Notes:
1.Henk te Velde, Political Transfer: an introduction, p. 205
2.Henk te Velde, Political Transfer: an introduction, p. 205
3.te Velde, Political Transfer…, p. 205
4.te Velde, Political Transfer…, p. 206
5.te Velde, p. 206
6.Bloch, Marc, A Contribution towards a Comparative History of European Societies, in Land and Work in Medieval Europe, pp. 44-81.
7.Berger, Stefan, Herbert Morrison’s London Labour Party in the Interwar Years and the SPD: Problems of Transferring German Socialist Practices to Britain, pp. 291-306
8.de Dijn, Annelien, Balancing the Constitution: Bicameralism in Post-revolutionary France, 1814-31, pp. 249-268 and Roussellier, Nicolas, The Political Transfer of English Parliamentary Rules in the French Assemblies (1789-1848), pp. 239-248
9.Cohen, Deborah, O’Connor, Maura, Comparison and history : Europe in cross-national perspective, New York : Routledge, 2004, p. xii
10.te Velde, pp. 215-216
11.Gero Andras, Az elsopro kisebbseg. Nepkepviselet a Monarchia Magyarorszagan. Budapest: Gondolat, 1988, p.89
12.te Velde, p. 208
13.Tilly, Charles, Invention, Diffusion, and Transformation of the Social Movement Repertoire, p. 308, p. 310
14.Wolfram Kaiser, Transnational Mobilization and Cultural Representation: Political Transfer in an Age of Proto-Globalization, Democratization and Nationalism 1848-1914, p. 406
15.Kaiser, p. 410

Bibliography:

1. Cohen, Deborah, O’Connor, Maura, Comparison and history : Europe in cross-national perspective, New York : Routledge, 2004
2. de Dijn, Annelien, Balancing the Constitution: Bicameralism in Post-revolutionary France, 1814-31, in European Review of History, 12 (July 2005) 2
3. de Jong, Janny, The Principles of Steam: Political Transfer and transformation in Japan, 1868-1889, in European Review of History, 12 (July 2005) 2
4. Kaiser, Wolfram, Transnational Mobilization and Cultural Representation: Political Transfer in an Age of Proto-Globalization, Democratization and Nationalism 1848-1914, in European Review of History, 12 (July 2005) 2
5. Roussellier, Nicolas, The Political Transfer of English Parliamentary Rules in the French Assemblies (1789-1848), in European Review of History, 12 (July 2005) 2
6. te Velde, Henk, Political Transfers: An Introduction, in European Review of History, 12 (July 2005) 2
7. Tilly, Charles, Big Structures, Large Processes, Huge Comparisons, New York: Russel Sage, 1984
8. Tilly, Charles, Invention, Diffusion, and Transformation of the Social Movement Repertoire, in European Review of History, 12 (July 2005) 2

Transcezand cotidianul,  va propun, astazi, sa alocam macar o clipa de introspectie, asupra sarbatorii Craciunului. Dincolo de traditii, de consumism, de legende contemporan-urbane, haideti sa alocam macar un moment noua, un moment de liniste. Opriti-va!!! Alergam prea mult, ne dedicam prea mult iluzoriului. Macar azi, opriti-va.
Noi, oamenii, suntem creati pentru polemica. De la sisteme filosofice pana la sporovaieli marunte, totul declanseaza o mica antagonie de pareri, opinii si senzatii. Opriti-va, astazi, mai mult ca niciodata.

Sfantul Augustin spune: “Cel care tine Universul este culcat intr-o iesle, cel ce este hrana ingerilor este nutrit de o femeie. Atotputernicia s-a facut slabiciune, ca slabiciunea sa devina putere. Un mare medic s-a coborat din cer, pentru ca pe pamant este un infirm greu bolnav pe care-l vindeca, luand asupra sa slabiciunea noastra”.

Cati dintre noi traiesc sarbatorile sub egida acestor inalte principii? Pastrand intrebarea retorica, va doresc, dumneavoastra, cititorilor athenian-legacy.com, un Craciun fericit, mai bogat in suflet decat in cadouri si pe mese. Amin!

Max Weber reconstruieşte sensul care orientează acţiunea actorului individual în raporturile acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de acţiuni raţionale. Acestea nu sunt ipoteze, ci conferă indicaţii privind construcţia ipotezelor. Ele nu descriu realitatea, ci oferă mijloace expresive precise pentru aceasta. Tipul ideal este un construct mental, o utopie, el nu există ca atare în realitate. Tipul ideal este un construct analitic care are atributul de a fi ideal numai în sensul strict logic ( nu evaluativ ). În construcţia logică acesta se bazează pe concepte generice în măsura în care are un conţinut flexibil şi clasifică diversitatea manifestărilor empirice.

Scopul construirii tipurilor ideale este acela de a facilita analiza problemelor empirice. Acestea sunt create prin analiza empirică a problemelor concrete şi nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de real. Ele oferă posibilitatea de creştere a preciziei analizei empirice. Tipul ideal este opus conceptului descriptiv ( care însumează caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice ).

Tipul ideal este format, pe de o parte, prin accentuarea unilaterală a unei sau a mai multor puncte de vedere, iar pe de altă parte, prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, mai mult sau mai puţin prezente şi uneori absente, care sunt ordonate în comformitate cu acele puncte de vedere unilateral accentuate într-un construct analitic unificat. Conceptul descriptiv rezultă din sinteza abstractă a acelor trăsături care sunt comune numeroaselor fenomene concrete. Un concept descriptiv poate fi transformat în tip ideal prin abstractizarea şi recombinarea anumitor elemente, ceea ce echivalează cu trecerea de la clasificarea descriptivă a fenomenelor la analiza lor teoretică şi explicativă. Construcţia de tipuri ideale este un proces de selecţie a unor manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora în vederea accentuării lor şi a unor raţionalizări utopice ( în forma idealului tipic ). “Tipul ideal se obţine accentuând unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi punând cap la cap o mulţime de fenomene izolate, difuze şi discrete, care se găsesc când în număr mare, când în număr mic, şi uneori chiar deloc, care se ordonează în funcţie de punctele de vedere precedente alese unilateral, pentru a forma o imagine mintală omogenă [einheitlich]. O astfel de reprezentare nu poate fi găsită nicăieri prin mijloace empirice, cu această puritate conceptuală: este o utopie. “[1]

În altă ordine de idei, tipul ideal este un concept al cărui caracteristici sunt reprezentate într-o formă atât de extremă şi de pură, încât referinţele exacte pentru acel concept sunt rareori, sau nu sunt niciodată, confirmate de realitate. Cu toate acestea, un tip ideal reflectă unele aspecte ale realităţii, putând fi folosit drept fundament în judecarea, explicarea sau investigarea realităţii. Un tip ideal, asemeni altor tipuri, este o abstracţie. Diferenţa constă în aceea că pot fi identificaţi indivizi ce satisfac perfect cerinţele unui tip uzual. Astfel, numeroşi indivizi se bucură de cerinţele unui “politician” ca tip. Pe de altă parte, conceptul de luare a unei decizii raţionale este un tip ideal. Un anume comportament uman poate aproxima modelul luării unei decizii raţionale, dar nu a existat niciodată vreun exemplu de situaţie în care s-a luat o decizie perfect raţională. În principiu, un astfel de exemplu ar putea exista, în practică însă cerinţele sunt prea imperative. Alte exemple de tipuri ideale ar putea fi: conceptul de echilibru într-un sistem politic sau noţiunea de om politic.

Tehnica ideal-tipică propusă de Max Weber a fost deseori criticată. Fie că i s-a reproşat caracterul idealist, fie dimpotrivă, cel tehnico-empirist. Weber a răspuns acestor critici făcând unele precizări suplimentare, admiţând că o parte din critici  se datorează şi denumirii alese pentru tehnica interpretativ-explicativă a tipului ideal. Mai întâi, Weber precizează că tipul ideal este un “tablou de gândire” şi nu este realitatea istorică, nici realitatea aşa-zis autentică; de aceea tipul ideal serveşte cu atât mai puţin drept “schemă în care am putea ordona realitatea cu titlu exemplar”. În al doilea rând, tipul ideal nu are decât “semnificaţia unui concept limită pur ideal, cu care se măsoară realitatea pentru a clarifica conţinutul empiric al anumitor elemente importante ale ei şi cu care vom compara această realitate”. În al treilea rând, tipurile ideale sunt “imagini prin care construim relaţii cauzale pe baza posibilităţilor obiective, relaţii pe care imaginaţia noastră, formată şi orientată după realitatea empirică, le judecă ca fiind adecvate”. În sfârşit, precizează Weber, “tipul ideal este mai ales o încercare de a sesiza individualităţile istorice sau diferitele lor elemente, în concepte genetice”. Iar pentru a fi şi mai convingător, Weber prezintă încă un exemplu de construcţie ideal-tipică: conceptul de sectă religioasă ar putea fi stabilit prin procedeele clasificării logice, dar dacă vrem să sesizăm genetic o sectă, atunci trebuie s-o reprezentăm printr-un concept capabil să exprime semnificaţia sectei pentru cultura pe care “spiritul de sectă” o manifestă în civilizaţia modernă; ceea ce înseamnă că anumite caracteristici ale sectei vor deveni “esenţiale”, fiindcă numai ele comportă o relaţie cauzală adecvată în raport cu acţiunea lor semnificativă. Or, tocmai aceste caracteristici devin concepte ideal-tipice ale “sectei religioase”, îndepărtându-se astfel şi de realitatea empirică dată a sectelor.[2]

Tipul ideal îndeplineşte atât o funcţie metodologică “de eveluare a dinamicii structurale a spaţiului social  global şi a universului profesional concret determinat” cât şi o funcţie practică , adică “arată sensul evoluţiei sociale prin raportarea permanentă la potenţialul explicativ al cunoaşterii sociologice”[3]. Aceste două funcţii ale tiplui ideal se regăsesc  în viziunea pe care Max Weber o are asupra birocraţiei.

Interesul cu care Max Weber a analizat natura puterii şi a autorităţii, precum şi preocuparea sa permanentă  cu tendinţele moderne ale raţionalizării, l-au determinat să se preocupe şi de operaţiile corporaţiilor moderne în domeniul politic, administrativ şi economic. El vedea în coordonarea birocratică a activităţilor semnul dinstinctiv al erei moderne. Birocraţiile sunt organizate conform unor principii raţionale. Birourile au o alcătuire ierarhică, iar operaţiile lor sunt caracterizate de reguli impersonale. Numirile în funcţii sunt făcute potrivit unor calificări speciale şi nu după criterii aleatorii. Această coordonare birocratică a acţiunilor unui număr mare de oameni a devenit caracteristica structurală dominantă a formelor moderne de organizare. Numai prin acest aparat organizaţional planificarea la scară largă, atât pentru statul modern cât şi pentru economia modernă, a devenit posibilă. Numai prin intermediul său şefii de stat au putut să mobilizeze şi să centralizeze resursele puterii politice, care în Evul Mediu, de exemplu, erau dispersate într-o varietate de centre. Numai cu ajutorul acestui organism au putut fi mobilizate resursele economice, care rămâneau neutilizate în  perioada premodernă. Organizarea birocratică este pentru Weber instrumentul care a modelat societatea politică modernă, economia modernă şi tehnologia modernă. Tipurile birocratice de organizare sunt superioare din punct de vedere tehnic tuturor celorlalte forme de administrare, aşa cum producţia mecanizată este superioară metodelor manufacturiere.

Pentru Max Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune câteva elemente esenţiale:

1.      Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional.

2.      Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. În acest mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. De asemenea se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne cei care deserveau anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin be baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală.

3.      Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile. La fel, profesorii din universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte surse: cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care le scot etc.

4.      Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare birocraţiei.

5.      Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern dispune cât vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte de proprietate presonală. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică ( armata ) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate, care nu mai este condusă de militari.

Max Weber  subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. Principalii factori fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţă ridicată sunt:

§  Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.

§  Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ.

§  Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.

§  Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocratic.

§  Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi, şi sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe.

La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Doar birocraţia nu este aşa, este acuzată mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. El a definit-o în termeni reali şi evident nu a exclus faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici, aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei, ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.

Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista şi cazuri de corupţie. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne, cel mai adesea, funcţiile reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi, pentru că, prin definiţie, funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.

*

Atitudinea antiempiristă a lui Max Weber exclude posibilitatea observării directe a vieţii sociale. Conceptele sale sau “tipurile ideale” sunt exagerări abstracte ale unor fenomene care, în forma lor pură, nu pot fi găsite în realitate. Idealizările de felul acesta sunt, pentru Weber, nu scopul principal al analizei sociologice, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor sociale. Extrema irealitate a tipurilor ideale reliefează detaliile empirice, contradicţiile şi ambiguităţile temei. Tocmai din cauză că tipurile ideale pot fi construite din puncte de vedere variate, analiza nu cunoaşte nici un punct de sprijin final.

[1] Weber, Max, “Essai sur la théorie de la science” în Lallement, Michel, “Istoria ideilor sociologice”, ediţia a II-a, Antet, 2002, p. 122.

[2] Cf. Constantinescu-Galiceni, Virgil şi Ungureanu, Ion, “Teorii sociologice contemporane”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 90 –99.

[3] Buzărnescu, Ştefan, “Istoria doctrinelor sociologice”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1995, p. 86.

În istoria umanităţii Grecia antică ocupă un loc aparte, iar contribuţia sa la zestrea culturală este universal recunoscută. Idei precum cea de democraţie, de majoritate, de vot şi vot secret, de retribuire a funcţiilor şi de referendum, care stau la baza democraţiilor contemporane şi de a căror utilitate nimeni nu se îndoieşte, au fost recuperate din lumea greacă. Dar sunt oare acestea singurele elemente demne  de recuperat şi de adaptat la o nouă realitate ? Acest eseu pleacă de la premisa că răspunsul la această întrebare este negativ şi îşi propune să demonstreze acest lucru.

De aceea, în prima partea lucrării voi realiza o succintă prezenrtare a elementelor esenţiale caracteristice democraţiei ateniene. În acest sens, de real folos mi-a fost consultarea volumului 1 din “Istoria Culturii şi Civilizaţiei” aparţinând lui Ovidiu Drâmba, precum şi lucrarea “Vechii greci”, scrisă de M.I. Finley. În partea a II-a a referatului voi încerca să evidenţiez acele elemente specifice Atenei democratice care au intrat în uzul curent al statelor moderne, adaptate realităţilor contemporane. Considerând că modelul atenian nu a fost în totalitate exploatat, evidenţiez în final acele aspecte ale democraţiei greceşti care, prin reactualizare, pot avea urmări benefice în viaţa politică actuală.

Cea mai profundă şi influentă inovaţie socială a Greciei Antice a fost polisul. Cuvîntul grecesc polis (din care derivă cuvinte moderne, ca “politic”), în sensul lui clasic, înseamnă “stat de sine stătător”. Totuşi, fiindcă această polis era întotdeauna mică şi ca suprafaţă şi ca populaţie, o veche convenţie traduce acest cuvînt cu formula “ cetate – stat”, practică nu lipsită de implicaţii înşelătoare. Cea mai mare dintre aceste polis, Atena, era în fapt un foarte mic stat după concepţiile moderne – de aproximativ 2.600 Km², echivalînd, grosso modo, cu ducatul de Luxemburg; dar numind-o cetate – stat (sau oraş – stat) accentuăm de două ori altfel decît trebuie; trecem cu vederea populaţia rurală, care constituia majoritatea corpului civic, şi sugerăm o dominaţie a oraşului asupra satului, ceea ce e inexact.

Datorită mărimii reduse, polisul a permis experimente politice surprinzător de dinamice. Printre aceste experimente se numără şi democraţia ateniană, care a apărut ca urmare a nemulţumirii demosului faţă de monopolul exercitat de aristrocraţie asupra puterii. Cuvîntul democraţie a fost folosit pentru prima dată în urmă cu aproximativ 2.500 de ani şi provine din lumea greacă, în care demos înseamnă popor, iar kratos, putere. Din punct de vedere etimologic, prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Reformatorii care au transformat polisul atenian din stat aristrocratic în stat democratic au fost: Solon. Clistene şi Pericle. Instituţiile pe care se baza democraţia ateniană au fost: ecclesia sau adunarea poporului – care vota legile; bulé sau Consiliul celor 500 – ales de mulţime pentru un an, prin tragere la sorţi; el făcea propuneri de legii şi se întrunea în agora; heliaia sau curtea de juraţi – aleasă pentru judecarea fiecărui caz; strategikon sau consiliul strategilor – format din 10 generali, era ales anual şi răspundea de apărarea Atenei; cei 9 arhonţi, care la început erau aristrocraţi, iar din 487 î.H. erau aleşi din popor; Areopagul – un tribunal special care judeca omuciderile.

Adunarea se întunea des pe colina Pnyx din apropierea Acropolei – cel puţin de 4 ori în fiecare perioadă de 36 de zile în secolul IV, şi poate tot aşa de des în cel precedent. Fiecare cetăţean de sex masculin având 18 ani împliniţi putea să ia parte la ea oricând dorea – exceptîndu-i  pe cei câţiva care, dintr-o vină sau alta, îşi pierduseră drepturile civice. Evident, doar o parte din cei 40.000 venea, dar cei care erau de faţă la o adunare constituiau demos-ul în cazul dat, şi actele lor erau recunoscute, după lege, ca acţiunii ale întregului popor. Pentru a lua o hotărâre mai importantă era nevoie de minimum 6000 de votanţi . Ordinea de zi era anunţată cu 4 zile înainte . Votarea se făcea pirn ridicarea de mână ; dar în anumite cazuri, prin scrutin secret. Orice cetăţean putea lua cuvântul ( dacă era autorizat de adunare ) şi, în limitele constituţionale, putea face orice propunere. Opinia publică nu admitea ca un cetăţean să se dezintereseze de treburile statului; dealtminteri , cetăţeanul atenian înţelegea că interesele sale individuale nu pot fi separate de cele legate de prosperitatea colectivităţii , a statului.

Cheia democraţiei ateniene era participarea directă; nu exista nici guvernare reprezentativă, nici servicii civile şi nici vreun corp de funcţionarii publici. În Adunarea suverană, a cărei autoritate era în esenţă totală, fiecare cetăţean avea nu numai dreptul de a participa ori de cîte ori voia, ci şi dreptul de a lua parte la discuţie, de a propune amendamente şi de a vota propuneri cu privire la război şi pace, impozite, cult, mobilizări de armată, finanţe de război, lucrări publice, tratate şi negocieri diplomatice – şi oricare altă chestiune, majoră sau minoră, care necesita o hotărîre de stat.

O bună parte a lucrărilor pregătitoare pentru aceste întruniri erau efectuate de bulé, organ consultativ care funcţiona permanent, compus din cetăţeni care împliniseră vârsta de 30 de ani ( buleuţi ), cîte 50 de fiecare trib, traşi la sorţi. Înainte de intrarea lor în funcţie, Consiliul al cărui mandat expira îi supunea unui examen riguros privind competenţa şi moralitatea lor. Consiliul celor 500, al cărui mandat era pe timp de un an, pregătea lucrările Adunării şi ordinea de zi a şedinţelor, îndeplinea şi controla toate funcţiile administrative, ocupându-se de rezolvarea problemelor curente. Cum cei 500 de membri ai consiliului nu se puteau întruni zilnic, în sânul ei funcţiona permanent un fel de comitet executiv ( pritania ), compus din cei 10 membri ai fiecărui trib, care funcţiona pe rând, fiecare câte 36 de zile. În fiecare zi unul din  pritani, ales de ceilalţi, prezida lucrările zilei respective, păstra sigilul statului şi cheile anexelor templelor în care era depozitat tezaurul statului, şi – dacă în acea zi se reunea şi Adunarea Poporului – prezida şi lucrările Adunării, devenind astfel, pentru o zi, adevăratul şef al statului. Pe toată durata funcţiei lor ( 36 de zile ) pritanii locuiau zi şi noapte într-o clădire specială ( Prytaneion ), – care era totodată şi “casa de onoare a oraşului”, unde erau găzduiţi invitaţii statului, ambasadorii altor state şi învingătorii la jocurile olimpice. Pritanii constituiau deci magistratura supremă a statului. Fireşte că în afara lor mai erau şi ceilalţi funcţionari administrativi ai statului, reuniţi aproape întotdeauna în colegii de câte 10 ( unul de fiecare trib ) – cu toţii fiind controlaţi , direct sau indirect, de Adunarea Poporului. Toţi funcţionarii superiori trebuiau să prezinte periodic Adunării rapoarte asupra activităţii lor; erau discutaţi în Adunare şi, dacă era cazul, puteau fi destituiţi sau condamnaţi.

Exista apoi un mare număr de magistraţi, de importanţă diferită, cei mai mulţi dintre ei fiind aleşi tot prin tragere la sorţi pe timp de un an; cele câteva excepţii include pe cei 10 generali ( strategoi ), care erau aleşi prin vot şi puteau fi realeşi fără limită, nişte comisii temporare ad hoc pentru negocieri diplomatice şi alte asemenea chestiuni. Nu exista o ierarhie a funcţiilor; independent de însemnătatea sau lipsa de importanţă a unei magistraturi, deţinătorul ei era răspunzător direct şi exclusiv în faţa demos-ului însuşi, in Sfat, în Adunare sau tribunal, şi nu faţă de un magistrat superior lui.

Mecanismele de bază ale democraţiei au fost: alegerea prin tragere la sorţi, care transforma egalitatea şanselor dintr-un ideal într-o realitate; şi retribuirea funcţiilor, care permitea unui om sărac să facă parte din sfat, din juriile tribunalelor, sau să îndeplinească o magistratură cînd sorţii cădeau asupra lui. “Nu fără temei putea proclama Pericle, după cum ne relatează Tucidide, că una din particularităţile pozitive ale Atenei era faptul că sărăcia nu constituia o piedică în slujirea comunităţii.”  Dacă punem laolaltă Adunarea, Sfatul, tribunalele şi numeroasele magistraturi periodice, îndeplinite prin rotaţie, totalul – de mai multe mii – indică o participare directă la guvernare a unei mari părţi a corpului civic, şi un nivel neobişnuit de experienţă politică străbătând de sus până jos, întreaga structură de clasă. Distribuţia nu era desigur echitabilă: aceasta ar fi fost prea utopic.

<<Într-un fel, “diletantismul” era implicit în definiţia ateniană a democraţiei directe. Fiecare cetăţean era socotit calificat pentru a participa la guvernare prin simplul fapt al cetăţeniei; şi şansele lui de a participa efectiv erau mult sporite nu numai prin larga întrebuinţare a tragerii la sorţi, ci şi prin rotaţia obligatorie în sfat şi în multe magistraturi.>>  Retribuţia era suficientă pentru a compensa salariul pe care l-ar fi pierdut un meşteşugar sau un agricultor, dar nu mai mare decât atât. Deci, nimeni nu putea conta pe exercitarea unei magistraturi ca pe o sursă regulată de mijloace de întreţinere, sau măcar ca pe una mai mănoasă într-o anume perioadă din viaţa lui. În acelaşi timp, un stat mare ca Atena, cu imperiul şi cu problemele lui complexe ( la scara Greciei ) fiscale, navale şi diplomatice, aveau nevoie absolută de oameni politici de meserie, care să îndrume şi să coordoneze activitatea participanţilor temporari, mai mult sau mai puţin “amatori”, neprofesionişti. Şi i-a aflat printre oamenii avuţi, rentierii liberi să se dedice în întregime treburilor publice.

În atribuţia arhonţilor şi a strategilor intra desemnarea cetăţenilor celor mai bogaţi cărora le revenea îndatorirea de a îndeplini o prestaţie în beneficiul poporului ( leiturghia ), suportând pe cheltuiala lor primirea fastuoasă a unor înalţi oaspeţi străini, sau cheltuielile festivităţilor cu ocazia unor sărbători; sau organizarea concursurilor teatrale, sau echiparea unei nave de război, sau patronarea timp de un an a unui “gimnaziu” . Sarcina unei leiturghia nu putea fi refuzată; în perioada de mare prosperitate a Atenei era considerată o cinste şi era îndeplinită bucuros – căci satisfăcea din plin şi orgoliul celui care o îndeplinea; dar în unele cazuri obligaţia era atât de apăsătoare, de costisitoare, încât a nu-l ruina pe cel ce trebuia să o suporte (precum s-a şi întâmplat nu o dată ), sarcina era împărţită între mai mulţi bogătaşi. Oricum, instituţia leiturghiei  era fundată pe un principiu democratic: cel bogat trebuie să aibă nu numai beneficii ci  şi obligaţii – sub forma acestor servicii publice – faţă de colectivitate.

Democraţia ateniană a funcţionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena numărul cetăţenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obişnuit, mai puţin de jumătate. Însă, pe măsură ce comunităţile    s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toţi cetăţenii nu a mai fost, prestic, posibilă. În epoca modernă, locul democraţiei directe a fost luată de democraţia reprezentativă.

Democraţia a fost privită cu neîncredere atât de filozofii aristocratici, precum Socrate, cât şi de adepţii unei cârmuiri mixte precum Aristotel, şi deseori pusă în contrast cu aşa numitele regimuri mixte ( în care se combină elementele monarhice, aristocratice şi democratice ), reprezentative pentru Grecia clasică şi pentru Roma republicană.  Dat fiind că expresia “cei mulţi” îngloba inevitabil şi pe cei săraci şi lipsiţi de proprietate, democraţia a fost adeseori asociată nu pur şi simplu cu cârmuirea de către popor, ci cu cârmuirea de către prostime, gloată, hoi poloi. Platon o asocia cu subordoanare raţiunii faţă de pasiuni, aşezând-o într-o comparaţie puţin măgulitoare cu idealul său de cârmuire filozofică din “Republica”; Arisotel avertizând impotriva efectelor destebilizante ale regimurilor ce creeau o polarizare bogaţi–săraci, o identifica cu lipsa de moderaţie, considerând-o  în “Politica” (alături de oligarhie) drept o sursă de tulburări şi de acte politice nechibzuite

De-a lungul istoriei, democraţia ateniană a fost pentru  unii gânditori un model de guvernare, motiv pentru care, în epoca modernă cele mai importante trăsături ale sale au fost recuperate în practica vieţii politice.

În primul rând, a fost preluat termenul grecesc de democraţie care înseamnă “conducerea de către popor”. Întrucât poporul este rareori unanim, democraţia ca termen descriptiv   poate fi considerat ca sinonim al regulii majorităţii. Astfel, un alt element recuperat este acest principiu al majorităţii, care stă la baza regimurilor politice democratice actuale. Atena antică se numea pe sine democraţie deoarece toţi cetăţenii puteau lua parte la deciziile politice. Dar “toţi cetăţenii” nu înseamnă “toţi adulţii”. Femeile , sclavii, rezidenţii străini (inclusiv oamenii din alte cetăţi greceşti) nu aveau dreptul de a participa. Cetăţenii erau astfel mai puţin de un sfert din populaţia adultă. Autorii moderni au acceptat cu toate acestea aotudescrierea Atenei clasice ca “democratică”. Tot aşa, politologii au acceptat adesea pretenţia că un regim modern în care cei mai mulţi sau, oricum, un mare număr de oameni are dreptul de vot este un regim democratic.

Demnă de menţionat este acţiunea de a vota. Votarea ca procedură de selecţie se întâlneşte pentru prima dată în Grecia antică. Nu era prea mult foflosită pentru alegerile de ocupanţi ai unor funcţii, care erau distribuite după principiul juriului, adică a selecţiei la întâmplare. Era însă folosită pentru luarea de decizii asupra unor propuneri făcute adunării democratice şi, de asemenea, pentru decizii privind soarta unor indivizi.

Un alt elemenmt recuperat a fost votul secret. Votarea prin pietricele lăsate să cadă într-o urnă a fost o invenţie a democraţiilor din Grecia antică, reînviată în secolul al XVIII-lea. Deşi J.S. Mill argumenta că votarea în public încurajează comportamentul mai responsabil, cele mai multe regimuri au ajuns la concluzia că intimidarea şi corupţia necesitau votul secret.

Retribuirea funcţiilor în stat şi determinarea în timp a acestora, caracteristice Atenei democratice, au reintrat de mult în practica curentă a democraţiei de azi.

Pentru a evita monopolizarea puterii de către o persoană, degradarea democraţiei şi apariţia tiraniei, cele mai multe funcţii în Atena democratică nu puteau fi deţinute mai mult de două ori în viaţă. Iată un alt principiu valabil şi în zilele noastre în ceea ce priveşte instituţia preşedinţiei.

Democraţia ateniană era directă. Atunci când democraţia a fost reinventată, în secolul al XVIII-lea, orice sistem era indirect: votanţii alegeau reprezentanţi care luau decizii pentru care ei aveau  a da socoteală doar la următoarele alegeri.  Interesul pentru democraţia directă a reînviat în anii 1890, când a devenit mai popular referendumul, iar într-o măsură mai mare, în anii  1960, când mulţi autori au redescoperit critica de către Rousseau a reprezentării. Comunicaţiile moderne şi computerele au înlăturat multe dintre obstacolele tehnice din calea democraţiei directe, dar aceasta nu este populară nici printre politicieni ( ale căror poziţii le periclitează ) şi nici printre filozofii politici ( majoritatea acestora acceptând argumentul că democraţia directă este incompatibilă cu guvernarea responsabilă ) . Singurul aspect care mai aminteşte de democraţia directă este astăzi referendumul.

Deşi democraţia ateniană nu a fost un regim politic ideal, el prezintă totuşi multe elemente care stârnesc interesul şi ar fi de dorit să fie recuperate. Astfel tragerea la sorţi  a funcţiilor  dintr-un grup mai mare de oameni  bine pregătiţi ar asigura o mai bună respectare a principiului democratic referitor  la egalitatea şanselor.

Apoi, deşi retribuirea funcţiilor în stat este absolut necesară, sumele acordate ar trebui să fie, ca în Atena, mult mai mici pentru a împiedica apariţia politicianismului, adică a unui comportament politic bazat pe practici imorale şi demagogice. Aşa ar trebui, dar o sumă prea mică de bani ar agrava fenomenul corupţiei.

Demn de admirat a fost în Atena spiritul civic încurajat şi consolidat în timpul regimului democratic. De aceea ar fi interesantă şi benefică stimularea şi cultivarea spiritului civic, chiar prin mijloace coercitive, prin obligativitatea participării la vot şi prin asumarea răspunderii pentru buna îndeplinire a unei activităţi publice. Printre efectele pozitive ale acestor măsuri ar putea fi o mai bună organizare a populaţiei în Organizaţii Non-Guvernamentale, un mai bun control asupra organismelor reprezentative precum şi creşterea experienţei vieţii publice a cetăţenilor.

Insuficienta pregătire a multor parlamentari români şi de aici ineficienţa vieţii parlamentare reprezită o problemă în actuala perioadă de tranziţie. Acest incovenient supărător ar putea fi rezolvat după modelul Atenei democratice. Aşa cum membrii Cosiliului celor 500 erau supuşi unui riguros examen privind competenţa şi moralitatea lor, la fel s-ar putea proceda şi în cazul membrilor Parlamentului.

Deasemeni, ar fi de dorit să putem recupera modelul democraţiei ateniene şi în ceea ce priveşte contribuţia benevonlă şi gratuită a “aristocraţilor” de astăzi, în sensul de”cei mai buni” şi/sau “cei mai bogaţi”, la activitatea de guvernare. Dar, în mod sigur, acest deziderat nu are nici o şansă de a deveni realitate. O explicaţie în acest sens ar fi aceea că spiritul civic, deşi nu are unitate de măsură, este în mod evident mult mai puţin reprezentat decât în timpul lui Pericle.  Deci, înapoi la clasici !

Între 500 şi 321 î.H. omenirea cunoaşte pentru prima dată democraţia în cetatea-stat Atena. Acum, la mai mult de 2000 de ani, modelul iniţiat de Clistene şi Pericle este fie recuperat parţial, fie contestat, dar în mod sigur continuă să suscite interesul celor preocupaţi să găsească în trecut soluţii pentru viitor. De aceea, consider că o componentă esenţială în pregătirea unui om politic eficient este cunoaşterea istoriei ca fiind disciplina umană cea mai cuprinzătoare de modele şi experienţe demne de urmat sau de evitat. În acest sens, mă consider adeptul dictonului “Historia magistra vitae”.

Mai puteți citi și:

Liga de la Delos

Războaiele Medice: Marathon, 490 a.Ch

Renașterea Greacă (secolul VIII a.Ch)

Separarea Puterilor în Stat , Antichitatea Greacă

În acest eseu îmi propun să analizez criza care a dus la izbucnirea conflictului din 1969 dintre El Salvador şi Honduras cunoscut sub numele de „Războiul Fotbalului”. În acest sens am folosit metodologia prezentată de profesorul Jean-Luis Dufour în lucrarea sa „Crizele Internaţionale”. Adoptând această perspectivă de analiză eseul meu este supus aceloraşi critici care sunt valabile şi în cazul tipului de analiză promovat de profesorul Dufour. Îmi asum aceste critici şi nu îmi propun să-mi depăşesc modelul.

Jean – Luis Dufour adoptă o definiţie sintetică a crizei. „Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de    a-şi defini o poziţie  fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru. Dacă referirea se face la sistemul internaţional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai puţin previzibilă, rezultatul unei situaţii de tensiune, asemenea celei care decurge din intenţia deliberat ofensivă a unuia dintre actori. În toate aceste cazuri, criza – purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţională –  pretinde să fie luate rapid decizii adecvate şi adoptate mijloace necesare rezolvării ei”[1]. De asemenea, Dufour identifică patru faze distincte în derulare teoretică a unei crize internaţionale: precriza, escaladarea, destinderea şi impactul.

Războiul din 1969 dintre El Salvador şi Honduras cunoscut şi sub numele de „Războiul fotbalului” poate fi considerat drept o criză internaţională din cel puţin două motive. În primul rând, avem de-a face cu un război între doi actori în relaţiile internaţionale, state naţionale independente. În al doilea rând, acest conflict periferic, iniţial limitat, devine

o criză internaţională în urma deciziei Organizaţiei Statelor Americane de a interveni pentru aplanarea sa, precum şi prin consecinţa sa cea mai gravă în plan regional: sabotarea de facto a Pieţei Comune a Americii Centrale. Deci, avem de-a face cu o criză bilaterală prost gestionată care degenerează într-un război cu consecinţe relativ importante în plan economic regional.

„Războiul fotbalului” iese din tiparul conflictelor caracteristice perioadei respective: confruntarea indirectă a celor două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, prin intermediul unor ţări terţe dintre cele nealiniate sau aflate sub sfera de influenţă a uneia dintre ele. În cazul conflictului amintit avem de-a face cu o situaţie atipică: un conflict în cadrul aceluiaşi bloc, un conflict între două state aflate sub sfera tradiţională de influenţă a Statelor Unite încă de la formularea doctrinei Monroe. Această criză scapă logicii Războiului Rece datorită caracterului său periferic în condiţiile în care „crizele din timpul Războiului Rece […]sunt considerate crize de centru. Aceste crize repetate se situează în inima sistemului internaţional, mai precis la Berlin. Acolo se desfăşoară crizele mai grave, chiar dacă uneori fascicolul crizei se deplasează mai multe sute de kilometri mai la nord sau mai la sud, la Budapesta, la Praga, în Mediterana…[2]”.

Precriza

Cauzele care au făcut ca la 14 iulie 1969 trupele armatei din El Salvador să treacă graniţa  Hondurasul au fost economice, politice şi sociale.

El Salvadorul este o ţară mică cu o populaţie mare şi în continuă creştere. Hondurasul are o suprafaţă de peste cinci ori mai mare decât vecinul său, dar şi o populaţie mai mică cu 25% şi o economie mai puţin dezvoltată decât acesta[3]. Până în 1969, timp de 40 de ani, aproape 300.000 de salvadorieni au migrat în ţara vecină, marea majoritate a acestora fiind emigranţi ilegali care ocupau suprafeţe de pământ pe care le lucrau trăind de pe urma acestora, dar fără a fi proprietari. De-a lungul anilor 1960, mecanismele Pieţei Comune Central Americane avantajaseră economiile mai dezvoltate ale regiunii, în special acelea din Guatemala şi El Salvador. Creşterea afacerilor deţinute de cetăţeni din El Salvador în Honduras era o dovadă foarte vizibilă pentru aceştia din urmă a disparităţii economice dintre cele două ţări. Astfel, problema emigranţilor ilegali, în ciuda lipsei de importanţă economică reală, va deveni un fapt sensibil din punct de vedere naţional pentru Honduras. La aceasta se pot adăuga disputele privind graniţa dintre cele două state care devin tensionate de-a lungul celor doi ani care au precedat începerea ostilităţilor.

În 1969 guvernul condus de generalul Lopez în Honduras se află într-o serioasă criză. Situaţia economică producea conflicte de muncă, instabilitate politică şi critici din partea grupurilor conservatoare. Aceste dificultăţi economice şi politice vor determina guvernul Lopez să-i transforme pe salvadorieni în ţapi ispăşitori. Astfel în ianuarie 1969 Hondurasul refuză să reînnoiască tratatul bilateral de emigrare cu El Salvador. În luna aprilie Institutul Naţional Agrar din Honduras anunţă punerea în aplicare a articolului 68 din legea de reformă agrară din 1962 care condiţiona dreptul de proprietate asupra pământului de calitatea de cetăţean prin naştere a statului Honduras. Ca urmare a acestei decizii aproximativ 17000 de refugiaţi se întorc în El Salvador fapt ce ameninţă să provoace o criză economică şi socială afectând astfel susţinerea politică pentru guvernul Sanchez.

Ruptura

Incidentul care a dus la începerea ostilităţilor, şi care a făcut cunoscut conflictul sub denumirea de „Războiul fotbalului”, s-a desfăşurat în luna iunie. Echipele de fotbal a celor două ţări trebuiau să dispute două meciuri de calificare pentru Cupa Mondială din Mexic din 1970[4]. Tulburările au izbucnit încă din timpul primului meci în Tegucigalpa, capitala Hondurasului, dar situaţia s-a înrăutăţit considerabil în timpul celui de al doilea meci desfăşurat în  El Salvador. Simbolurile naţionale ale Hondurasului au fost insultate, iar conflictele violente  care au izbucnit între fanii celor două echipe au dus  la moartea a trei persoane. Aceste acţiuni au dus la atacuri împotriva salvadorienilor din Honduras, inclusiv a personalului diplomatic. În zilele următoare presa din cele două state va contribui la apariţia unui climat de isterie între cele două ţări. Data de 26 iunie 1969 marchează ruperea acestui echilibru deosebit de precar. În acea zi El Salvador rupe relaţiile diplomatice cu Hondurasul, care va acţiona la fel ziua următoare.

Jean-Louis Dufour identifică patru situaţii  care facilitează trecerea de la stadiul de criză la cel de război între state-actor. Aceste situaţii se regăsesc şi în cazul crizei analizate. Astfel, când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de natură a reduce costul unui război şi incertitudinea deznodământului său, statul cel mai puternic, în cazul nostru El Salvador, este firesc incitat să nu se teamă de escaladare, nici chiar de război. În al doilea rând, instabilitatea internă într-unul dintre state este de natură a împinge la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor, conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior, de la care ar putea veni tot răul. O altă situaţie care poate conduce spre război apare atunci când un stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile puse în cauză de criză, astfel El Salvadorul se vede ameninţat cu prăbuşirea economiei datorită expulzărilor din Honduras. Al patrulea factor îl reprezintă poziţia geografică. Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţării, în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu cât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos[5].

În sfârşit, tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii unui război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. În aceasta constă şi natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta. Ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este departe. Astfel, expulzările violente realizate de armată din Honduras a determinat confruntările sângeroase dintre fanii celor două echipe, care a atras după sine atacurile împotriva salvadorienilor rezidenţi în Honduras, fapt ce va conduce, în cele din urmă, la degenerarea crizei în război.

Totuşi, nu trebuie să uităm caracterul relativ al crizelor internaţionale[6]. Filosoful grec Epictet considera că nu lumea este sursa crizelor noastre, ci interpretarea pe care o dăm noi lumii. Cu alte cuvinte percepţia ameninţărilor, a crizelor reprezintă o chestiune de percepţie şi intenţionalitate. În acest sens, putem afirma că există o criză doar atunci când un actor devine conştient de ea şi se decide să reacţioneze. În cazul studiat ambele state au avut posibilitatea de a evita conflictul armat. Astfel, guvernul Lopez ar fi putut acorda drept de proprietate şi străinilor, determinând astfel emigranţii ilegali să plătească impozite şi asigurând o sursă de venituri pentru buget. Sau ar fi putut propune o înţelegere economică statului vecin în schimbul acceptării prezenţei emigranţilor.

Criza

Războiul propriu-zis a fost scurt. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1969 aviaţia statului El Salvador atacă ţinte din interiorul Hondurasului, iar armata lansează o ofensivă puternică de-a lungul principalului drum care leagă cele două ţări şi împotriva insulelor din Golfo de Fonseca. Atacul armatei salvadoriene, care era mult mai mare şi mai bine echipată decât armata adversă, este încununat de succes. Astfel, la sfârşitul zilei de 15 iulie, armata  El Salvadorului reuşeşte să înainteze 120 de kilometri şi să ocupe capitala regiunii Nueva Ocotepeque. Ulterior atacul îşi pierde din intensitate datorită lipsei de carburanţi şi muniţie. Un factor major a lipsei de carburanţi s-a datorat acţiunilor aviaţiei Hondurasului, care, pe lângă faptul că a distrus în mare parte flotila mai mică a El Salvadorului, a provocat serioase stricăciuni depozitelor de carburanţi. Avem de-a face aici cu ceea ce Michael Brecher numeşte o criză în interiorul unui război. Astfel, succesele aviaţiei Hondurasului reprezintă o criză pentru El Salvador, grăbind încheierea conflictului[7].

A doua zi după începerea conflictului Organizaţia Statelor Americane s-a întâlnit într-o sesiune urgentă şi a cerut încetarea imediată a focului şi retragerea trupelor. El Salvador a rezistat pentru câteva zile presiunilor diplomatice cerând ca Hondurasul să plătească mai întâi despăgubiri pentru atacurile împotriva cetăţenilor salvadorieni şi să garanteze siguranţa salvadorienilor rămaşi în Honduras. O încetare a focului a fost stabilită în cursul nopţii de 18 iulie, dar a fost pusă în practică de abia pe 20 iulie. El Salvador a continuat să reziste presiunilor de a-şi retrage trupele până pe 29 iulie. Presiunile unui comitet special format din şapte state -  Nicaragua, Costa Rica, Guatemala, Argentina, Ecuador, Republica Dominicană şi Statele Unite – au suplimentat eforturile OSA-ului ducând la retragerea trupelor salvadoriene în primele zile ale lui august. Presiunile OSA constau în posibilitatea impunerii de sancţiuni economice împotriva El Salvadorului şi în delegarea unor observatori pentru a supraveghea securitatea salvadorienilor rămaşi în Honduras.

Conflictul dintre El Salvador şi Honduras reprezintă  o criză prost calculată. Dufour înţelege prin criză calculată „o criză voită (…) provocată în scopul de a transforma un status-quo socotit nesatisfăcător (…)În cazul unei crize calculate, statul agresor lansează cu bună ştiinţă o sfidare altui stat, sub forma unei presiuni diverse, de la simple agresiuni verbale la ameninţări de război. Acţionând astfel, statul adept al crizei calculate speră să îl constrângă pe adversarul său să renunţe la ceea ce i se cere în mod ferm, fără a fi declarat război. Acest ultim punct este capital. Succesul crizei calculate nu este asigurat decât în măsura în care nu izbucneşte războiul (subl.mea). Succesul depinde, deci, de credibilitatea ameninţărilor proferate şi de bunăvoinţa adversarului, implicând ca acesta, impresionat, să se supună argumentelor astfel prezentate. Acest tip de comportament politic este apreciat drept „la margine prăpăstiei” sau brinkmanship, potrivit expresiei lui John Foster Dulles, secretar de stat al preşedintelui Einsenhower.” În cazul studiat criza calculată eşuează datorită izbucnirii conflictului armat. În acest sens, cred că unul din motivele gestiunii greşite a acestei crize s-a datorat conflictului de status existent între cei doi actori. Atât Honduras cât şi El Salvador se considerau superiori unul altuia motiv pentru care nici unul nu a vrut să cedeze, asumându-şi  riscul izbucnirii unui război.

Dufour clasifică crizele în raport de cauzele şi originile lor în patru categorii: bruşte, treptate, neprevăzute şi voite. Perioada de incubaţie a crizei analizate a fost destul de lungă, migraţia celor 300.000 de salvadorieni producându-se pe parcursul a 40 de ani. Din acest punct de vedere avem de a face cu o criză care evoluează progresiv. Dar expulzările masive din Honduras pot demonstra caracterul voit al crizei. Aceste evenimente demonstrează şi faptul că populaţia, un factor de putere în relaţiile internaţionale, poate deveni şi o sursă de instabilitate între state.

Bilanţ şi consecinţe

„Războiul fotbalului” a rămas o confruntare bilaterală, nu s-a extins în ţările vecine şi a produs victime doar în cele două tabere adverse. Un tratat de pace nu a fost semnat decât în 1980, dar de abia în 1992  Curtea Internaţională de Justiţie a rezolvat principalele dispute dintre cele două ţări privind graniţa de stat, ultimele neînţelegeri fiind soluţionate în 1999.

În jur de 2.000 de oameni şi-au pierdut viaţa în timpul luptelor, marea lor majoritate fiind civili din rândul populaţiei Hondurasului. Între 60.000 şi 130.000 de salvadorieni au fost expulzaţi sau au fugit din Honduras, afectând serios economia anumitor regiuni. Întreruperea comerţul între cele două ţări  şi închiderea graniţei comune a determinat consecinţe nefaste nu doar asupra economiei acestora, ci şi asupra întregii regiuni, transformând pentru mai mult de un deceniu Piaţă Comună Central Americană într-o structură practic nefuncţională. El Salvadorul a pierdut „supapa de siguranţă” reprezentată de emigranţii ilegali din Honduras fapt ce a determinat creşterea problemelor sociale interne. Astfel, deşi, marea majoritate a populaţiei, inclusiv toate partidele politice legale, au susţinut războiul, ulterior sprijinul s-a diminuat. În Honduras sprijinul populaţiei faţă de armată s-a prăbuşit. Totuşi, războiul a dus la apariţia unei noi feţe a naţionalismului şi a mândriei naţionale în Honduras, când, în plin război, mii de ţărani şi muncitori au cerut guvernului arme pentru a-şi putea apăra ţara.

[1] Dufour recunoaşte că „această definiţie, în esenţa ei, aparţine lui Jean Christophe Romer, profesor la Universitatea din Strasbourg şi la Şcoala Militară Specială de la Saint-Cyr.”

[2] Dufour, Jean-Louis, Cruzele internaţionale.De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Corint, Bucureşti, 2002, p. 36.

[3] El Salvador : Suprafaţă – 21.146 km², Populaţie – 3,150.000 (1968); 3.530.000 (1970). Honduras: Suprafaţă – 112.008 km², Populaţie – 2.540.000 (1968); 2.582.000 (1970). Cf. Maliţa, Mircea (coord), „Statele Lumii. Mică enciclopedie”, Ediţia a II-a, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.

[4] 6 iunie: Honduras – El Salvador 0-1; 15 iunie: El Salvador –Honduras 3-0. S-a jucat un meci de baraj în Mexic pe 26 sau 28 iunie: El Salvador –Honduras 3-2. cf. http://en.wikipedia.org [02.12.2003].

[5] Dufour, op. cit., p. 30-31.

[6] Caracterul relativ al crizelor şi faptul că situaţii evident asemănătoare pot determina răspunsuri complet diferite din partea actorilor politici este discutat în Hirschbein, Ron, What if they gave a crisis and nobody came? Interpreting International Crises, Praeger, 1997, p. 1-7.

[7] Brecher, Michael, „Crisis in World Politics, Theory & Reality”, Pergamon Press, 1993, apud Dufour, Jean-Louis, op. cit., p. 18. Dufour nu este întru totul de acord cu această distincţie făcută de Brecher, considerând că o atare apreciere confundă „criza” şi „situaţia de criză”.

The creed of this organization is:
“Freedom ultimately depends on the actions of committed and courageous men and women. We support nonviolent civic initiatives in societies where freedom is denied or under threat and we stand in opposition to ideas and forces that challenge the right of all people to be free. Freedom House functions as a catalyst for freedom, democracy and the rule of law through its analysis, advocacy and action.”
The concept of liberty emerged as fundamental aspiration, for the first time, in the irradiation space of the Judeo-Christian philosophy. Liberty was first mentioned, as a aspiration and concept, in the Exodus.
The Exodus is the second component of the Pentateuch (Torah), and is acknowledged, as all “Mosses’ writings”, as revealed. The divine nature of the Torah is one of the central components of Mosaic rite. From a philosophical perspective, freedom as a concept in the Exodus, focuses on the God given, inherent right of the Jews to live accordingly to their ways and beliefs in the “promised land”. The second episode of the Torah is an essential moment in the theorizing process of freedom as the expression of religious and civic liberty.

The concept of freedom will pass, since then, through several conceptualizations until, the French and American revolutions, will sketch the contemporary comprehension and understanding of freedom. The XVIII siècle and the Modern epoch gave freedom its current role in shaping the mentality and values of the Euro-Atlantic world, as its core value.

In his essay “The myth of Democracy”, the Romanian historian, Lucian Boia, investigates the role of freedom in western democracies, and states, that from a theoretical perspective, freedom finds itself in a close interdependency with equality. Boia analyses the quintessential motto of the French revolution: “Liberty, equality, fraternity!”. In the times of the Jacobins, fraternity was nothing more than a generous project for the future, therefore the active concepts of the revolution were liberty and equality. Boia concludes that in freedom-focused societies, the concept of equality suffers limitations. But, as the Romanian historiographer concludes, the method goes both ways, egalitarian regimes having the tendency to suppress freedom. However, democracy needs both to mentain its viability, because liberty without equality is chaos and equality without liberty is tyranny.
Perhaps, from all the dimensions of freedom, the most important for the stability of a democratic society is the freedom of speech. The freedom of all citizens to publicly or privately express their opinion concerning the affairs of the state. A special place in this pantheon of opinions belongs to the freedom of press.
Abused by individuals and institutions altogether, the freedom of speech is irrefutably essential for the democratic development of our country. As I argued with other occasions, this privilege has to be associated with a vigorous self censorship, because freedom of speech should not be an instrument of vendetta.

Freedom House published, not to long ago, a world review regarding the amount of freedom the press has. Romania is situated on a very honorable place (94), between Panama and Peru, states widely known as bastions of democracy and freedom, around the world. The contempt shown to the press by Romanian politicians, the physical abuse some journalist had to endure, and the immoral conduit of the media got Romania where it is today, at the middle of the road between Finland and North Korea.
From my perspective, the liberty of press stays in the quill of every honest individual who assimilates himself to this profession, freedom being the straightest line between ones thoughts and a sheet of paper.

Modelul utilitarist
Utilitarismul propune ca mijloc de judecata a corectitudinii unei actiuni o analiza a consecintelor acesteia, fiind asadar un model consecintionist. „Orice actiune este facuta in vederea unui scop si pare firesc sa presupunem ca regulile de actiune trebuie sa-si imprumute intregul lor specific si culoarea din scopul pe care il servesc” . O actiune este astfel interpretata ca fiind corecta in masura in care ea tinde sa promoveze fericirea (placerea) si incorecta in masura in care ea tinde sa produca inversul fericirii (durerea). Asadar singurul criteriu de judecata a unei actiuni este masura in care aceasta respecta principiul Celei mai mari fericiri (de a conduce la fericire cat mai mare pentru cat mai multi oameni), unde fericire inseamna placere si absenta durerii.

O impartire a placerilor
Contributia principala a lui J.S. Mill la modelul utilitarist consta in recunoasterea, pe langa criteriul cantitatii, a criteriului calitatii in compararea si implicit ierarhizarea placerilor. Asadar placerile, ca orice alt lucru, se caracterizeaza atat cantitativ cat si calitativ
„Daca sunt intrebat ce inteleg prin diferenta calitativa a placerilor sau ce anume face ca o placere sa fie mai valoroasa decat alta, exclusiv in calitatea ei de placere, deci facand abstractie de cantitatea ei mai mare, nu vad decat un singur raspuns posibil. Dintre doua placeri, daca exista una careia i-au dat o categorica preferinta toti – sau aproape toti – aceia care au avut experienta amandurora, independent de orice sentiment de obligatie morala care i-ar face sa o prefere, apoi aceea este placerea cea mai dezirabila. Daca una din cele doua placeri este plasata – de catre aceia care sunt cunoscatori competenti ai amandurora – atat de sus deasupra celeilalte incat ei o prefera chiar daca stiu ca atingerea ei e insotita de o mai mare cantitate de insatisfactie si nu abandoneaza urmarirea ei pentru nici o cantitate din cealalta placere, atunci avem dreptul sa atribuim acestei desfatari preferate o superioritate calitativa ce covarseste atat de mult cantitatea, incat o face, comparativ, nesemnificativa.”
Ergo, o placere este superioara calitativ fata de o alta placere daca este recunoscuta ca fiind astfel de catre „aproape toti” cei ce au experimentat-o. In acest moment se naste o intrebare: cum pot aparea in aceasta ecuatie placeri noi, atat timp cat calitatea lor nu are de cine sa fie probata, ele nefiind experimentate pana in acel moment de catre vreun om? Doar banuind, estimand calitatea placerii ce va urma actiunii. Aceeasi greutate in urmarea unui drum se poate aduce in discutie in cazul placerilor necunoscute, probabile ce se situeaza la capatul unei serii de neplaceri a caror valori negative sunt cunoscute, ele fiind incercate pana in acel moment. Asadar putem identifica o faza preliminara a categorisirii unei placeri in „calitativ superioara” respectiv „calitativ inferioara” si anume etapa estimarii placerii ce va fi obtinuta, etapa constructiei motivatiei de a urmari acea placere si de a indura neplacerile ce preced obtinere fericirii. De altfel, aceasta etapa a estimarii are loc in cazul oricarei placeri, fie ea si incercata pana atunci si a carei calitate find probata, deoarece nu putem garanta ca placerea obtinuta de „aproape toti” se va regasi in experienta fiecaruia.

Caut placere de calitate…
…ofer capacitate de a indura neplaceri. Conform citatului de mai sus, omul urmareste placerea finala cea mai mare luand in considerare si neplacerile aferente obtinerii acesteia. Dar, o placere este urmarita in fapt datorita unei estimari pozitive a placerii ce va fi obtinuta de catre individ, unde cantareste desigur mult experienta celor ce au atins acea placere. Avem totusi o problema: Unde pozitionam placerile ce sunt destinate sa ramana in etapa previziunii, a caror finalitate este indepartata si care includ in costul lor o multitudine de neplaceri. Pentru ca urmarire unei astfel de placeri sa fie viabila, trebuie ca neplacerile ce insotesc parcursul sa fie, insumate, mai mici decat placerea finala.
Se poate afirma ca principala deosebire dintre om si celelalte vietuitoare este capacitatea noastra de a amana placerea in scopul obtinerii unei placeri mai mari ulterior. Dar cat pot amana aceasta placere?
Raiul sau amânatul plăcerii timp de o viaţă
Pentru ce sa ma limitez la placerea obtinuta pe timpul vietii, cand dupa moarte imi este oferita placerea absoluta, fericirea divina pe care sub nici un chip nu o pot obtine in viata? Raiul este intruchiparea fericirii absolute precum iadul este ilustrarea nefericirii, a durerii.
Superioritatea placerilor raiului fata de cele pamantesti legitimeaza indurarea unor neplaceri in timpul vietii (le putem considera neplaceri prin prisma costului de oportunitate al acestora, prin faptul ca reprezinta renuntarea la o placere mai mare) iar credinta in divinitatea ce iti ofera aceasta placere, obligatorie. De ce nu as crede, ce m-ar determina sa nu respect “instructiunile” pentru a obtine aceasta fericire?
Placerea ce trenscede viata unui om, in primul rand nu poate fi probata, bineinteles nici infirmata. De aceea o putem pozitiona in acea etapa a estimarii. Nebeneficiind de experienta celor ce au incercat aceasta placere, decat intr-o forma de mit, de legenda, tendinta de a urma placerea de dupa moarte tinde sa fie mult diminuata. Cu toate acestea imaginea unei fericiri absolute, ii determina pe oameni sa urmeze anumite canoane neglijand placerile vietii in scopul obtinerii placerii maxime si a evitarii durerii cele mai mari : utilitarismul religios.
Asadar, religia este intemeiata pe considerente utilitariste, urmarind fericirea maxima, intocmai cum Mill defineste utilitarismul. Mai mult, aceasta ofera si un model moral folosit de catre utilitarism in explicarea fericirii absolute ca fericire colectiva:
“ In regula de aur a lui Iisus din Nazareth putem gasi intregul spirit al eticii utilitatii. Sa faci altora a sa cum vrei sa ti se faca si tie si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti – iata perfectiune ideala a moralei utilititariste”
Un pariu
Conform Pariului lui Pascal:  daca crezi în Dumnezeu si se dovedeste ca el nu exista, nu vei fi pierdut nimic, dar daca nu crezi si se dovedeste ca exista, vei merge în Iad. Asadar, este iresponsabil sa fii ateu.
Intr-o logica utilitarista, dovada ca Dumnezeu nu exista, in contextul credintei unui individ in entitate, nu inseamna lipsa unei pierderi ci ratarea multor sanse de obtinere a unor placeri mai mici, sacrificate in scopul placerii absolute a Raiului fie el ilustrat in moduri diferite, conform fiecarei religii.
O problema a incadrarii credintei in rai in principiile utilitariste ale lui Mill ar putea fi faptul ca principiul celei mai mari fericiri se refera la o fericire comuna si nu neaparat la fericirea individuala. Putem considera ca tocmai principiile utilitarismului se bazeaza pe logica spiritului crestin precum reiese din citatul de mai sus dar am putea interpreta ca mijloc de maximizare a fericirii comune, convingerea a cat mai multi oameni in existenta placerii absolute, a Raiului. In aceasta directie, a maximizarii fericirii comune putem continua cu exemplul deciziei de salvare de la moarte a unor oameni ce presupune sacrificarea unora dintre ei. Este in aceste conditii, mai bine de salvat un om ce crede in Dumnezeu si va ajunge in Rai sau un doctor ateu ce contribuie la evitarea durerii pentru ceilalti in timpul vietii? Totodata, imaginea Raiului este construita in principal pe baza imaginatiei fiecaruia dintre noi si variaza in functie de imaginea fericirii maxime a fiecaruia. Asadar, in linii crestine,  ce influenta poate avea intrarea unui individ in Rai pentru fericirea unui alt individ?

Concluzii
Pentru individ, fericirea maxima poate fi atinsa, conform moralei crestine, doar respectand regulile credintei, dupa moarte, in rai. Respectarea canoanelor implica renuntarea la placeri si la acceptarea neplacerilor dar calitatea placerii ultime, a intrarii in rai face ca aceste neplaceri sa fie insignifiante. Principiul utilitarist al maximizarii fericirii ne indeamna sa urmarim fericirea cea mai mare, insa, problema este lipsa unei dovezi a realitatii fericirii divine, si deci a unei evidente a consecintei ce sta la baza sistemului consecintionist de tip utilitarist. Asadar, conform lui Mill, nu putem clasifica placerea prezentei in Rai datorita lipsei marturiilor celor ce au experimentat deopotriva viata pe Pamant cat si cea in Rai. In plus, fericirea maxima colectiva urmarita de utilitarismul lui Mill, se poate regasi in modelul religios doar ca suma a fericirilor maxime individuale, influenta inter-indivizi in urma accederi unuia in Rai fiind nula.
Concluzionand, desi religia este bazata pe motivatia individului de a atinge fericirea absoluta, in forme ce difera de la religie la religie, nu putem vorbi de un “utilitarism religios” in liniile utilitariste ale lui Mill, datorita incertitudinii calitatii placerii ultime a intrarii in Rai si a lipsei relatiei dintre individul din Rai si fericirea celuilalt.

More recently, under the aegis of cultural studies, a number of criticisms have appeared to challenge the traditional definition and general theory of revolution. The crevices between the major interpretational schemes seem great at a first glance. However, a certain synchronicity, due to cultural codes, still exists. The objective of this essay is to establish the synonymies of the major theories concerning revolution, and attempt to derive from this taxonomy a heuristic model usable as a future methodological tool.
Before setting out on any inquiry regarding revolution, a definition of concepts as such must be made. This is not just done in order to aid the reader, but circumscribes the field of research as well. It is at this point, I would argue, that gaps between seemingly diverging points of view and schools of thought can be bridged. I have identified, with the aid of classifications put forward by Jack Goldstone(1) and John Foran(2) , a number of prominent interpretational avenues. I will attempt to isolate their conceptual understanding of the term, and explicit the commonalities within the conceptual and methodological framework.
The first of these is the so-called “natural theory” of revolution. It sought to explain the sequence of events rationally, and isolated a number of elements common to all revolutions. These were decanted after an empirical study into the revolutions perceived as the most significant and influential, i.e. the French, American, English, Russian and so forth. Among these “laws” of revolution were the appearance of powerful groups of opposition against the regime in power, the state’s reaction to criticism through belated attempts at reform, conjugated with the inability to carry them through or silence the contesters. The pressures then result in a revolutionary transformation, and moderates seize power. They are then substituted by radicals ( who resolve the internal or external duress by brutal means; the period of “revolutionary terror”), who are themselves ousted from power by some, more conservative and pragmatic leader or group of leaders, more geared towards the preservation of the existing status quo(3)growth . This first, traditional approach explains the processes involved within revolutions, but does little to explain the causal mechanism which lays behind. For our interests, however, two elements of this type of analysis are important. The first is the perusal, however limited, of a comparative method, which is seen as the means to further understand historical processes. The second, more important, facet is that the object in question ( revolution) is seen as a phenomena which belongs to the political field, gravitating around the relationship of the state with its citizens ( or subjects).
As sociology and history converged, by virtue of the interdisciplinarity championed by the French school of historiography, theory began to take on a more structured and explicit form. Social scientists as Gurr and Davies began to devise “general theories of violence”. Especially Gurr, in his watershed work, “Why men Rebel ”(4), put forward the hypothesis of “relative deprivation”. This quite influential theorem argued that it is not meager resources, lack of adequate living conditions and access to power that produces social violence ( and as a sub-species of it, revolution). It is the relationship between the expectations of society and the state’s means to provide for them that is consequential. Davies concept of the “economic J-curve of growth”(5) postulated that even a high period of rapid economic development, combined with an inability of the institutions to keep up with development, can equal in revolution. The mental-perceptive element was introduced in the equation of social unrest, alongside political, economic, and social factors that dominated the discourse.
This line of argumentation was taken in another direction by Charles Tilly. In a number of works, culminating with his 1993 title “European Revolutions”, the American scholar developed his theory of “collective mobilization”(6) . His contention is that successful mobilization of resources (whatever they may be) by the state, or by groups of challengers, is at the core of the subject matter. He works with a derived Weberian understanding of the state, as an organization controlling the principal and legal means of coercion. Institutionalized coercion develops the state and viceversa, in response to external or internal challenges(7) . Therefore, the state, after its inception, becomes the only means with which reform, and revolutionary transfiguration of society, economy and mental mapping, can be undertaken. Within society, different polities exist, and encapsulated in them rulers and challengers. Revolution is born as a state-oriented phenomena, of multiple sovereignty, during which governments and contesters vie for the control of resources and try to mobilize the polity with them. Trust ( and expectations, as in Gurr’s theory) is one of the important resources avaiting mobilization by the actors of the conflict. By this understanding, Tilly moves toward the next category, that of structural theory. Other sociologists, such as Jack Goldstone, also added the element of demography and saw conflicts within the social structure as pivotal(8) .
A short recapitulation of the arguments presented above paints a picture in which, although differently conditioned, revolution is still understood as an occurrence manifesting itself on the stage of politics. In the case of Tilly, a sweeping comparative study was done in order to legitimize the results of the research, while Goldstone preferred the other side of the coin, concentrating on case-studies.
The structural theories’ best known exponent is Theda Skocpol. Her study of social revolutions represented a major step toward the better understanding of the field of study, although it did not by any means answer all of the posited questions in a satisfactory manner. This sociologist sees foreign intervention, economic duress, social pressure, ideology and further factors as mere variables engaged in a complex interplay within an all-encompassing system (9) . The revolutionary situation has certain rules and is born from them, due to the interaction of the above presented elements. The situation has before a finite number of options, that determine its success, and transformation into a revolution or failure, in which case it is not a social revolution. Revolution is conceptualized as a process of rapid, utter transformation of the political, economic, and mental conditions within a given society. Agency is somewhat undetermined, but the reader can discern a certain focus on revolutionary elites. Therefore, revolution is equated with an overhaul of the system as such.
Skocpol makes use of a controversial triad of case-studies, isolating the French, Russian and Chinese revolutions as archetypical. In all three cases, a structure is given which finds itself in the midst of change through economic, social, cultural and external factors. Successful structures alter their composition to make way for these mutations, however because of their unique nature, the above three could not (10) . They had, in other words one foot in one boat and one in the other, being unable to revise their socio-institutional character in accordance with internal and external pressures. Vested interests of socially dominant groups, conjugated with the propensity of social instability at the lower level ( peasant uprisings), made the system and its purveyors obsolete. An external challenge provided the usual catalyst. Revolution occurred and a radical change was enacted. Revolution signals a fault in the organization of the structure itself, a reaction to disfunctionality. Social revolutions that fail signal the validity of the structure and therefore, are not true social revolutions (Prussia, Japan, England all had flexible, adaptive structures )(11).
The outcomes of social revolutions are, according to Skocpol, normalization of social relationships. The state consolidates and rationalizes its power-structure, by means of synchronicity with the pretenses of society, as translated by the past revolution. It is at this point that I isolate one of the key elements in Skocpol’s rhetoric about revolution: the success-factor. Indeed, for the American scholar, what in the end defines revolution ( among other things) as true social revolution is its triumph. A victory that, she herself admits, is granted through the seizure and maintainment of political power(12) . It is at this point that all three points of view presented above converge.
The post-structural criticism also brought to the foreground a new element. A harsh critic of scientism, it championed a relativism that saw each case as unique, and showed disdain for all attempts at a general theory. In its more refined form, the cultural history of Chartier’s school, via William Sewell Jr.(13) , and Lynn Hunt (14) , concentrated its efforts on explaining the French Revolution as a separate event. The main focus was put on exploring political languages, cultural codes and ideological elements that gave the 1789-1815 period its unique nature. Sewell’s main argument gravitates around the continuity of political linguistic conventions from the late Enlightenment to the Jacobins, and further toward the 1848 Revolution. Revolutions cannot have a general explanation, the cultural turn argues, because of the simple fact that there are born out of a set of conditions ( the most important of which are the cultural conventions), that are specific to a certain society at a given time period. The uprooting and transferring of certain generalized elements to other areas belies the rich mental subtext that defines any phenomena.
This subjectivism is an important contribution to the field, bringing out the details of each revolution, and subjecting them to arduous scrutiny. The other significant augmentation of cultural history to the grand theory is the addition of idea of revolution as a cultural symbol. Revolution must be understood as belonging to a certain cultural area, and can be explored only as an appendix of it. The language associated with power, therefore plays a key role, in the sense of a political idiom enforced and cultivated by the state and establishment itself, in an almost Tocquevillian manner. The state, in other words, if indirectly, cultivates and sponsors revolution by not adhering to the proper linguistic vulgata.
A critical decantation of the theoretical abstracts subsumed above will isolate a number of commonalities. In all three, “natural”, “social violence”, and “structural” ( not to mention a host of others, among which Marxism is the most prominent, which I did not treat because of the lack of space), the term “revolution” is understood as a phenomenon which crystallizes in the political sphere, and it is aimed at the state. Also, most do not speak of revolution before the emergence of a modern, centralized state power ( in whichever form). Revolution is also congruent with the modern state, and is essentially viewed as modernist. If it does not occur in an overtly modern environment, it is a vehicle for modernity. In conclusion, revolution is imagined as an overtly political phenomena, a movement geared toward the state, seen as the vehicle for social, economic and other transformations. This shared Weltanschauung is due to the cultural background of the scholars, that are more or less encapsulated within an European, or rather, Occidental paradigm. The French Revolution, alongside the 1848 and the 1917 Russian events shape the imaginary of the field because of the success of the Western cultural model. This is the reason why questions of “inadequacy” vis-à-vis a theoretical model appear time and again. As the cultural turn (Sewell Jr.) proves, the historians belonging to an idiom is a hurdle that is almost un-crossable.
That is why revolution is to be treated as a conceptual vessel, a Begriff, in the sense of Begriffsgeschichte ( of Reinhart Koselleck), and understood as a linguistic and cultural convention. I therefore treat revolution as a phenomena which achieves full maturity through the political sphere due to the cultural conventions which it is interpreted through within our societal and cultural framework. The crystallization-formula of Michael Mann (15) is to be applied when conceiving a plan of comparative inquiry into the nature of revolution. An infinite number of variables can be added into the equation which results in revolution, with one personal addenda. The political and social factor cannot be deducted or removed as they form the core of the interplay within the equation of revolution. The interpretational schemes attempting to provide an explanation for the phenomena all profusely made use of comparative study. This supplies the only comprehensive means of testing the validity of the hypothetical model. “Revolution” must be conceptualized as binom, both heuristic device and cultural symbol. The political aspect and the state, in particular, cannot be excluded from a definition of revolution as a historical phenomena, precisely because of its embedding into Occidental culture as concerning those two elements. The theoretical squabble, in conclusion, represents a mere mis-en-scene of the real issue of the definition of revolution. Sectarian conflicts can therefore be bridged if historians ascribe to the realization that all researchers are bound by common cultural conventions, and set to work within their confines.
Footnotes:
1.Goldstone (ed.), Revolutions. Theoretical, Comparative and Historical Studies, pp. 2-
2.John Foran (ed.), Theorizing Revolutions, pp.5- 10
3.Goldstone, pp. 2-5
4.Gurr, Why Men Rebel?, Princeton: Princeton University Press, 1970, p.25
5.Goldstone, p. 5
6.Tilly, Does Modernization Breed Revolution? In Goldstone, p. 47-48 and Tilly, European Revolutions, p. 237, 241-242
7.See Charles Tilly, Coercion, Capital and the European States, pp. 67-95
8.Goldstone, The English Revolution: A Structural-Demographic Approach in Goldstone, Revolutions, pp. 88-103 he shows how the enclosure movement, market growth and other factors influenced the events of 1640-48
9.Theda Skocpol, States and Social Revolutions, 14-19
10.Skocpol, pp. 47-51
11.Skocpol, pp. 99-110
12.Skocpol, pp. 161-164
13.Sewell Jr., Work and Revolution in France. The Language of Labor from the Old Regime to 1848, p.14-16
14.Lynn Hunt, Politics, Culture and Class in the French Revolution, pp. 1-19
1. Foran, John, Theorizing revolutions, London : Routledge, 1997
2. Goldstone, Jack A., Revolutions : theoretical, comparative, and historical studies, Fort Worth : Harcourt Brace, 1994
3. Hunt, Lynn, Politics, Culture and Class in the French Revolution, Berkeley : University of California Press, 1984
4. Mann, Michael, The sources of social power, Cambridge : Cambridge University Press, 1993-1994, vol.2.
5. Sewell, William Hamilton, Work and revolution in France : the language of labor from the Old Regime to 1848, Cambridge : Cambridge University Press, 1980
6. Skocpol, Theda, States and social revolutions : a comparative analysis of France, Russia, and China, Cambridge : Cambridge University Press, 1979
7. Tilly, Charles, Coercion, capital, and European states, AD 990-1990, Cambridge, Mass., USA : Blackwell, 1990
8. Tilly, Charles, European revolutions, 1492-1992, Oxford, UK : Blackwell, 1993

15.Michael Mann, The Sources of Social Power. Vol. II., pp. 214-253

Bibliography:

9. Zagorin, Perez, Rebels and rulers, 1500-1660, Cambridge : Cambridge University Press, 1982