Dezbaterea dintre realismul clasic şi idealismul utopic cu privire la securitatea colectivă în perioada interbelică (I)

Şcoala realistă a relaţiilor internaţionale îşi are originea în perioada dintre cele două războaie mondial, însă maxima influenţă a realismului s-a consumat în timpul Războiului Rece, fiind într-o permanentă luptă de idei cu liberalismul. Odată cu prăbuşirea U.R.S.S., realismul a încetat să mai  aibă o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale, lăsând locul şcolilor alternative, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul. Pricipalii exponenţi ai realismului au fost (sau sunt) printre alţii Edward Hallet Carr, Hans Morgenthau, Henry Kissinger, Kenneth Waltz, Raymond Aron, John Hertz ş.a.
Morgenthau merge până acolo încât indentifică nu mai puţin de şase principii ale realismului politic. Primul dintre acestea consideră că politica este guvernată de legi obiective, cu rădăcini în natura uman . Al doilea principiu se referă la importanţa conceptului de interes, definit în termeni de putere. Acest concept este văzut ca nodul ce leagă raţiunea, care încearcă să înţeleagă politica internaţională de faptele care trebuie înţelese. Următorul principiu este legat tot de interes, acesta fiind considerat esenţa politicii, şi nefiind afectat de circumstanţe de loc sau de timp. În emiterea acestui principiu Morghentau s-a inspirat din activitatea diplomaţilor din secolul XIX, chiar el recunoscând asta, citându-l pe lordul Salisbury care afirma că singura legătură de uniune care rezistă  între naţiuni este absenţa oricăror interese conflictuale . Principiul al patrulea se referă la moralitatea acţiunilor politice, realismul considerând că principiile morale universale nu pot fii aplicate acţiunii statelor, ci trebuie trecute prin filtrul circumstanţelor concrete ale timpului şi spaţiului. Penultimul principiu se referă la refuzul realismului politic de a identifica aspiraţiile morale ale unei naţiuni individuale cu legile morale care guvernează universul. În sfârşit ultima lege a realismului susţine autonomia sferei politice, din punct de vedere intelectual .
La începuturile sale, teoria realistă se rezuma la a critica organizarea sistemului mondial din perioada interbelică, precum şi curentul care influenţa atunci gândirea factorilor de decizie, numit idealism, sau utopism conform lui E.H.Carr. De altfel, nenumăraţi autori consideră că acest realism clasic s-a născut practic din anti-idealism.
Idealismul a apărut odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, atunci când, după cum afirmă Steffano Guzzini, rolul diplomaţiei şi al războiului au fost reconsiderite din temelii . Noua politică avea ca scop găsirea cauzelor care au dus la  începerea războiului, precum şi evitarea acestora pe viitor. Practic, în viziunea idealiştilor războiul trebuia contracarat prin orice mijloc, redefinind astfel  înţelesul şi scopul politicii externe, ba chiar şi modalitatea de a concepe relaţiile externe. Ei vizau crearea unui mediu internaţional în care un război să fie imposibil de realizat, acest lucru putând fii făcut prin înlocuirea politicii puterii cu un sistem al securităţii colective, în care comunitatea internaţională în întregul ei trebuia să se opună şi să împiedice într-un mod mai eficient folosirea ilegitimă a violenţei. Pentru realizarea acestui obiectiv era necesar crearea unui organism internaţional , din care să facă parte toate statele democratice, care urma să devină instrumentul diplomaţiei internaţionale. Printre primii care au adoptat această nouă mentalitate s-a numărat şi preşedintele de atunci al Statelor Unite, Woodrow Wilson.
Referitor la război, idealiştii au ajuns la concluzia că există două tipuri de cauze care au stat la  baza izbucnirii războiului: obiective şi subiective.  Cea mai importantă dintre primele este aceea că nu sistemul, ci guvernul unui stat este principalul vinovat în apariţia unui conflict, deoarece nu ţin cont de interesele propriilor cetăţeni. Cele vizate sunt în special guvernele nedemocratice, împotriva cărora trebuiesc luate măsuri. Principala cauză subiectivă este legată de activitatea vechii diplomaţii, condamnându-se faptul că deciziile se luau peste capul populaţiei, criticându-se de asemenea diplomaţia secretă , aceasta fiind considerată una din principlalele cauze ale izbucnirii Primului Război Mondial, cele două blocuri combatante fiind constituite în acest fel, în urma unor tratate secrete.
Primele critici realiste asupra acestui tip de politică au apărut încă din acea perioadă, însă lucrările care au stat la baza creării acestui curent au apărut imediat după sfârşitul războiului. Cei doi analişti consideraţi a fi întemeietorii realismului clasic au fost Edward Hallet Carr şi Hans Morgenthau, iar lucrările lor de referinţă au fost The Twenty Years Crisis  (Carr) şi Politica între Naţiuni (Morgenthau).
Prima contradicţie între cele două curente a fost legată de rolul războiului în sistemul internaţional. În gândirea lor, idelaliştii considerau că, pentru ca evenimentele din 1914 sa nu se mai repete, războiul trebuia eliminat, militând pentru rezolvarea paşnică a oricărui conflict. În schimb realiştii, deşi  erau şi ei motivaţi la acea vreme de limitarea conflagraţiilor, susţineau că războiul este un mijoc necesar, care nu trebuie neglijat. Mai mult realismul mergea până acolo încât considera că politica internaţională trebuia să se adapteze războiului total, pacea nefiind altceva decât o prelungire a acestuia.
Cel dintâi care a atacat idealismul a fost Carr, în ediţia secundă a lucrării sale amintite mai sus, apărută în 1946 . El şi-a bazat atacul în primul rând prin contestarea existenţei armoniei intereselor, fiind de părere că idealismul are trei mari defecte: motivaţia este considerată prioritară faţă de interese, etica faţă de politică şi teoria faţă de practică, iar realismul este exact opusul  acestor concepte. Cu alte cuvinte, realismul este o cercetare a consecinţelor, este empiric şi sceptic, adică analizează întâi urmările acţiunilor pe care urmează să le desfăşoare, apoi restul. De asemenea, nu judecă politica pe baza unui proiect teoretic anterior, ci se raportează la situaţia din prezent. De asemenea, realismul se raportează la principiul de ce este lumea nu ce este ea  .
Carr consideră că ideile idealiste cu privire la armonia intereselor îşi au originea în gândirea economică liberală, pe scurt numită politica laissez-faire.
El a susţinut că relaţia dintre realism şi utopie este dinamică şi dialectică. Chiar dacă era un critic sever al gândirii utopice din anii ’30 şi’40, el a recunoscut că realismul fără utopie ar putea degenera într-un realpolitik cinic: „realismul consecvent exclude patru lucruri care par să fie ingredientele esenţiale ale oricărei reflecţii politice eficiente: un scop finit, un apel emoţional, un drept al judecăţiii morale şi o bază pentru acţiune ”  .
Bogdan Rantes