Razboiul Fotbalului

Anul 1969 este cunoscut drept anul în care omul a păşit pe lună, anul concertelor de la Woodstock , începutul războiul civil din Irlanda de Nord. Din punct de vedere al politicii internaţionale  1969 corespunde perioadei de destindere a Războiului Rece, dar şi sângerosului război din Vietnam. Acestea sunt evenimentele care au eclipsat un conflict mai puţin analizat de relaţiile internaţionale şi cunoscut sub numele de „Războiul fotbalului”.

În acest eseu îmi propun să analizez criza care a dus la izbucnirea conflictului din 1969 dintre El Salvador şi Honduras cunoscut sub numele de „Războiul Fotbalului”. În acest sens am folosit metodologia prezentată de profesorul Jean-Luis Dufour în lucrarea sa „Crizele Internaţionale”. Adoptând această perspectivă de analiză eseul meu este supus aceloraşi critici care sunt valabile şi în cazul tipului de analiză promovat de profesorul Dufour. Îmi asum aceste critici şi nu îmi propun să-mi depăşesc modelul.

Jean – Luis Dufour adoptă o definiţie sintetică a crizei. „Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de    a-şi defini o poziţie  fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru. Dacă referirea se face la sistemul internaţional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai puţin previzibilă, rezultatul unei situaţii de tensiune, asemenea celei care decurge din intenţia deliberat ofensivă a unuia dintre actori. În toate aceste cazuri, criza – purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţională –  pretinde să fie luate rapid decizii adecvate şi adoptate mijloace necesare rezolvării ei”[1]. De asemenea, Dufour identifică patru faze distincte în derulare teoretică a unei crize internaţionale: precriza, escaladarea, destinderea şi impactul.

Războiul din 1969 dintre El Salvador şi Honduras cunoscut şi sub numele de „Războiul fotbalului” poate fi considerat drept o criză internaţională din cel puţin două motive. În primul rând, avem de-a face cu un război între doi actori în relaţiile internaţionale, state naţionale independente. În al doilea rând, acest conflict periferic, iniţial limitat, devine

o criză internaţională în urma deciziei Organizaţiei Statelor Americane de a interveni pentru aplanarea sa, precum şi prin consecinţa sa cea mai gravă în plan regional: sabotarea de facto a Pieţei Comune a Americii Centrale. Deci, avem de-a face cu o criză bilaterală prost gestionată care degenerează într-un război cu consecinţe relativ importante în plan economic regional.

„Războiul fotbalului” iese din tiparul conflictelor caracteristice perioadei respective: confruntarea indirectă a celor două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, prin intermediul unor ţări terţe dintre cele nealiniate sau aflate sub sfera de influenţă a uneia dintre ele. În cazul conflictului amintit avem de-a face cu o situaţie atipică: un conflict în cadrul aceluiaşi bloc, un conflict între două state aflate sub sfera tradiţională de influenţă a Statelor Unite încă de la formularea doctrinei Monroe. Această criză scapă logicii Războiului Rece datorită caracterului său periferic în condiţiile în care „crizele din timpul Războiului Rece […]sunt considerate crize de centru. Aceste crize repetate se situează în inima sistemului internaţional, mai precis la Berlin. Acolo se desfăşoară crizele mai grave, chiar dacă uneori fascicolul crizei se deplasează mai multe sute de kilometri mai la nord sau mai la sud, la Budapesta, la Praga, în Mediterana…[2]”.

Precriza

Cauzele care au făcut ca la 14 iulie 1969 trupele armatei din El Salvador să treacă graniţa  Hondurasul au fost economice, politice şi sociale.

El Salvadorul este o ţară mică cu o populaţie mare şi în continuă creştere. Hondurasul are o suprafaţă de peste cinci ori mai mare decât vecinul său, dar şi o populaţie mai mică cu 25% şi o economie mai puţin dezvoltată decât acesta[3]. Până în 1969, timp de 40 de ani, aproape 300.000 de salvadorieni au migrat în ţara vecină, marea majoritate a acestora fiind emigranţi ilegali care ocupau suprafeţe de pământ pe care le lucrau trăind de pe urma acestora, dar fără a fi proprietari. De-a lungul anilor 1960, mecanismele Pieţei Comune Central Americane avantajaseră economiile mai dezvoltate ale regiunii, în special acelea din Guatemala şi El Salvador. Creşterea afacerilor deţinute de cetăţeni din El Salvador în Honduras era o dovadă foarte vizibilă pentru aceştia din urmă a disparităţii economice dintre cele două ţări. Astfel, problema emigranţilor ilegali, în ciuda lipsei de importanţă economică reală, va deveni un fapt sensibil din punct de vedere naţional pentru Honduras. La aceasta se pot adăuga disputele privind graniţa dintre cele două state care devin tensionate de-a lungul celor doi ani care au precedat începerea ostilităţilor.

În 1969 guvernul condus de generalul Lopez în Honduras se află într-o serioasă criză. Situaţia economică producea conflicte de muncă, instabilitate politică şi critici din partea grupurilor conservatoare. Aceste dificultăţi economice şi politice vor determina guvernul Lopez să-i transforme pe salvadorieni în ţapi ispăşitori. Astfel în ianuarie 1969 Hondurasul refuză să reînnoiască tratatul bilateral de emigrare cu El Salvador. În luna aprilie Institutul Naţional Agrar din Honduras anunţă punerea în aplicare a articolului 68 din legea de reformă agrară din 1962 care condiţiona dreptul de proprietate asupra pământului de calitatea de cetăţean prin naştere a statului Honduras. Ca urmare a acestei decizii aproximativ 17000 de refugiaţi se întorc în El Salvador fapt ce ameninţă să provoace o criză economică şi socială afectând astfel susţinerea politică pentru guvernul Sanchez.

Ruptura

Incidentul care a dus la începerea ostilităţilor, şi care a făcut cunoscut conflictul sub denumirea de „Războiul fotbalului”, s-a desfăşurat în luna iunie. Echipele de fotbal a celor două ţări trebuiau să dispute două meciuri de calificare pentru Cupa Mondială din Mexic din 1970[4]. Tulburările au izbucnit încă din timpul primului meci în Tegucigalpa, capitala Hondurasului, dar situaţia s-a înrăutăţit considerabil în timpul celui de al doilea meci desfăşurat în  El Salvador. Simbolurile naţionale ale Hondurasului au fost insultate, iar conflictele violente  care au izbucnit între fanii celor două echipe au dus  la moartea a trei persoane. Aceste acţiuni au dus la atacuri împotriva salvadorienilor din Honduras, inclusiv a personalului diplomatic. În zilele următoare presa din cele două state va contribui la apariţia unui climat de isterie între cele două ţări. Data de 26 iunie 1969 marchează ruperea acestui echilibru deosebit de precar. În acea zi El Salvador rupe relaţiile diplomatice cu Hondurasul, care va acţiona la fel ziua următoare.

Jean-Louis Dufour identifică patru situaţii  care facilitează trecerea de la stadiul de criză la cel de război între state-actor. Aceste situaţii se regăsesc şi în cazul crizei analizate. Astfel, când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de natură a reduce costul unui război şi incertitudinea deznodământului său, statul cel mai puternic, în cazul nostru El Salvador, este firesc incitat să nu se teamă de escaladare, nici chiar de război. În al doilea rând, instabilitatea internă într-unul dintre state este de natură a împinge la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor, conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior, de la care ar putea veni tot răul. O altă situaţie care poate conduce spre război apare atunci când un stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile puse în cauză de criză, astfel El Salvadorul se vede ameninţat cu prăbuşirea economiei datorită expulzărilor din Honduras. Al patrulea factor îl reprezintă poziţia geografică. Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţării, în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu cât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos[5].

În sfârşit, tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii unui război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. În aceasta constă şi natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta. Ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este departe. Astfel, expulzările violente realizate de armată din Honduras a determinat confruntările sângeroase dintre fanii celor două echipe, care a atras după sine atacurile împotriva salvadorienilor rezidenţi în Honduras, fapt ce va conduce, în cele din urmă, la degenerarea crizei în război.

Totuşi, nu trebuie să uităm caracterul relativ al crizelor internaţionale[6]. Filosoful grec Epictet considera că nu lumea este sursa crizelor noastre, ci interpretarea pe care o dăm noi lumii. Cu alte cuvinte percepţia ameninţărilor, a crizelor reprezintă o chestiune de percepţie şi intenţionalitate. În acest sens, putem afirma că există o criză doar atunci când un actor devine conştient de ea şi se decide să reacţioneze. În cazul studiat ambele state au avut posibilitatea de a evita conflictul armat. Astfel, guvernul Lopez ar fi putut acorda drept de proprietate şi străinilor, determinând astfel emigranţii ilegali să plătească impozite şi asigurând o sursă de venituri pentru buget. Sau ar fi putut propune o înţelegere economică statului vecin în schimbul acceptării prezenţei emigranţilor.

Criza

Războiul propriu-zis a fost scurt. În dimineaţa zilei de 14 iulie 1969 aviaţia statului El Salvador atacă ţinte din interiorul Hondurasului, iar armata lansează o ofensivă puternică de-a lungul principalului drum care leagă cele două ţări şi împotriva insulelor din Golfo de Fonseca. Atacul armatei salvadoriene, care era mult mai mare şi mai bine echipată decât armata adversă, este încununat de succes. Astfel, la sfârşitul zilei de 15 iulie, armata  El Salvadorului reuşeşte să înainteze 120 de kilometri şi să ocupe capitala regiunii Nueva Ocotepeque. Ulterior atacul îşi pierde din intensitate datorită lipsei de carburanţi şi muniţie. Un factor major a lipsei de carburanţi s-a datorat acţiunilor aviaţiei Hondurasului, care, pe lângă faptul că a distrus în mare parte flotila mai mică a El Salvadorului, a provocat serioase stricăciuni depozitelor de carburanţi. Avem de-a face aici cu ceea ce Michael Brecher numeşte o criză în interiorul unui război. Astfel, succesele aviaţiei Hondurasului reprezintă o criză pentru El Salvador, grăbind încheierea conflictului[7].

A doua zi după începerea conflictului Organizaţia Statelor Americane s-a întâlnit într-o sesiune urgentă şi a cerut încetarea imediată a focului şi retragerea trupelor. El Salvador a rezistat pentru câteva zile presiunilor diplomatice cerând ca Hondurasul să plătească mai întâi despăgubiri pentru atacurile împotriva cetăţenilor salvadorieni şi să garanteze siguranţa salvadorienilor rămaşi în Honduras. O încetare a focului a fost stabilită în cursul nopţii de 18 iulie, dar a fost pusă în practică de abia pe 20 iulie. El Salvador a continuat să reziste presiunilor de a-şi retrage trupele până pe 29 iulie. Presiunile unui comitet special format din şapte state -  Nicaragua, Costa Rica, Guatemala, Argentina, Ecuador, Republica Dominicană şi Statele Unite – au suplimentat eforturile OSA-ului ducând la retragerea trupelor salvadoriene în primele zile ale lui august. Presiunile OSA constau în posibilitatea impunerii de sancţiuni economice împotriva El Salvadorului şi în delegarea unor observatori pentru a supraveghea securitatea salvadorienilor rămaşi în Honduras.

Conflictul dintre El Salvador şi Honduras reprezintă  o criză prost calculată. Dufour înţelege prin criză calculată „o criză voită (…) provocată în scopul de a transforma un status-quo socotit nesatisfăcător (…)În cazul unei crize calculate, statul agresor lansează cu bună ştiinţă o sfidare altui stat, sub forma unei presiuni diverse, de la simple agresiuni verbale la ameninţări de război. Acţionând astfel, statul adept al crizei calculate speră să îl constrângă pe adversarul său să renunţe la ceea ce i se cere în mod ferm, fără a fi declarat război. Acest ultim punct este capital. Succesul crizei calculate nu este asigurat decât în măsura în care nu izbucneşte războiul (subl.mea). Succesul depinde, deci, de credibilitatea ameninţărilor proferate şi de bunăvoinţa adversarului, implicând ca acesta, impresionat, să se supună argumentelor astfel prezentate. Acest tip de comportament politic este apreciat drept „la margine prăpăstiei” sau brinkmanship, potrivit expresiei lui John Foster Dulles, secretar de stat al preşedintelui Einsenhower.” În cazul studiat criza calculată eşuează datorită izbucnirii conflictului armat. În acest sens, cred că unul din motivele gestiunii greşite a acestei crize s-a datorat conflictului de status existent între cei doi actori. Atât Honduras cât şi El Salvador se considerau superiori unul altuia motiv pentru care nici unul nu a vrut să cedeze, asumându-şi  riscul izbucnirii unui război.

Dufour clasifică crizele în raport de cauzele şi originile lor în patru categorii: bruşte, treptate, neprevăzute şi voite. Perioada de incubaţie a crizei analizate a fost destul de lungă, migraţia celor 300.000 de salvadorieni producându-se pe parcursul a 40 de ani. Din acest punct de vedere avem de a face cu o criză care evoluează progresiv. Dar expulzările masive din Honduras pot demonstra caracterul voit al crizei. Aceste evenimente demonstrează şi faptul că populaţia, un factor de putere în relaţiile internaţionale, poate deveni şi o sursă de instabilitate între state.

Bilanţ şi consecinţe

„Războiul fotbalului” a rămas o confruntare bilaterală, nu s-a extins în ţările vecine şi a produs victime doar în cele două tabere adverse. Un tratat de pace nu a fost semnat decât în 1980, dar de abia în 1992  Curtea Internaţională de Justiţie a rezolvat principalele dispute dintre cele două ţări privind graniţa de stat, ultimele neînţelegeri fiind soluţionate în 1999.

În jur de 2.000 de oameni şi-au pierdut viaţa în timpul luptelor, marea lor majoritate fiind civili din rândul populaţiei Hondurasului. Între 60.000 şi 130.000 de salvadorieni au fost expulzaţi sau au fugit din Honduras, afectând serios economia anumitor regiuni. Întreruperea comerţul între cele două ţări  şi închiderea graniţei comune a determinat consecinţe nefaste nu doar asupra economiei acestora, ci şi asupra întregii regiuni, transformând pentru mai mult de un deceniu Piaţă Comună Central Americană într-o structură practic nefuncţională. El Salvadorul a pierdut „supapa de siguranţă” reprezentată de emigranţii ilegali din Honduras fapt ce a determinat creşterea problemelor sociale interne. Astfel, deşi, marea majoritate a populaţiei, inclusiv toate partidele politice legale, au susţinut războiul, ulterior sprijinul s-a diminuat. În Honduras sprijinul populaţiei faţă de armată s-a prăbuşit. Totuşi, războiul a dus la apariţia unei noi feţe a naţionalismului şi a mândriei naţionale în Honduras, când, în plin război, mii de ţărani şi muncitori au cerut guvernului arme pentru a-şi putea apăra ţara.

[1] Dufour recunoaşte că „această definiţie, în esenţa ei, aparţine lui Jean Christophe Romer, profesor la Universitatea din Strasbourg şi la Şcoala Militară Specială de la Saint-Cyr.”

[2] Dufour, Jean-Louis, Cruzele internaţionale.De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Corint, Bucureşti, 2002, p. 36.

[3] El Salvador : Suprafaţă – 21.146 km², Populaţie – 3,150.000 (1968); 3.530.000 (1970). Honduras: Suprafaţă – 112.008 km², Populaţie – 2.540.000 (1968); 2.582.000 (1970). Cf. Maliţa, Mircea (coord), „Statele Lumii. Mică enciclopedie”, Ediţia a II-a, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.

[4] 6 iunie: Honduras – El Salvador 0-1; 15 iunie: El Salvador –Honduras 3-0. S-a jucat un meci de baraj în Mexic pe 26 sau 28 iunie: El Salvador –Honduras 3-2. cf. http://en.wikipedia.org [02.12.2003].

[5] Dufour, op. cit., p. 30-31.

[6] Caracterul relativ al crizelor şi faptul că situaţii evident asemănătoare pot determina răspunsuri complet diferite din partea actorilor politici este discutat în Hirschbein, Ron, What if they gave a crisis and nobody came? Interpreting International Crises, Praeger, 1997, p. 1-7.

[7] Brecher, Michael, „Crisis in World Politics, Theory & Reality”, Pergamon Press, 1993, apud Dufour, Jean-Louis, op. cit., p. 18. Dufour nu este întru totul de acord cu această distincţie făcută de Brecher, considerând că o atare apreciere confundă „criza” şi „situaţia de criză”.