Conservatorismul politic

Moto: «De discernământ e nevoie atâta vreme cât suntem vii»

Horia-Roman Patapievici

La sfârşitul sec. 17, în Anglia, au loc o serie întreagă de mutaţii a căror principal rezultat va fi cristalizarea sistemului politic modern englez. Un lung şir de acte cu valoarea constituţională vor pune capăt unui alt şir de experimente nereuşite (Cromwell, Restauraţia): Test Act (1673), interzice funcţiile publice neanglicanilor, Habeas Corpus (1679), pune bazele libertăţii individuale, Tollerance Act (1689), creează un larg front protestant (Anglia se deschide în faţa dizidenţilor, dar se închide în faţa catolicilor),  Act of Settlement (1701), dă dreptul numai protestanţilor să urce pe tronul englez. Toate acestea sunt încununate de Revoluţia Glorioasă şi de Bill of Rights (1689), care defineşte limitele puterii regale şi prerogativele Parlamentului. Astfel, sistemul politic englez modern este creat: instituţiile engleze sunt dotate cu prerogative, conflictele religioase sunt în mare parte încheiate, prin asigurarea predominanţei protestanţilor, partidele politice sunt conturate (whig şi tory), iar libertatea individuală este statuată. Totuşi, un lucru trebuie evidenţiat: generalitatea textelor duce la nevoia interpretării acestora, motiv pentru care funcţionarea instituţiilor a depins în mai mare măsură de practică, decât de teorie. Drept urmare, se formează o întreagă tradiţie, de unde şi ideologia organicistă a englezilor. Aceasta va fi foarte bine pusă în evidenţă în momentul în care modelul sistemului politic englez se va lovi de un altul: cel creat în urma Revoluţiei Franceze. Din conflictul ce va urma acestei coliziuni se va naşte o nouă doctrină politică, o nouă ideologie: conservatorismul politic.

La doar 100 de ani de la Revoluţia Glorioasă engleză, o altă Revoluţie, cea Franceză din 1789, va produce un cutremur politic de proporţii în Europa. Salutată, la început, chiar şi de englezi, cu timpul aceasta va ajunge să fie dezavuată, datorită exceselor pe care le-a produs (teroarea iacobină şi gnosticismul care a început să o caracterizeze). Cel care va iniţia şi va conduce acest curent va fi Edmund Burke, un politician englez aproape anonim, care va ajunge să fie consacrat prin redactarea unei lucrări fundamentale pentru gândirea politică modernă: Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa (1790). Această lucrare este actul de naştere al conservatorismului politic. Din această cauză, vom vedea, conservatorismul va dobândi una dintre principalele sale componente: caracterul anti-revoluţionar.

Etimologie şi origini:

Totuşi, înainte de a ne referi la cauzele care au determinat apariţia şi conturarea doctrinei conservatoare, în general, va trebui să facem apel la originea sa etimologică. În latină, termenul conservare înseamnă a proteja, a prezerva, a salva, fiind sinonim cu alţi termeni: custos, servator, adesea întâlniţi ca apelative ale împăraţilor romani.  În sec. 13, termenul de conservator este folosit pentru funcţionarii religioşi sau laici care au rolul de a apăra şi conserva legile. În Anglia ei vor fi predecesorii acelor „Justices of the Peace”. În Franţa, termenul conservateur apare în jurul anului 1400, desemnând acelaşi tip de funcţionari. Sensul politic va fi elaborat de abia la sfârşitului sec. 18. Burke foloseşte verbul „a conserva”, ca opus tendinţelor liberale de „a schimba”. Într-un sens asemănător este folosit în germană: Friedrich Gentz vorbeşte despre „tendinţa de a conserva”; iar, în franceză este folosit în scrierile politice ale lui Madame de Stael. În sfârşit, sensul politic modern al termenului (cel care este partizanul menţinerii sistemului politic şi sociale prestabilit) îl găsim în publicaţia periodică a lui Chateubriand, Le Conservateur (1818). Această publicaţie susţinea „regele, libertăţile, Charta şi toţi oameni loiali şi respectabili…”. Nu în ultimul rând, prima dată când o formaţiune politică este denumită „conservatoare” va fi, în Anglia, în jurul dezbaterilor referitoare la Reforma parlamentară din 1832. Acest apelativ a fost consacrat membrilor partidei tory din Parlamentul britanic. Mai mult, aceştia, în vremea conducerii lui Robert Peel, îşi vor însuşi acest apelativ, aproximativ în acelaşi timp în care whig-ii se vor autodesemna ca liberali. Doctrina nou-înfiinţatului Partid Conservator era: apărarea legii şi ordinii, alături de voinţa de a reforma orice instituţie care necesita acest lucru, dar prin paşi graduali şi deliberaţi.

Aşa cum am mai spus, ceea ce l-a determinat pe Burke să scrie o critică atât de vehementă la adresa Revoluţiei Franceze este turnura radicală spre care aceasta s-a aplecat. Chiar nici aceasta nu ar fi fost problema, Burke era un adept al principiului suveranităţii fiecărui stat, ci faptul că ideile radicale începeau să difuzeze în toată Europa. Practic lucrarea sa este o replică la adresa predicii lui Richard Price, care lăuda Revoluţia Franceză şi o considera ca un model demn de urmat. Astfel, actul de naştere al conservatorismului modern este însăşi Revoluţia Franceză. Pornind de la aceeaşi premisă, Robert Nisbet formulează şi alte posibile „surse” ale conservatorismului[6]. Revoluţia industrială, prin mutaţiile sale, mai ales demografice, a produs o mutaţie a centrului politic tradiţional dinspre zona rurală spre cea urbană. Creşterea populaţiei muncitoreşti, lipsită de drepturi economice şi politice, dar şi de cultură politică, îi aruncă pe reprezentanţii acestei categorii sociale în mrejele metodismului (religie ai cărei pastori sunt foarte intransigenţi în cerinţele şi criticile lor) şi ale utilitarismului (conceptualizat de Jeremy Bentham care susţinea că fericirea trebuia să fie accesibilă cât mai multora). Ambele curente erau individualiste şi egalitariste, luptând pentru o schimbare perpetuă a societăţii şi ghidate de aceleaşi idei abstracte, absolutizante (tipice Revoluţiei Franceze), de libertate şi egalitate.

Ce este conservatorismul?

Ce este conservatorismul? este o întrebare pe care am formulat-o încă din momentul în care am început să-mi adun materiale pentru redactarea acestui referat. Lucrările şi eseurile pe care le-am consultat sunt unanim de acord într-o privinţă: conservatorismul nu este doar o simplă ideologie politică, ci şi un complex sistem de valori, o serie de concepţii fundamentale asupra vieţii omeneşti, un ansamblu coerent de credinţe, valori, înclinaţii, de atitudini şi ataşamente. Adrian-Paul Iliescu pledează pentru înţelegerea conservatorismului ca un tip de raţionalitate, iar pentru susţinerea acestui punct de vedere, el propune o paralelă între conservatorismul sec. 19 şi empirismul filosofic englez al sec. 17-19. Urmărindu-i demersul putem observa că între cele două curente (fără a spune că unul se originează din celălalt) există un şir de similitudini de principii: principiul moderaţiei şi al compromisului (eroarea avântării, frica de hybris, principiul „celei de-a treia căi”), neîncrederea în capacităţile intelectului omenesc şi în aptitudinile sale politice, perceperea raţiunii umane ca dependentă de pasiuni (failibilitatea raţiunii), limitarea şi controlul forului raţional şi a celui politic, imprevizibilitatea viitorului (eşecul oricărei planificări), experienţa vieţii ne este dată de istorie şi tradiţie, neîncrederea faţă de abstracţii. Toate aceste principii vor fi însuşite de Edmund Burke şi transformate într-o ideologie politică.

Edmund Burke (1729-97) este considerat de cei mai mulţi specialişti ca fiind părintele spiritual al conservatorismului modern. Prin scrierile sale el fost primul care a reuşit să contureze o doctrină conservatoare. De altfel, el este şi singurul ideolog al conservatorismului. Aceasta nu înseamnă că nu au mai existat şi alţi mari conservatori: Hume, Disraeli, Tocqueville, Salisbury, Karl Mannheim, Ortega y Gasset, Popper, Hayek etc., dar lucrările acestora, chiar dacă conţin accente conservatoare, nu formează un catehism similar cu lucrarea lui Burke (Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa). Paradoxal pentru Burke este faptul că el a fost un membru al grupării Whig, considerată ca având idei liberale; şi, mai mult, a fost un campion al cauzei americanilor, susţinând încercările acestora de a se rupe de sistemul colonial englez. Deci, Burke apără iniţiativele revoluţionarilor americani, dar respinge tezele Revoluţiei Franceze. De ce? Răspunsul ni-l oferă chiar el în Reflecţiile… sale. Există o diferenţă fundamentală între cele două revoluţii: Revoluţia americană este una pornită de pe nişte baze reale (lipsa drepturilor politice ale coloniştilor într-un sistem în care acestea sunt statuate), în timp ce Revoluţia franceză porneşte de la nişte baze filosofice: libertatea şi egalitatea, care sunt nişte constructe abstracte, datorită faptului că niciodată nu au existat în Franţa. Mai mult, câştigarea puterii de către revoluţionarii americani a dus la crearea unui sistem echilibrat (sistemul politic america, Constituţia din 1787), în care drepturile şi obligaţiile politice au fost statuate şi normate. Revoluţionarii francezi, în schimb, odată ajunşi la putere au provocat un adevărat haos politic, drepturile naturale devenind un pretext pentru un lung şir de orori: nivelarea socială în numele egalităţii, nihilismul în numele libertăţii şi obţinerea puterii absolute în numele poporului.

Prin urmare, nu se poate spune despre Burke că el se opune revoluţiei ca atare, ci mai degrabă tipului de revoluţie evocat de francezi la sf. sec. 18. Practic, el respinge revoluţia ca „ritual vrăjitoresc”, ca un act politic sforţat, inspirat de proiecte voluntariste şi de fixaţiuni intelectuale. El este adeptul unei revoluţii asemănătoare Revoluţiei Glorioase de la sf. sec. 17, o revoluţie care combină schimbarea cu o continuitate parţială, o revoluţie care nu-şi propune (aşa cum vor revoluţionarii francezi) crearea unei noi societăţi şi a unui om nou. Ceea ce el reproşează revoluţionarilor francezi este lipsa lor de experienţă politică, aceştia nefiind în stare să impună o reformă politică, fapt relevat de numeroasele schimbări de putere. Trecerea de la monarhia absolută, la o monarhie constituţională, iar apoi la o republică, pare mai degrabă o luptă pentru putere, iar impunerea Terorii, ca pretext pentru apărarea drepturilor naturale, face ca Franţa să arate mai degrabă ca o ţară cucerită.

Reacţia lui Burke nu este una împotriva schimbării politice ca atare, ci împotriva schimbării arbitrare şi maximaliste, făcută de oameni neexperimentaţi politic. De asemenea, el consideră că libertatea şi egalitatea sunt principii abstracte, motiv pentru care revoluţiile în numele lor sunt nejustificate. Burke este considerat un conservator tocmai pentru că nu a avut încredere în proiectul raţionalist francez, pe care l-a considerat naiv, pentru că, argumenta el, niciodată în politică nu te poţi baza pe principii abstracte sau pe „drepturi naturale”. Lui Burke, proiectul revoluţionarilor francezi de reconstruire a societăţii pe baze democratice i se pare o utopie, el furnizând câteva argumente istorice destul de puternice:

a nu se poate instaura democraţia într-o ţară atât de mare  precum Franţa

a democraţie autentică nu poate exista, pentru că ea întotdeauna va înclina spre alte tipuri de regimuri (oligarhia sau dictatura)

a democraţia este un regim bazat pe lăcomia celor săraci, motiv pentru care pune în pericol pe cei bogaţi (am văzut atentatul la proprietate comis de revoluţionarii francezi)

a democraţia conţine în esenţa sa un element anarhic, fiind un regim al dezordinii

Cu toate că, practic, Burke a demontat Revoluţia Franceză, el nu poate fi acuzat în nici un fel de reacţionarism (apologet al trecutului şi adversar al oricăror schimbări politice). De multe ori, în timpul activităţii sale politice a arătat că schimbarea este necesară: a susţinut cauza americană, cerând englezilor să se adapteze la starea de fapt (acceptarea principiului american „no taxation without representation”). Mai mult, şi Reflecţiile… conţin un proiect politic pozitiv. Unul dintre principalele crezuri ale lui Burke a fost acela că ştiinţa politică este o ştiinţă experimentală. În continuarea empirismului filosofic englez, Burke susţine că numai experienţa îl poate ghida corect pe omul politic şi în nici un caz nu raţiunea, pentru că aceasta poate cădea victimă pasiunilor (este exact ceea ce s-a întâmplat cu revoluţionarii francezi). Experienţa merge mână în mână cu tradiţia: timpul, adică istoria, este singurul care poate regla anumite practici. Exemplul cel mai bun este însuşi sistemul politic englez, care s-a adaptat încontinuu , începând de la Magna Charta şi până în 1688, si de la 1688 până în momentul în care Burke îşi redacta lucrarea. Pornind chiar de la spusele lui („un stat lipsit de mijloacele unor schimbări este lipsit de mijloacele conservării sale”), Burke este adeptul schimbărilor, dar acestea trebuie să fie graduale, organice şi nu lipsite de discernământ. Schimbările trebuie să fie întotdeauna adecvate corpului politic.

Scrierile lui Burke, precum şi a altor intelectuali ai sec. 19-20, nu au reuşit să facă din conservatorism o ideologia la fel de coerentă şi de bine închegată, precum era liberalismul, de exemplu. Conservatorimul a rămas la stadiul unei acumulări de idei, mai mult sau mai puţin acceptate, un crez politic mai degrabă delimitat de ceea ce respinge decât de un program pozitiv. Totuşi, unele repere există, rolul găsirii acestora aparţinând celor care se ocupă de studiile referitoare la conservatorism.

În primul rând, în analiza discursului conservator trebuie să se facă o distincţie clară între ceea ce înseamnă conservatorism şi ceea ce înseamnă tradiţionalism. Max Weber, definea tradiţionalismul ca fiind „conservatorismul natural”, comportamentul contrapus oricărui reformism, tendinţa de neaderare decât cu greutate la nou, rezistenţa dintâi la orice noutate. Tradiţionalismul e universal uman şi atemporal. În schimb, conservatorismul politic este un construct istorico-sociologic, un fenomen specific modern.

Şi totuşi, ca orice ideologie modernă, conservatorismul trebuie să se învârtă în jurul câtorva concepţii sau principii diriguitoare. În acest sens, Robert Nisbet, în lucrarea sa despre conservatorism a reuşit să găsească 5 binomi de termeni care, în opinia lui, sunt fundamentali pentru modul de gândire conservator: prejudecată şi raţiune, autoritate şi putere, libertate şi egalitate, proprietate şi viaţă, religie şi moralitate.

Înainte de a începe să tratăm aceşti binomi, pe o structură similară cu Robert Nisbet, o observaţie este absolut necesară. Conservatorismul nu se rezumă strict doar la o politică antirevoluţionară. Schimbarea şi reformele au fost acceptate şi de unele personaje politice, considerate multă vreme de istoriografie ca fiind reacţionare: Pitt Junior, Metternich, Peel, Bismarck etc. Diferenţa dintre aceştia şi alţi oameni politici, consideraţi reformatori, era că ei au acceptat impunerea schimbărilor, dar într-o schemă conservatoare, de sus în jos, fără zdruncinarea sistemului politic existent. Diferenţa dintre cele două tipuri de reformatori este că prima categorie susţine un reformism gradual, organicist, în timp ce a doua susţine un tip de reformism revoluţionar, prin transformarea radicală a sistemului.

O a doua observaţie se referă la legătura şi, în acelaşi timp, dihotomia dintre curentele conservator şi liberal. Puterea ideologiei liberale a fost atât de mare încât nu a putut să nu contamineze într-o anumită măsură şi ideologia conservatoare. Aceste influenţe, au făcut din conervatorism o ideologie permisivă, adaptabilă. Conservatorii, mai ales cei englezi care erau organizaţi într-un partid politic, sunt conştienţi de faptul că pentru a supravieţui şi pentru a face faţă schimbărilor economico-sociale, trebuie să se adapteze. Devenit preşedinte al Partidului Conservator din Anglia, Disraeli îşi va pune în aplicare un program reformist care va culmina cu prima reformă electorală din istoria Angliei (cea din 1867), care a dat drept de vot şi muncitorilor. Prin aceasta, Disraeli a reuşit să atragă o bună parte din noile clase (cea a patronilor şi cea a muncitorilor) în sfera de interes a conservatorilor. Nu în ultimul rând este bine de reţinut că această capacitate de adaptare a conservatorilor britanici le-a fost de mare folos, ei reuşind să se menţină într-un sistem politic bipartidist, din care liberalii au ieşit, fiind înlocuiţi de laburişti.

Revenind la modelul de analiză propus de Nisbet, acesta porneşte de la definiţia ideologiei. Orice ideologie, spune Nisbet tratează despre individ, Stat, instituţii intermediare şi interacţiunea dintre acestea. Ideologia conservatoare pune accentul în special pe rolul important avut de aceste instituţii intermediare în relaţia dintre Stat şi individ. Care sunt aceste instituţii intermediare? Biserica, familia, comunitatea de indivizi (locală, sindicate etc.).

Conservatorismul, în general, nu face decât să construiască un nucleu doctrinar pornind de la o atitudine: aceea de rejectare a noului cu excepţia cazului când inovaţia e absolut necesară. O astfel de atitudine este reflectată în cuvintele lui E. Burke: „Vechile instituţii sunt verificate prin efectele lor. […] In vechile instituţii s-au găsit corective diverse”. De aici şi ideea specific conservatoare de evoluţie graduală.

Conservatorismului îi repugnă ideea de societate condusă de o raţiune absolută, inflexibilă, care ignora dimensiunea sensibilă a fiinţei umane, ceea ce nu înseamnă că însăşi doctrina conservatoare nu are o raţionalitate proprie. In cele ce urmează, in  spaţiul restrâns al acestei prezentări  vom încerca sa reconstituim raţionalitatea conservatorismului, pornind de la trăsăturile sale doctrinare.

Există câteva trăsături distincte ale conservatorismului, unanim recunoscute: apelul la trecut şi istorie ca experienţă, dezvoltarea unei sociologii comunitar-organiciste, apelul la religie, apelul la ordine şi respectul autorităţii, acordarea unei atenţii sporite simţurilor, „prejudecăţii” şi nu raţiunii.

Aceste trăsături, considera Adrian-Paul Iliescu, au la baza o serie de supoziţii cognitive şi premise intelectuale specifice mediului de formare al doctrinei conservatoare. În primul rând este vorba de principiul moderaţiei şi al compromisului şi de aşa numita „eroare a avântării”. Pornind de la ideea ca intelectul omului are un spaţiu de exerciţiu limitat, mult inferior celui dorit de pasiuni, dar că se lasă mânat de acestea din urmă, conservatorii resping ideea supremaţiei raţiunii deoarece aceasta acceptă avântarea spre un ideal, profesând în schimb principiul “celei de-a treia căi”, care, prin  moderaţia evidentă presupune şi conştientizarea existenţei limitelor şi o doza de exerciţiu practic de compromis. Rezultatul în practică al acestei atitudini este principiul că omul politic trebuie sa fie deschis unei schimbări bazate pe negocieri şi deci pe adecvarea la realitate. Conservatorismului este împotriva ideii de experiment social, în această sintagma încadrându-se orice forma de revoluţie.

Această viziune pesimistă asupra intelectului determină o atitudine de permanentă atenţie, pentru a evita sau corecta greşelile, concretizată în practică prin atitudinea reticentă faţă de individualism, în această formă omul fiind mai greu de controlat şi mai predispus greselii. Acea sociologie comunitar-organicista care promovează structuri sociale gregare îşi are baza în mare parte în această atitudine.

In ceea ce priveşte apelul la istorie şi el se explică parţial pornind de la premisele de mai sus: istoria este experienţă, deci o formă a concretului, în care conservatorismul vede înainte de toate profilându-se acele structuri comunitare, reprezentate la cel mai înalt nivel de „specie”, întotdeauna mai importantă decât individul.

Pragmatismul, simţul realităţii şi posibilului practic apar astfel ca fiind caracteristice conservatorismului. De fapt nu este aceasta atitudine reflectată în acţiunea din 1867 a cabinetului Derby, din care făcea parte şi Disraeli, de a supune Parlamentului spre votare o nouă reformă electorală, care, chiar dacă în anii imediat următori a permis prima mare guvernare a lui Gladstone, în timp avea să ajute la consolidarea poziţiei politice a conservatorilor?

In ciuda maleabilităţii revendicate de conservatorism, era necesar ca acesta să-şi exprime deschis atitudinea negativă faţă de o serie de idei şi acţiuni, ţinând cont şi de condiţiile formării sale ca ideologie, expuse la începutul prezentării. Am văzut deja că sunt respinse individualismul liberal şi ideea evoluţiei prin revoluţie, însă conservatorismul nu se opreşte aici, respingând şi asocierea pe care ideologia liberală o face între libertate şi egalitate, principii incompatibile pentru gândirea conservatoare.

Chestiunea porneşte de la credinţa că libertatea se poate exprima doar în strânsa legătură cu ordinea. Există un suveran suprem, Dumnezeu, care distribuie autoritate diverselor structuri: familie, biserica, naţiune, autoritate exercitată de către conducători. Coşmarul conservatorismului era reprezentat de imaginea unei societăţi nivelate, supuse dictaturii plebiscitare (Tocqueville, Ortega y Gasset), situaţie care ar fi dus printre altele şi la lărgirea necontrolată a sferei războiului, fiecare cetăţean devenind astfel şi soldat.

Acest ideal conservator de ordine este strâns legat, după cum am văzut de ideea de Dumnezeu. Conservatorismul insă acorda atenţie celor sfinte în măsura în care ele sunt utile. Astfel, Biserica (modul concret de exercitare a puterii divine) are funcţia de a conferi sacralitate statului şi instituţiilor sale, sacralitate care validează autoritatea (o mentalitate izvorâta din Evul Mediu). Aceasta poziţie  explică atitudinea ostilă faţă de metodişti – o sectă care punea in discuţie cu vehemenţă autoritate bisericii oficiale.

Statul este privit deci de către conservatori ca o sursa de autoritate, prin stat înţelegând atât ansamblul instituţiilor, cât şi comunitatea naţională. Statul şi naţiunea sunt direct legate de trecut şi sunt privite de către conservatori în dimensiunea lor istorică. Iată ce spune acelaşi E. Burke în Reform of representation: „Natiunea nu este doar o idee de întindere locală şi asociere individuală momentană, ci este una de continuitate, care se intinde în timp la fel cum se întinde în spaţiu şi în număr de membrii”. Regăsim în acest citat sintetizată întreaga filosofie conservatoare privind naţiunea şi singura diferenţa faţa de un discurs naţionalist este poate aceea ca Burke recunoaşte faptul ca naţiunea e doar „o idee”.

În ceea ce priveşte imaginea conservatoare despre stat, o idee despre ea ne poate oferi conservatorul german Justus Master (1720-1794), pentru care statul apare asemenea unei piramide, echilibrat, cu o bază largă, un mijloc şi vârf bine proporţionate. Această viziune, ante-burkiana este, trebuie să o recunoaştem, mai mult demografică, insă mediul ideologic din care provine autorul ei poate lasă loc de interpretări.

E. Burke va veni să propună mai mult decât atât, el sugerează modul în care individul trebuie să se raporteze la stat: „Statul trebuie privit cu un sentiment diferit, deoarece […] asocierea nu are ca obiect lucrurile ce servesc conservarea existenţei animale a unei naturi temporare şi trecătoare. Statul este […] o asociere în vederea virtuţii si a excelenţei”[31]. Iată deci cum, privit în dimensiune istorică, individul şi existenţa sa animalică trecătoare pălesc în faţa naturii perene a statului, atribut care îi conferă acestuia şi o doza substanţială de autoritate. Concluzia acestui mod de a privi lucrurile este că individul devine, în retorica profesată de conservatorism, dependent de grupul social de care aparţine şi în întregime supus acestuia, fiind respinsă ideea statului minimal.

Nu putem încheia fără să amintim că, pe plan economic, conservatorismul se dovedeşte suficient de maleabil (in conformitate cu propriile principii), atitudinea diferind în funcţie de condiţiile concrete. Astfel, în Marea Britanie, conservatorii au acceptat în sec. 19 politica liber-schimbismului, utilă în condiţiile în care insula se afla în fruntea economiei mondiale, ceea ce nu a fost cazul şi pe continent, unde mişcările conservatoare au promovat in general politici protecţioniste.