va lega aici ceea ce trebuie legat si va dezlega ceea ce trebuie dezlegat.” Incredintarea succesiunii era esentiala pentru Pontifii Romani, fiind singura experienta diferita pe care o puteau invoca in raport cu alte Scaune Patriarhale, care se puteau legitima ca fiind fondate de Petru (Antiohia, Alexandria).

Conciliul Ecumenic de la Efes (431) a fost un moment oportun pentru Papalitate de a-si afirma primatul in lumea crestina, legatii papali prezenti, subliniind rolul Apostolului Petru, asa cum reiese el din Evanghelia dupa Matei si importanta Papei in lumea crestina, in calitate de succesor al Sfantului Petru. Nestorianismul „a tinut capul de afis” al Conciliului de la Efes, astfel incat, primatul Romei in raport cu celelalte scaune patriarhale nu a fost discutat.

Ultimul moment esential pentru conturarea doctrinei Sfantului Petru este Pontificatul lui Leon cel Mare (440-461), care a folosit dreptul roman pentru a clarifica juridic pozitia Papei ca succesor al Apostolului. Dreptul roman prevedea, in materie de succesiune, ca urmasul obtinea statutul juridic al defunctului si toate proprietatile sale. Conform interpretarii lui Leon I, episcopul Romei mostenea functia, statutul juridic si puterile Sfantului Petru, nu insa si meritele sale personale (recunoasterea lui Isus ca fiu al lui Dumnezeu, calitatea de Apostol – Papa atribuindu-si titlul de Apostolicus, nu Apostolus).

Biserica Romana a reusit sa isi contureze o doctrina puternica, care insa nu a influentat in mod deosebit viata ecleziastica in Orient, poate si datorita prezentei pe scena politica si cea ecleziastica a unor personalitati importante, precum Ioan Chrysostomul sau imparatul Marcian, fervent sustinator al pozitiei constantinopolitane.