Pentru Max Weber sociologia este o ştiinţă care urmăreşte înţelegerea interpretativă a acţiunii sociale, pentru ca prin aceasta să ajungă la explicarea cauzală a cursului şi efectelor sale. În viziunea sa conceptele centale ale sociologiei sunt acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă. Acţiunea este acel comportament uman care include semnificaţii subiective investite de către individul singular. Acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia subiectivă învestită de unul sau mai mulţi “actori” individuali este elaborată în funcţie de comportamentul celorlalţi şi este orientată relaţional. Semnificaţia unei acţiuni poate fi analizată în două feluri. Termenul se poate referi, mai întâi, la semnificaţia efectiv existentă într-un caz concret dat al unui actor particular sau la semnificaţia aproximativă atribuită unei pluralităţi date de actori. În al doilea rând, se poate vorbi despre un tip pur, conceput teoretic, de semnificaţia subiectivă atribuită unuia sau mai multor actori implicaţi într-un tip de acţiune.
Max Weber reconstruieşte sensul care orientează acţiunea actorului individual în raporturile acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de acţiuni raţionale. Acestea nu sunt ipoteze, ci conferă indicaţii privind construcţia ipotezelor. Ele nu descriu realitatea, ci oferă mijloace expresive precise pentru aceasta. Tipul ideal este un construct mental, o utopie, el nu există ca atare în realitate. Tipul ideal este un construct analitic care are atributul de a fi ideal numai în sensul strict logic ( nu evaluativ ). În construcţia logică acesta se bazează pe concepte generice în măsura în care are un conţinut flexibil şi clasifică diversitatea manifestărilor empirice.
Scopul construirii tipurilor ideale este acela de a facilita analiza problemelor empirice. Acestea sunt create prin analiza empirică a problemelor concrete şi nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de real. Ele oferă posibilitatea de creştere a preciziei analizei empirice. Tipul ideal este opus conceptului descriptiv ( care însumează caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice ).
Tipul ideal este format, pe de o parte, prin accentuarea unilaterală a unei sau a mai multor puncte de vedere, iar pe de altă parte, prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, mai mult sau mai puţin prezente şi uneori absente, care sunt ordonate în comformitate cu acele puncte de vedere unilateral accentuate într-un construct analitic unificat. Conceptul descriptiv rezultă din sinteza abstractă a acelor trăsături care sunt comune numeroaselor fenomene concrete. Un concept descriptiv poate fi transformat în tip ideal prin abstractizarea şi recombinarea anumitor elemente, ceea ce echivalează cu trecerea de la clasificarea descriptivă a fenomenelor la analiza lor teoretică şi explicativă. Construcţia de tipuri ideale este un proces de selecţie a unor manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora în vederea accentuării lor şi a unor raţionalizări utopice ( în forma idealului tipic ). “Tipul ideal se obţine accentuând unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi punând cap la cap o mulţime de fenomene izolate, difuze şi discrete, care se găsesc când în număr mare, când în număr mic, şi uneori chiar deloc, care se ordonează în funcţie de punctele de vedere precedente alese unilateral, pentru a forma o imagine mintală omogenă [einheitlich]. O astfel de reprezentare nu poate fi găsită nicăieri prin mijloace empirice, cu această puritate conceptuală: este o utopie. “[1]
În altă ordine de idei, tipul ideal este un concept al cărui caracteristici sunt reprezentate într-o formă atât de extremă şi de pură, încât referinţele exacte pentru acel concept sunt rareori, sau nu sunt niciodată, confirmate de realitate. Cu toate acestea, un tip ideal reflectă unele aspecte ale realităţii, putând fi folosit drept fundament în judecarea, explicarea sau investigarea realităţii. Un tip ideal, asemeni altor tipuri, este o abstracţie. Diferenţa constă în aceea că pot fi identificaţi indivizi ce satisfac perfect cerinţele unui tip uzual. Astfel, numeroşi indivizi se bucură de cerinţele unui “politician” ca tip. Pe de altă parte, conceptul de luare a unei decizii raţionale este un tip ideal. Un anume comportament uman poate aproxima modelul luării unei decizii raţionale, dar nu a existat niciodată vreun exemplu de situaţie în care s-a luat o decizie perfect raţională. În principiu, un astfel de exemplu ar putea exista, în practică însă cerinţele sunt prea imperative. Alte exemple de tipuri ideale ar putea fi: conceptul de echilibru într-un sistem politic sau noţiunea de om politic.
Tehnica ideal-tipică propusă de Max Weber a fost deseori criticată. Fie că i s-a reproşat caracterul idealist, fie dimpotrivă, cel tehnico-empirist. Weber a răspuns acestor critici făcând unele precizări suplimentare, admiţând că o parte din critici se datorează şi denumirii alese pentru tehnica interpretativ-explicativă a tipului ideal. Mai întâi, Weber precizează că tipul ideal este un “tablou de gândire” şi nu este realitatea istorică, nici realitatea aşa-zis autentică; de aceea tipul ideal serveşte cu atât mai puţin drept “schemă în care am putea ordona realitatea cu titlu exemplar”. În al doilea rând, tipul ideal nu are decât “semnificaţia unui concept limită pur ideal, cu care se măsoară realitatea pentru a clarifica conţinutul empiric al anumitor elemente importante ale ei şi cu care vom compara această realitate”. În al treilea rând, tipurile ideale sunt “imagini prin care construim relaţii cauzale pe baza posibilităţilor obiective, relaţii pe care imaginaţia noastră, formată şi orientată după realitatea empirică, le judecă ca fiind adecvate”. În sfârşit, precizează Weber, “tipul ideal este mai ales o încercare de a sesiza individualităţile istorice sau diferitele lor elemente, în concepte genetice”. Iar pentru a fi şi mai convingător, Weber prezintă încă un exemplu de construcţie ideal-tipică: conceptul de sectă religioasă ar putea fi stabilit prin procedeele clasificării logice, dar dacă vrem să sesizăm genetic o sectă, atunci trebuie s-o reprezentăm printr-un concept capabil să exprime semnificaţia sectei pentru cultura pe care “spiritul de sectă” o manifestă în civilizaţia modernă; ceea ce înseamnă că anumite caracteristici ale sectei vor deveni “esenţiale”, fiindcă numai ele comportă o relaţie cauzală adecvată în raport cu acţiunea lor semnificativă. Or, tocmai aceste caracteristici devin concepte ideal-tipice ale “sectei religioase”, îndepărtându-se astfel şi de realitatea empirică dată a sectelor.[2]
Tipul ideal îndeplineşte atât o funcţie metodologică “de eveluare a dinamicii structurale a spaţiului social global şi a universului profesional concret determinat” cât şi o funcţie practică , adică “arată sensul evoluţiei sociale prin raportarea permanentă la potenţialul explicativ al cunoaşterii sociologice”[3]. Aceste două funcţii ale tiplui ideal se regăsesc în viziunea pe care Max Weber o are asupra birocraţiei.
Interesul cu care Max Weber a analizat natura puterii şi a autorităţii, precum şi preocuparea sa permanentă cu tendinţele moderne ale raţionalizării, l-au determinat să se preocupe şi de operaţiile corporaţiilor moderne în domeniul politic, administrativ şi economic. El vedea în coordonarea birocratică a activităţilor semnul dinstinctiv al erei moderne. Birocraţiile sunt organizate conform unor principii raţionale. Birourile au o alcătuire ierarhică, iar operaţiile lor sunt caracterizate de reguli impersonale. Numirile în funcţii sunt făcute potrivit unor calificări speciale şi nu după criterii aleatorii. Această coordonare birocratică a acţiunilor unui număr mare de oameni a devenit caracteristica structurală dominantă a formelor moderne de organizare. Numai prin acest aparat organizaţional planificarea la scară largă, atât pentru statul modern cât şi pentru economia modernă, a devenit posibilă. Numai prin intermediul său şefii de stat au putut să mobilizeze şi să centralizeze resursele puterii politice, care în Evul Mediu, de exemplu, erau dispersate într-o varietate de centre. Numai cu ajutorul acestui organism au putut fi mobilizate resursele economice, care rămâneau neutilizate în perioada premodernă. Organizarea birocratică este pentru Weber instrumentul care a modelat societatea politică modernă, economia modernă şi tehnologia modernă. Tipurile birocratice de organizare sunt superioare din punct de vedere tehnic tuturor celorlalte forme de administrare, aşa cum producţia mecanizată este superioară metodelor manufacturiere.
Pentru Max Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune câteva elemente esenţiale:
1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. În acest mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. De asemenea se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne cei care deserveau anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin be baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile. La fel, profesorii din universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte surse: cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care le scot etc.
4. Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare birocraţiei.
5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern dispune cât vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte de proprietate presonală. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică ( armata ) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate, care nu mai este condusă de militari.
Max Weber subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. Principalii factori fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţă ridicată sunt:
§ Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.
§ Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ.
§ Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.
§ Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocratic.
§ Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi, şi sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe.
La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Doar birocraţia nu este aşa, este acuzată mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. El a definit-o în termeni reali şi evident nu a exclus faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici, aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei, ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.
Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista şi cazuri de corupţie. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne, cel mai adesea, funcţiile reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi, pentru că, prin definiţie, funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.
*
Atitudinea antiempiristă a lui Max Weber exclude posibilitatea observării directe a vieţii sociale. Conceptele sale sau “tipurile ideale” sunt exagerări abstracte ale unor fenomene care, în forma lor pură, nu pot fi găsite în realitate. Idealizările de felul acesta sunt, pentru Weber, nu scopul principal al analizei sociologice, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor sociale. Extrema irealitate a tipurilor ideale reliefează detaliile empirice, contradicţiile şi ambiguităţile temei. Tocmai din cauză că tipurile ideale pot fi construite din puncte de vedere variate, analiza nu cunoaşte nici un punct de sprijin final.
[1] Weber, Max, “Essai sur la théorie de la science” în Lallement, Michel, “Istoria ideilor sociologice”, ediţia a II-a, Antet, 2002, p. 122.
[2] Cf. Constantinescu-Galiceni, Virgil şi Ungureanu, Ion, “Teorii sociologice contemporane”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 90 –99.
[3] Buzărnescu, Ştefan, “Istoria doctrinelor sociologice”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1995, p. 86.
domnul meu iti lipseste sursa primara, dupa cum vad la notele de subsol: max weber insusi
- spam
- offensive
- disagree
- off topic
Like