Sumar
Utilitarismul presupune urmarirea fericirii maxime, aceasta insemnand cautarea placerii si evitare neplacerii. Dar de ce nu ar putea aceasta perspectiva, a fericirii maxime sa transceada viata si sa se identifice cu raiul? De aici se naste o discutie privitoare la credinta intr-o fericire neprobata si acceptarea unor canoane ce, judecand din perspectiva costului de oportunitate, sunt neplaceri ale vietii. Putem considera religia ca incadrandu-se intr-un soi de utilitarism pe termen lung, in care placerea se intalneste dupa moarte – „un utilitarism religios”?
Modelul utilitarist
Utilitarismul propune ca mijloc de judecata a corectitudinii unei actiuni o analiza a consecintelor acesteia, fiind asadar un model consecintionist. „Orice actiune este facuta in vederea unui scop si pare firesc sa presupunem ca regulile de actiune trebuie sa-si imprumute intregul lor specific si culoarea din scopul pe care il servesc” . O actiune este astfel interpretata ca fiind corecta in masura in care ea tinde sa promoveze fericirea (placerea) si incorecta in masura in care ea tinde sa produca inversul fericirii (durerea). Asadar singurul criteriu de judecata a unei actiuni este masura in care aceasta respecta principiul Celei mai mari fericiri (de a conduce la fericire cat mai mare pentru cat mai multi oameni), unde fericire inseamna placere si absenta durerii.
O impartire a placerilor
Contributia principala a lui J.S. Mill la modelul utilitarist consta in recunoasterea, pe langa criteriul cantitatii, a criteriului calitatii in compararea si implicit ierarhizarea placerilor. Asadar placerile, ca orice alt lucru, se caracterizeaza atat cantitativ cat si calitativ
„Daca sunt intrebat ce inteleg prin diferenta calitativa a placerilor sau ce anume face ca o placere sa fie mai valoroasa decat alta, exclusiv in calitatea ei de placere, deci facand abstractie de cantitatea ei mai mare, nu vad decat un singur raspuns posibil. Dintre doua placeri, daca exista una careia i-au dat o categorica preferinta toti – sau aproape toti – aceia care au avut experienta amandurora, independent de orice sentiment de obligatie morala care i-ar face sa o prefere, apoi aceea este placerea cea mai dezirabila. Daca una din cele doua placeri este plasata – de catre aceia care sunt cunoscatori competenti ai amandurora – atat de sus deasupra celeilalte incat ei o prefera chiar daca stiu ca atingerea ei e insotita de o mai mare cantitate de insatisfactie si nu abandoneaza urmarirea ei pentru nici o cantitate din cealalta placere, atunci avem dreptul sa atribuim acestei desfatari preferate o superioritate calitativa ce covarseste atat de mult cantitatea, incat o face, comparativ, nesemnificativa.”
Ergo, o placere este superioara calitativ fata de o alta placere daca este recunoscuta ca fiind astfel de catre „aproape toti” cei ce au experimentat-o. In acest moment se naste o intrebare: cum pot aparea in aceasta ecuatie placeri noi, atat timp cat calitatea lor nu are de cine sa fie probata, ele nefiind experimentate pana in acel moment de catre vreun om? Doar banuind, estimand calitatea placerii ce va urma actiunii. Aceeasi greutate in urmarea unui drum se poate aduce in discutie in cazul placerilor necunoscute, probabile ce se situeaza la capatul unei serii de neplaceri a caror valori negative sunt cunoscute, ele fiind incercate pana in acel moment. Asadar putem identifica o faza preliminara a categorisirii unei placeri in „calitativ superioara” respectiv „calitativ inferioara” si anume etapa estimarii placerii ce va fi obtinuta, etapa constructiei motivatiei de a urmari acea placere si de a indura neplacerile ce preced obtinere fericirii. De altfel, aceasta etapa a estimarii are loc in cazul oricarei placeri, fie ea si incercata pana atunci si a carei calitate find probata, deoarece nu putem garanta ca placerea obtinuta de „aproape toti” se va regasi in experienta fiecaruia.
Caut placere de calitate…
…ofer capacitate de a indura neplaceri. Conform citatului de mai sus, omul urmareste placerea finala cea mai mare luand in considerare si neplacerile aferente obtinerii acesteia. Dar, o placere este urmarita in fapt datorita unei estimari pozitive a placerii ce va fi obtinuta de catre individ, unde cantareste desigur mult experienta celor ce au atins acea placere. Avem totusi o problema: Unde pozitionam placerile ce sunt destinate sa ramana in etapa previziunii, a caror finalitate este indepartata si care includ in costul lor o multitudine de neplaceri. Pentru ca urmarire unei astfel de placeri sa fie viabila, trebuie ca neplacerile ce insotesc parcursul sa fie, insumate, mai mici decat placerea finala.
Se poate afirma ca principala deosebire dintre om si celelalte vietuitoare este capacitatea noastra de a amana placerea in scopul obtinerii unei placeri mai mari ulterior. Dar cat pot amana aceasta placere?
Raiul sau amânatul plăcerii timp de o viaţă
Pentru ce sa ma limitez la placerea obtinuta pe timpul vietii, cand dupa moarte imi este oferita placerea absoluta, fericirea divina pe care sub nici un chip nu o pot obtine in viata? Raiul este intruchiparea fericirii absolute precum iadul este ilustrarea nefericirii, a durerii.
Superioritatea placerilor raiului fata de cele pamantesti legitimeaza indurarea unor neplaceri in timpul vietii (le putem considera neplaceri prin prisma costului de oportunitate al acestora, prin faptul ca reprezinta renuntarea la o placere mai mare) iar credinta in divinitatea ce iti ofera aceasta placere, obligatorie. De ce nu as crede, ce m-ar determina sa nu respect “instructiunile” pentru a obtine aceasta fericire?
Placerea ce trenscede viata unui om, in primul rand nu poate fi probata, bineinteles nici infirmata. De aceea o putem pozitiona in acea etapa a estimarii. Nebeneficiind de experienta celor ce au incercat aceasta placere, decat intr-o forma de mit, de legenda, tendinta de a urma placerea de dupa moarte tinde sa fie mult diminuata. Cu toate acestea imaginea unei fericiri absolute, ii determina pe oameni sa urmeze anumite canoane neglijand placerile vietii in scopul obtinerii placerii maxime si a evitarii durerii cele mai mari : utilitarismul religios.
Asadar, religia este intemeiata pe considerente utilitariste, urmarind fericirea maxima, intocmai cum Mill defineste utilitarismul. Mai mult, aceasta ofera si un model moral folosit de catre utilitarism in explicarea fericirii absolute ca fericire colectiva:
“ In regula de aur a lui Iisus din Nazareth putem gasi intregul spirit al eticii utilitatii. Sa faci altora a sa cum vrei sa ti se faca si tie si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti – iata perfectiune ideala a moralei utilititariste”
Un pariu
Conform Pariului lui Pascal: daca crezi în Dumnezeu si se dovedeste ca el nu exista, nu vei fi pierdut nimic, dar daca nu crezi si se dovedeste ca exista, vei merge în Iad. Asadar, este iresponsabil sa fii ateu.
Intr-o logica utilitarista, dovada ca Dumnezeu nu exista, in contextul credintei unui individ in entitate, nu inseamna lipsa unei pierderi ci ratarea multor sanse de obtinere a unor placeri mai mici, sacrificate in scopul placerii absolute a Raiului fie el ilustrat in moduri diferite, conform fiecarei religii.
O problema a incadrarii credintei in rai in principiile utilitariste ale lui Mill ar putea fi faptul ca principiul celei mai mari fericiri se refera la o fericire comuna si nu neaparat la fericirea individuala. Putem considera ca tocmai principiile utilitarismului se bazeaza pe logica spiritului crestin precum reiese din citatul de mai sus dar am putea interpreta ca mijloc de maximizare a fericirii comune, convingerea a cat mai multi oameni in existenta placerii absolute, a Raiului. In aceasta directie, a maximizarii fericirii comune putem continua cu exemplul deciziei de salvare de la moarte a unor oameni ce presupune sacrificarea unora dintre ei. Este in aceste conditii, mai bine de salvat un om ce crede in Dumnezeu si va ajunge in Rai sau un doctor ateu ce contribuie la evitarea durerii pentru ceilalti in timpul vietii? Totodata, imaginea Raiului este construita in principal pe baza imaginatiei fiecaruia dintre noi si variaza in functie de imaginea fericirii maxime a fiecaruia. Asadar, in linii crestine, ce influenta poate avea intrarea unui individ in Rai pentru fericirea unui alt individ?
Concluzii
Pentru individ, fericirea maxima poate fi atinsa, conform moralei crestine, doar respectand regulile credintei, dupa moarte, in rai. Respectarea canoanelor implica renuntarea la placeri si la acceptarea neplacerilor dar calitatea placerii ultime, a intrarii in rai face ca aceste neplaceri sa fie insignifiante. Principiul utilitarist al maximizarii fericirii ne indeamna sa urmarim fericirea cea mai mare, insa, problema este lipsa unei dovezi a realitatii fericirii divine, si deci a unei evidente a consecintei ce sta la baza sistemului consecintionist de tip utilitarist. Asadar, conform lui Mill, nu putem clasifica placerea prezentei in Rai datorita lipsei marturiilor celor ce au experimentat deopotriva viata pe Pamant cat si cea in Rai. In plus, fericirea maxima colectiva urmarita de utilitarismul lui Mill, se poate regasi in modelul religios doar ca suma a fericirilor maxime individuale, influenta inter-indivizi in urma accederi unuia in Rai fiind nula.
Concluzionand, desi religia este bazata pe motivatia individului de a atinge fericirea absoluta, in forme ce difera de la religie la religie, nu putem vorbi de un “utilitarism religios” in liniile utilitariste ale lui Mill, datorita incertitudinii calitatii placerii ultime a intrarii in Rai si a lipsei relatiei dintre individul din Rai si fericirea celuilalt.
