Primele contacte ale liderului comunist sarb Iosip Broz Tito cu Partidul Comunist din Uniunea Sovietica au avut loc inca din primii ani ai perioadei interbelice. El devine mai intai membru al PCUS in 1918 si abia apoi membru al Partidului Comunist Iugoslav, in 1920.
Pana a ajunge Secretar General al partidului, Tito intretine legaturi cu PCUS, activand in deceniul trei al secolului trecut atat in cadrul Cominternului cat si ca agent NKVD.
Interactiunea vizibila a sa cu Iosif Visarionovici Stalin incepe in anul 1937 cand acesta din urma decide ca Tito sa reorganizeze Partidul Comunist sarb dupa epurarile ordonate de Moscova.
Relatia dintre cei doi urmeaza o dinamica speciala, ea fiind in prima faza buna dar spre sfarsitul anilor ’40 se degradeaza.
La inceput, relatia dintre cei doi este una fireasca, de subordonare, Stalin impunandu-si ideile privitoare la destinul partidelor comuniste din sud-estul Europei. Inceputul razboiului confirma subordonarea pe care Tito o manifesta fata de Moscova, Partidul Comunist Iugoslav fiind initial pasiv in momentul agresiunii Germaniei fata de Iugoslavia. Stalin, de asemenea, in timpul razboiului, se opune dorintei liderului sarb de a aboli monarhia si a crea un guvern provizoriu considerand initiativa ca fiind prematura. El ii trimite energicului lider iugoslav un mesaj prin intermediul Cominternului prin care ii comunica “Chestiunea regimului Iugoslaviei, asa cum o concepeti, va fi rezolvata ruptura coalitiei italo-germane si atunci cand tara va fi eliberata de ocupanti“. Cauzele reactiei lui Stalin sunt complexe. El incearca pe de o parte in aceasta faza a razboiului sa nu provoace suspiciuni partenerilor occidentali si pe de cealalta parte nu dorea ca socialistii sarbi sa preia puterea prin forte proprii, temandu-se de posibilitatea aparitiei unei falii in relatia de subordonare pe care o pregatea pentru statele din sud-estul Europei. In aceasta perioada, Stalin a fost fidel conceptiei ca introducerea comunismului trebuie facuta in alte state cu ajutor sovietic, pentru a avea un control cat mai deplin asupra tarilor respective.
Un alt punct asupra caruia Stalin face presiuni este cooperarea comunistilor sarbi cu fortele politice democratice si cu guvernul in exil aflat la Londra. Stalin considera ca stabilirea unei relatii cu un guvern acceptat de aliatii occidentali ca fiind legitim ar intari statutul comunistilor.
Un moment important pe care Stalin il incurajeaza este crearea miscarii partizanilor sarbi de catre Tito, miscare caracterizata de un contemporan ca fiind: “Prosti organizati (acesti oameni) au fost imediat integrati de comunisti. Desi nu toti erau de acord cu aceasta conducere, nimeni nu s-a simtit destul de puternic pentru a o pune sub semnul intrebarii. Comunistii erau nu numai singura forta organizata ci si o forta noua si necompromisa“. Aceasta descriere este aplicabila oricarei actiuni comuniste de acest tip din Europa, comunistii beneficiind de o organizare superioara fortelor democratice si datorita ajutorului pe care il primea din partea Cominternului.
Datorita tenacitatii lui Tito si a abilitatii lui Stalin, miscarea partizanilor devine cea mai importanta forta anti-nazista din Iugoslavia, fiind recunoscuta si de aliatii occidentali. Tito primeste ajutoare din partea Statelor Unite ale Americii in lupta sa impotriva germanilor.
Dupa incheierea razboiului si instalarea dominatiei armatei sovietice in Estul Europei relatia dintre Stalin si Tito ramane in continuare buna. Ca dovada, in anul 1947, ca raspuns la divergentele pe care statele est-europene le aveau referitor la acceptarea sau respingerea participarii la Conferinta de la Paris, unde se discuta aplicarea planului Marshall, Stalin initiaza o conferinta in Polonia. La aceasta conferinta se stabileste crearea unui nou “forum“ de dezbatere al lumii comuniste, Cominformul . Sediul acestei noi organizatii va fi Belgradul, Tito ajungand un lider de facto pana in anul 1948, cand se ajunge la schisma dintre Tito si Stalin. Dupa ce Tito este acuzat de deviationism, sediul Cominformului se va muta la Bucuresti.
Istoricii au considerat ca principalele divergente dintre cei doi lideri comunisti au fost legate de incercarea sovieticilor de a subordona statele est-europene din punct de vedere economic. Aceasta viziune a fost creata de istoriografia sarba, insa noile cercetari au aratat ca miza rupturii nu a fost o problema de politica interna ci de vederi diferite in politica externa. Tito, crezand in idealurile revolutionare ale comunismului, a dorit sa intervina in problemele interne ale Greciei prin sustinerea insurgentilor comunisti greci. Stalin in schimb nu dorea sa deranjeze Occidentul si nici nu accepta o actiune unilaterala a unui stat comunist. Criza dintre cei doi izbucneste de la stationarea in ianuarie 1948 a unor trupe iugoslave pe teritoriul Albaniei.
Dupa ruptura, Stalin neaga succesele personale ale lui Tito spunand ca instaurarea comunismului in Iugoslavia “nu se explica prin calitatile exceptionale ale Partidului comunist iugoslav, ci, in principal, prin faptul ca armata sovietica a sarit in ajutorul poporului iugoslav, a invins ocupantii germani, a eliberat Belgradul, creand astfel conditiile necesare venirii la putere a partidului comunist“.
Relatia dintre cei doi oameni de stat s-a deteriorat atat datorita pretentiilor dominatoare ale lui Stalin cat si inflexibilitatii lui Tito, ireconciliabilitatea pozitiilor lor fiind dictata de o viziune diferita asupra statutului tarilor est-europene in raport cu Uniunea Sovietica.
Comentariu pertinent. Critica asumata. Mai poftiti :)
Domnule Tone, Iosip Broz Tito a fost croat. Toata viata lui. Nu a fost niciodata "liderul comunist sarb", pentru simplul fapt ca Serbia nu a existat ca entitate statala in timpul vietii lui. A fost secretarul general al P Comunist din Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu Yugoslavia. Desi mai toti identifica spatiul Yugo cu Serbia de azi, greseala ramane. Al tau, Serghei
In legatura cu degradarea relatiilor dintre Tito si Stalin aceasta a inceput chiar din timpul razboiului, cand sovieticii nu itelegeau ca partizanii iugoslavi, spre deosebire de cei sovietici, evoluasera la la stadiul de forta armata si de putere de stat. Milovan Djilas isi aminteste in ''Intalniri cu Stalin'' despre un moment care s-a dovedit de o ''importanta cruciala'' in acest sens:''In cursul asa numitei ofensive a patra din martie 1943 s a ajuns la tratataive intre Comandamentul suprem si Comandamentul german. Pretetxtul tratativelor a fost schimbul de prizonieri, insa esenta lor se reducea la a i determina pe nemtisa recunoasca partizanilor dreptul de parte angajata in razboi, adica de a se pune capat uciderii reciproce a ranitilor si a prizonierilor. Dealtfel acesta era momentul in care Comandamentul suprem, grosul trupelor revolutionare si mii de raniti se aflau in pericol de moarte, iar noua ne era necesara orice pauza pe care am fi putut o obtine. Despre toate acestea trebuia instiintata Moscova. Insa noi eram constienti- Tito deoarece cunostea Moscova, iar eu si Rankovic mai mult instinctiv - ca nu trebuie sa i se spuna totul. I s a comunicat doar ca tratatm cu nemtii un schimb de prizonieri. Insa acolo la Moscova ei nici nu au incercat sa inteleaga situatia noastra, ci au inceput sa se indoiasca de noi, in ciuda riurilor de singe pe care le varsasem si neau raspuns in termeni foarte taiosi. Imi amintesc - ne aflam atunci intr o moara linga raul Rama in ajunul fortarii Neretvei in februarie 1943-cum a reactionat Tito la toate acestea:noi suntem in primul datori sa ne ingrijim de armata noastra si de poporul nostru. Aceasta a fost prima data cand cineva din Comitetul central a formulat in mod deschis o parere neidentica cu cea a Moscovei."
- spam
- offensive
- disagree
- off topic
Like