Istoricul si moartea.

În articolul „Istoricul şi moartea. Un itinerar” Toader Nicoară realizează o analiză a unui demers tipic antropologiei istorice. Astfel, Toader Nicoară prezintă succint studiile  istoricilor care şi-au manifestat interesul pentru producţiile culturale tributare ideii de moarte. Articolul oferă „puncte de reper cu privire la antecedentele istoriografice, dar şi un inventar al problemelor, metodelor, unghiurilor de abordare într-un teritoriu altfel dificil de asumat de cercetarea istorică[1]”. Un alt merit al profesorului Nicoară este acela că inventariază şi lucrările româneşti care au abordat problematica morţii.Articolul m-a determinat să mă opresc asupra unui autor pe care Toader Nicoră îl aminteşte ca pe un punct important în „itinerariul” său. Este vorba despre istoricul francez Jacques le Goff, scriitor a numeroase studii de antropologie istorică despre Evului Mediu Occidental. În continuare, îmi propun să prezint, pe scurt, unele aspecte ale modului în care era privită moarte în Evul Mediu, aşa cum reiese dintr-un studiu al lui Jacques le Goff intitulat „Moarte/Morţi”[2].

Potrivit lui Le Goff, în Occidentul medieval, îngrijirea defuncţilor era o practică esenţială pentru reproducerea socială. Prezenţa morţilor printre cei vii şi cultul strămoşilor nu sunt proprii societăţilor exotice. În Evul Mediu, morţii au reprezentat chiar o referinţă, una dintre acele „valori ultime”(L. Dumont) care se impun societăţilor prin ansamblul relaţiilor ce le constituie. De aceea, nu atât moartea, sentimentele şi atitudinile pe care ea le-a creat, cât morţii, îngrijirile care li se acordau, locul şi rolul care le erau recunoscute de către vii par să constituie pentru cercetătorul medievist un obiect istoric pertinent. Dintr-o asemenea perspectivă, moartea ca eveniment (ca trecere) nu reprezintă decât o etapă, un moment într-un sistem de relaţii complexe între lumea de aici şi cea de dincolo, între vii şi morţi. Noţiunea de „rit de trecere” se dovedeşte astfel insuficientă pentru a aprecia modul special în care medievalii priveau moartea şi se ocupau de morţii lor. Tradiţiile funerare tipice Occidentului medieval – pentru care una dintre principalele funcţii consta în a păstra amintirea, în a ţese legături între lumea de aici şi cea de dincolo – trebuie explicate şi în termeni de „ritualuri de instituire” (P. Bourdieu) şi de  „schimburi” (schimburi între vii şi morţi, schimburi între vii referitoare la cei morţi).

Le Goff consideră că istoria cultului morţilor în Occidentul medieval apare ca o lungă serie de întâlniri, înfruntări şi compromisuri între  mai multe metode şi diferite logici sociale.  Instituţia ecleziastică a jucat aici un rol esenţial. Ea a transformat mai întâi de toate genul de raporturi între vii şi morţi care predominase în Antichitate, apoi, în secolele care au urmat, s-a străduit să impună societăţii laice concepţiile şi serviciile sale. Această istorie este şi aceea a lentei prefaceri a unei lumi întemeiate pe datini, o lume în care raportarea la strămoşi călăuzea acţiunile celor vii, într-o societate de drept la a cărei instituire Biserica a contribuit prin strategiile ei sociale, la capătul unor lungi şi complicate tertipuri.

Jacques le Goff identifică în Occidentul medieval două moduri de a privi relaţiile dintre vii şi morţi.

Conform unui model tradiţional, care fusese într-o oarecare măsură şi cel al societăţii antice, viii trebuie să se ocupe de morţii lor, adică de rude. La moartea unuia dintre ei, familiile încercau să făptuiască separarea, să le însoţească „trecerea”. Multe dintre aspectele tehnice ale procedurii de separare erau încredinţate în special femeilor care vegheau defuncţii, le spălau şi le pregăteau trupurile, izbucneau în vaiete în timpul funeraliilor. Apropiaţii trebuiau apoi să potolească, prin slujbe repetate în mod regulat, sufletele ce nu-şi aflaseră încă liniştea. Aceasta deoarece se răspândise credinţa că morţii se pot întoarce la  cei vii şi îi puteau tulbura, mai ales dacă nu erau mulţumiţi de felul în care trecuseră dincolo sau de purtarea părinţilor. Pentru Biserica creştină aceste apariţii ale morţilor nu erau decât vise sau închipuiri diabolice. Şi totuşi., strigoii nu au dispărut din Occident. În ţările germanice şi scandinave, mai târziu „creştinate”, textele legislative prevedeau chiar măsuri foarte concrete menite a evita întoarcerea anumitor defuncţi, de pildă a criminalilor. Vechea sagă din Evul Mediu timpuri, dar şi cele arthuriene din secolele XII-XIII evocă morţi care se întorc printre cei vii pentru a se răzbuna, pentru a pedepsi, dar şi pentru a da sfaturi, învăţături sau pentru a face cadouri. Era nevoie ca morţii să-şi găsească locul. Moştenitorii trebuiau să păstreze vie amintirea celor care le dăduseră un nume şi un statut, bunuri şi pământuri: ei trebuiau să administreze o amintirea care să fie deopotrivă paşnică şi fecundă. Astfel, cultul morţilor a fost mai întâi o problemă de înrudire, consolidând legăturile de sânge.

Adoptarea practicilor creştine – rugăciuni, slujbe şi pomeni – tindea să substituie o altă logică celei care domina ritualurile obişnuite. Clericii propuneau, într-adevăr, o întreţinere a morţilor de către comunitatea creştină de lângă ei, înlocuind chiar familiile.  La modul ideal, Biserica-mamă era susceptibilă chiar de a înlocui grupurile legate  de rudenie. Euharistia săvârşită în timpul funeraliilor şi la comemorarea decesului, evocarea răposaţilor la fiecare slujbă (au memento), dar şi venerarea acelor morţi descătuşaţi de legăturile carnale, care erau sfinţii, au contribuit la „spiritualizarea” cultului morţilor.     S-au înnodat, de asemenea, numeroase legături spirituale, la început între lumea irlandeză şi cea anglo-saxonă, între indivizi, între indivizi şi comunităţi, din dorinţa de a-şi asigura intervenţiile pioase ale viilor după moartea lor. După modelul creştin, credincioşii mijloceau unii pentru alţii, iar cei vii se rugau împreună pentru cei morţi. „grija care trebuia purtată celor morţi” contribuia deci la modelarea unei vaste comunităţi spirituale.

În Evul Mediu timpuriu nu a existat nici o înfruntare adevărată între cele două modele funerare. Timp de mai multe secole, Biserica nu pare să-şi fi asigurat mijloacele de a se ocupa în mod concret de cei decedaţi, şi nici nu a impus modele. Întrucât nu erau deloc importante din perspectiva mântuirii, funeraliile şi îngroparea simplilor credincioşi au rămas mult timp ceremonii familiale, care nu implicau în mod necesar prezenţa unui preot.

În acest eseu am plecat de la îndemnul implicit al articolului „Istoricul şi moarte. Un itinerar”, şi anume acela de a scoate la lumină un subiect până nu demult tabu – moartea, Thanatos. În acest sens, am prezentat unele aspecte asupra morţii, aşa cum era ea văzută în Evul Mediu Occidental.

[2] Le Goff, Jacques şi Schmitt, Jean-Claude, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 493-505. Lucrarea a fost publicată pentru prima dată la Paris, în 1999, la editura Librairie Arthème Fayard, sub numele Dictionnaire raisonné de l’Occident Médiéval.