In general de teoretizarea acestui mediu se ocupa specialistii in studii politice insa diferentele de viziune si definitiile propuse sunt de multe ori obstacole puse in fata istoricului. De asemenea plecarea intr-un demers stintific de la premise false consecinta a neintelegerii acestor teoretizari poate cauza esecul acelei intreprinderi deci istoricul este obligat sa inteleaga cat mai bine si cat mai explicit aceste mecanisme folosite de teoreticieni.

Autorul ne propune o definitie a ideologiei: Un set de credinte si premise interdependente care reduc complexitatea unui segment al realitatii la termeni usor de inteles si care sugereaza metode potrivite pentru a interactiona cu acea realitate. In consecinta conform propriei viziuni autorul sugereaza ca ideologiile politicilor externe reprezinta un set de credinte si valori care fac relatiile internationale inteligibile si luarea deciziei posibila. Definirea acestor chestiuni nu pune pe istoric in fata intrebarii: ideologia influenteaza factorii de decizie? ci mai exact ce ideologie si in ce sens influenteaza ea pe acesti factori. Factorii de decizie pot adera a seturi de valori si ideologii diferite care influenteaza diferentiat luarea de decizie. Aici este dificultatea istoricului care este obligat sa urmareasca experientele formative ale unui factor de decizie pentru a-i intelege mecanismele mentale. Deasemenea limbajul diplomatic poate avea conotatii diferite, particulare pentru fiecare persoana in parte astfel ca orice sursa analizata trebuie facuta prin filtrul mental al celui ce a scris-o. O alta componenta in studiul unui factor de decizie este retorica sa care trebuie analizata minutios, impreuna cu simbolistica pe care o foloseste. Exista tipuri de ideologii emanate de diferite sisteme culturale, astfel ca pentru a le putea intelege, trebuie sa se cerceteze acele culturi si sa se decodifice structurile mentale. Autorul gaseste unele hibe in capacitatea unui sistem cultural de a releva total descendenta unei ideologii, acesta vazandu-le amorfe, mult mai putin dinamice. Studiile neo-marxiste arata in opinia istoricului mult mai clar procesul de creare a unei ideologii, si premisele principale de la care pleaca.

Se propune o analiza foarte atenta a ideologiilor, concentrarea pe structurile profunde ale unor astfel de constructii, si care transcend planul informational, explicativ. Trebuie studiat limbajul folosit, retorica. In acest demers ne este propusa noua istorie cultural, care in opinia lui Hunt, este utila istoricului diplomaticii deoarece arata foarte clar conceptele cu care factorul de decizie opereaza.
Ideologia nu poate fi inteleasa independent de mediu, ea nu este autonoma, factorii de decizie fiind influentati de mediul exterior. Pentru a decripta tipul de gandire al unui factor de decizie, sau a descrie o decizie in sine este esential sa se depaseasca nivelul documentarii, al studierii arhivelor care ofera informatii directe despre un eveniment si sa se concentreze si asupra marilor linii directoare ale unei societati, care adeseori influenteaza decisiv decizia. Decizia este in opinia mea influentata de mediu in doua sensuri: o data datorita experientelor formative ale policy makerului in cadrul societatii (educatie, mentalitati)  iar in al doilea rand pe termen mult mai scurt din cauza influentelor de moment.

Noua viziune asupra ideologiei, ca un complex de principii ancorate puternic in realitatile sociale si economice ale unei zone ofera o imagine mai apropiata de realitate prin comparatie cu abordarea traditionalista a acesteia. Pana de curand ideologia nu a fost inserata masiv in interpretarea relatiilor externe ale statelor, istoricii preferand sa studieze ideile politice ale factorilor de decizie dezarticulat, neincadrandu-le in ideologii. Realistii au incercat pentru prima oara sa se axeze pe latura ideologica a studiului relatiilor externe insa ei vedeau ideologia ca fiind apanajul strict al statelor totalitare, USA neaplicand in viziunea acestora un astfel de sistem. In contradictie cu realistii  apar in anii ’60, ’70 istorici asociati noii stangi ca William Appleman Williams care sustin ca ideologia este strans legata si in US de manifestarile exterioare ale statului. Aceasta teorie a fost respinsa de realisti.

O alta abordare asupra ideologiei o au istoricii corporatisti americani care leaga sistemul economic corporatist american de politica si chiar decision-making in politica externa. Ei au conturat ideea ca o societate economica de tip corporatist va reflecta acest model si in politica externa.

Alti istorici inafara de cei dedicati istoriei diplomaticii au adus in istoriografia americana contributii la studiul si intelegerea ideologiei. Istoricii  specializati in cultura americana au propus noi idei precum importanta republicanismului in dezvoltarea politicii externe americane. Ca un exemplu cei ce au studiat razboiul din Vietnam au putut crea legaturi intre interventionismul american si societate, lucru pe care cercetatorii arhivelor l-au omis. Alte lucrari relevante pentru acest domeniu vin din zona studiilor interdisciplinare cu o puternica emfaza pe istoria culturala. Lucrari ce trebuie mentionate vin si din directia stiintelor politice, datorita studiilor teoretice asupra relatiilor externe si internationale. Referitoare la SUA sunt si lucrari ale unor istorici britanici care contureaza relevant imaginea politicii americane oferind o perspectiva exterioara dar in acelasi timp solida.

Aplicarea ideologiei in studiul relatiilor externe a fost respinsi de o parte a istoricilor diplomatiei datorita simplificarilor inerente creari unei ideologii. Acestora le este teama ca rezumand si simplificand se pot pierde informatii si abordari esentiale fata de alte abordari. Aceasta teama nu ar trebui insa sa ii opreasca pe cercetatori in demersul lor ci sa ii faca sa inoveze, sa exploreze noi directii si sa fie creativi. De asemenea unii istorici sunt sceptici in aplicarea unei astfel de abordari datorita complexitatii unor termeni tehnici care insa pot avea o latura ideologica foarte puternica (power politics, containment ). Numerosi istorici ai diplomatiei, axati pe studiul arhivelor au respins studiul ideologiei , ei preferand sa se axeze pe o abordare mai ingusta a factorilor ce determina politica externa. Ei releva importanta aparatului birocratic, a tehnicienilor, a mecanismului de luare si aplicare a deciziei preferand o astfel de abordare uneia conceptuale.

Cu toate ca exista si astfel de viziuni contrare, studiul ideologiei in cadrul istoriei diplomaticii este foarte intens, datorita avantajelor pe care aceasta abordare o creaza istoricilor. Ideologiile sunt fundamentate pe seturi de valori ce vin din mai multe zone ale spectrului public: social , economic , in consecinta ele reprezinta simplificari ale felului in care o anumita comunitate gandeste si traieste.

Each of these arenas will be demarcated and discussed . Yet this endeavor will not remain a merely theoretical one, because it mandatorily needs to extract its substance from the genuine morphology of the Middle Eastern itself.  Therefore, I will first proceed to a rigorous assessment of that which constitutes the very fabric of the society. By evoking the Middle Eastern interpretation of basic concepts such as freedom, equality, justice and consensus, I will pinpoint the frailty of Neo-Orientalist arguments that gave the “clear verdict” of incompatibility between democracy and the Middle Eastern civilization.

Needless to say, the configuration of the Middle Eastern world would be curtailed if I overlooked the heritage of its recent history.  To be more specific, I will underscore the concrete consequences of colonial practices and how they were subsequently adopted and instrumentalized by the indigenous regimes. An illustration of this aspect will be a discussion about the Rule of Law in the Middle Eastern world and the connotations that have been attached to it, turning it into de facto “rule by law”.

Following the assessment of the “raw material” that constitutes the backbone of the Middle Eastern society, I will grant ample space to a crucial facet: the political landscape. Admittedly, the political landscape being extremely varied, the ideal approach would be a case-by-case one. Yet space and time impede me from extending the discussion to such dimensions, so that I will resort to a more basic (yet functional) division: that between full autocracies and liberalized autocracies (semi-authoritarian regimes). The latter being overwhelmingly more frequent in the Middle East, they will constitute the main focus .  In more concrete terms, I will emphasize the features, practices and entrapments of semi-authoritarian regimes, as well as the deriving difficulties of challenging them.

This section will be the centerpiece of the entire problem, since it will provide the instruments for a more accurate understanding of the obstacles that hamper democratization. Indeed, this approach corresponds to the theory that states that the specific type of regime of a country will determine the path that it will take in the direction of democratization. Another crucial premise on which I base my undertaking is the fact that democratization needs to be seen as a process, and not as an event.  Consequently, the immediate question that follows is: what are the criteria by which it can be established that the process is following the right path or not?

This stage of the discussion needs to be treated with utmost caution, given the fact that the temptation of elaborating a recipe is most alluring. And as a matter of fact, certain criteria have been identified in order to label a democratization process “successful” or not. The most important ones include: institutionalized political competition, institutionalized constraints on the executive power and the guarantee of civil liberties to all citizens in their daily life and in acts of political participation.  Yet a most important caveat needs to be signaled at this level, and it is derived precisely from the misleading nature of semi-authoritarian regimes. In other words, this type of checklist may prove deceptive if an essential difference is not made: democratization as such is not to be confused with mere liberalization policies (which has been the most deceptive game played by semi-authoritarian regimes that sought to give the pretense of openness while in reality holding a strong grip on power). Therefore, the above-mentioned criteria will serve as guidelines, while at the same time always keeping in mind that they need to measure substantial change (with the potential to produce an authentic paradigm shift) and not just minor modifications in the façade of the semi-authoritarian edifice.

More “flesh” will be added to the assessment of the democratization process by pointing to the two directions from which change can occur: internal (domestic) and external (foreign). In what regards change generated by internal factors, the discussion spawns an interesting ramification, in that it prompts an evaluation of two opposite democratization formulas: the top-down and the bottom-up approach. Certainly, each of the two has a host of implications considered from the standpoint of efficacy and the outcomes. In direct connection to these two approaches, another significant discussion arises: are incremental solutions preferable to sudden ones, or is it precisely the other way around?

Finally, the other direction (the external one) bears a particular significance, because it represents the exact intersection point with the debate about the US Foreign Policy. More precisely, after having looked at the concrete prescriptions of the Policy in the previous chapter, I will analyze in the third chapter their potential as outside factors of change. Consequently, I will lay emphasis on how the US complex agenda in the Middle East can be conciliated with the values that it promotes, what are the limitations of external interference (since it often implies bypassing the state) and what is the strategy that leaders resort to in response to the US Policy.
Gabriel Horia Nasra

Dimensiunea filantropica a societatii americane isi are originea in a doua jumatate a secolului XIX, cand expansiunea economica americana a dat nastere unor “rechini” ai afacerilor, o categorie de oameni foarte bogata, provenita din medii diferite, cu o componenta educationala eterogena. Acest fenomen a avut o consecinta sociala foarte grava pentru noii capitalisti: respingerea si marginalizarea. Pe fondul acestei marginalizari apar doua fenomene specific americane: evanghelizarea bogatiei si activitatea filantropica. Primul fenomen valorizeaza bogatia punand-o in raport cu vointa divina, marii capitalisti explicand succesul financiar ca fiind “voia lui Dumnezeu”, rasplatind astfel o serie de virtuti. Activitatea filantropica a pornit din convingerea ca este necesar ca elita financiara sa inapoieze ceva mediului care i-a format si in care s-au imbogatit. In timp fenomenul filantropic a fost extins si catre alte spatii geografice. In prezent spatiul cel mai vizat de filantropii americani este Africa, fiind de notorietate donatiile unor moguli ai economiei americane pentru aceasta zona, precum Bill Gates sau Warren Buffet.

Din punct de vedere guvernamental exista convingerea unei datorii fata de restul planetei, o tendinta de micsorare a discrepantelor dintre nivele de trai. De asemenea societatea americana, care conform afirmatiilor politice a eradicat saracia inca din anii ’60 ai secolului trecut trebuie sa exercite un rol “civilizator”. Acest rol civilizator, atat de apropiat conceptului de “exceptionalism american” este constientizat inca din secolul XIX cand numerosi misionari americani luau drumul Orientului Apropiat, activand ca educatori si predicatori. Pe langa componenta religioasa acestia aduc cu ei si una culturala, datorita lor constituindu-se scoli si chiar universitati, precum Universitatea americana din Beirut. Aceste mentalitati se exprima prin existenta foreign aidului, instrument aflat la dispozitia politicii externe americane.

Din punct de vedere al oamenilor politici americani exista mai multe interese urmarite prin intermediul programului de asistenta internationala:
1. Securitatea Nationala: Asistenta economica este un instrument vital pentru intarirea securitatii nationale americane. Aceasta a jucat un rol important in sustinerea statelor aflate sub amenintarea gruparilor radicale, fie ca au fost de origine comunista sau in prezent terorista. De-a lungul istoriei acest intrument s-a dovedit util in revitalizarea unor state care s-au aflat in pragul colapsului, sau a celor cu o scena politica extrem de volatila. Utilitatea acestei politici s-a evidentiat si prin atingerea unor obiective importante precum pacea de la Camp David din 1978, sau sustinerea tarilor din fosta tabara comunista.
2. Promovarea valorilor americane precum: prosperitatea, libertatea, democratia. Ajutorul international a ajutat Statele Unite ale Americii sa isi promoveze valorile pentru crearea unui mediu international propice intereselor sale.
3. Valorile Umanitare: Acest obiectiv , puternic legat de cel de-al doilea contine si o puternica latura ideologica. Chestiuni precum: crearea de oportunitati economice si educationale, sustinerea drepturilor omului, promovarea unei lumi mai bune si mai sigure sunt chestiuni apropiate setului de valori primare care defineste America in propria acceptiune. Premise ca moralitatea si idealismul politic  de la care liderii americani pleaca in constructia politicii externe la nivel de retorica cere si un set de actiuni caritabile, prin intermediul carora sa se micsoreze diferentele dintre standardul de viata al cetatenilor americani si ceilalti locuitori ai Terrei.
Asistenta economica se materializeaza prin intermediul unor parghii institutionale cum este US Agency for International Development (USAID) . Aceasta este o organizatie guvernamentala responsabila cu ajutorul economic american de factura non-militara . Este o agentie federala independenta , care colaboreaza indeaproape cu Secretariatul de Stat in probleme de politica externa si are ca obiectiv sa contribuie la realizarea obiectivelor politice si economice ale Statelor Unite.
Agentia pentru Dezvoltare Internationala (AID ) este responsabila cu administrarea programelor de asistenta economica, acestea fiind impartite in trei categorii: asistenta pentru dezvoltare, fonduri pentru sustinere economica si Food for peace.

In cadrul acestei organizatii exista o serie de birouri specializate pe directionarea si implementarea fondurilor in domenii stricte. Unul dintre acestea este Biroul Scolilor si Spitalelor americane din Strainatate (ASHA), el administrand fonduri nerambursabile directionate catre toate zonele lumii propunandu-si sa reflecte spiritul de pionierat si generozitatea societatii americane. Pe langa activitatea financiara, aceasta organizatie aduna voluntari pentru proiectele internationale.

ASHA din punct de vedere juridic functioneaza in baza legii Foreign Assistance ACT din 1961, sectiunea 214, punctul a: “Presedintele fiind autorizat sa ofere asistenta in termeni si conditii pe care el insusi le specifica catre scoli si biblioteci din afara Statelor Unite fondate sau sponsorizate de cetateni americani care servesc studiului si promovarea valorilor americane”. Punctul b al aceleiasi legi autorizeaza presedintele american sa sustina centre medicale si de cercetare din strainatate.

Obiectivul acestei institutii, dupa cum ea insasi afirma este sa sustina scoli, biblioteci si centre medicale care sa reprezinte valorile americane. Activitatea ASHA se imparta atat in sustinerea unor facilitati existente cat si in crearea unora noi. In general atentia organizatiei se concentreaza pe institutii scolare medii sau superioare si centre medicale. Politica ASHA in cazul  institutiilor educationale se concentreaza pe incurajarea acestora sa se autosustina prin sume provenite din taxe de scolarizare, contributii private sau donatii. Fondurile oferite de ASHA sunt directionate catre renovarea cladirilor, construirea de noi facilitati, procurarea de echipamente stintifice, medicale sau educationale. Analiza facuta asupra institutiilor participante la programele acestei organizatii se axeaza pe abilitatea manageriala a acestora de a strange fonduri din alte surse. Numai in anul 2003, ASHA a contribuit catre proiecte internationale peste 17 milioane de dolari, sustinand 28 de institutii din 19 tari. In total aceasta organizatie a sustinut cu fonduri 198 de institutii din 62 de tari, facilitand crearea si dezvoltarea unor biblioteci, scoli si centre medicale contrebuind astfel la dezvoltarea regiunilor din care provin.

Dimensiunea institutionala a ajutorului american, se concentreaza pe sustinerea spatiilor culturale si umanitare din strainatate ce sunt exponentiale pentru valorile si spiritul american, fiind in viziunea guvernului Statelor Unite centre de iradiere ale americanismului.

Subsequently, a causal link was established between the authoritarian nature of most Middle Eastern regimes that prohibited extremists any political space, thus determining the latter to engage in terrorist activities in the West. The US’ conclusion was that the compromise that had long endured between it and some of the Middle Eastern authoritarian- but friendly- regimes was subordinated to a new priority: the democratization of the region.

The problems around the democratization of the Middle East are as intricate as they seem “spectacular.” And when to this conundrum we add the external agency of the US, the equation becomes even more entangled. Yet it must be emphasized from the very beginning that the reason why the topic of the US Foreign Policy in the Middle East constitutes a subject of in-depth exploration in the present paper goes well beyond the alarming and sensational nature of front-page headlines.

What, then, is the rationale for choosing to scrutinize whether the US policy towards the Middle East will do more harm than good for the democratization of the region? First and foremost, the matter poses a multilateral challenge for a scholar that seeks to surpass the beguiling and poignant rhetoric of both US and Middle Eastern actors, simplistic analyses that reduce the issue to a “clash of civilizations” and reciprocal prejudices embedded in the texture of public opinions, all radicalized by the 9/11 events. Under these circumstances, the present problem will have a bi-focal structure, aiming to strike a balance by delving in an equally profound manner both into the segment pertaining to US policy-making and, alternatively, into the Middle Eastern reality.

Pe langă functia distributiva creditul indeplineste si functia de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani in economie, alcatuind de fapt principalul volum de mijloace de plata din circuitele economice. Functia de emisiune a creditului e indispensabila într-o economie dinamica in care activitatea de productie si circulatie are nevoie de un volum sporit si, in acelasi timp, elastic de instrumente banesti. Politica de credit a bancii constituie in acelasi timp şi politica ei de emisiune (Z. U. Attlas).

Utilizarea creditului ca instrument de creatie monetara si implicit de reglare a dinamicii productiei si circulatiei poate constitui germenul unui dezechilibru in economie, in sensul sporirii mijloacelor banesti peste necesarul obiectiv reclamat de productia si circulatia marfurilor.

Sistemul de credit grabeste dezvoltarea materiala a fortelor productive si stabilirea pietei mondiale, a caror creare ca baze materiale ale noii forme de productie pana la un anumit nivel constituie sarcina istorica a modului de productie capitalist. Puterea creditului incarnata in aceea a bancilor care colecteaza si imprumuta fondurile la scara sociala, pare sa fie expresia puterii banilor, confundata mai mult sau mai putin in aceea a capitalului.

Prin natura operatiilor pe care le efectueaza, riscurile pe care si le asuma, bancile constituie unul din segmentele cele mai importante ale vietii economice si sociale.

Pana a ajunge Secretar General al partidului, Tito intretine legaturi cu PCUS, activand in deceniul trei al secolului trecut atat in cadrul Cominternului cat si ca agent NKVD.
Interactiunea vizibila a sa cu Iosif Visarionovici Stalin incepe in anul 1937 cand acesta din urma decide ca Tito sa reorganizeze Partidul Comunist sarb dupa epurarile ordonate de Moscova.
Relatia dintre cei doi urmeaza o dinamica speciala, ea fiind in prima faza buna dar spre sfarsitul anilor ’40 se degradeaza.

La inceput, relatia dintre cei doi este una fireasca, de subordonare, Stalin impunandu-si ideile privitoare la destinul partidelor comuniste din sud-estul Europei. Inceputul razboiului confirma subordonarea pe care Tito o manifesta fata de Moscova, Partidul Comunist Iugoslav fiind initial pasiv in momentul agresiunii Germaniei fata de Iugoslavia. Stalin, de asemenea, in timpul razboiului, se opune dorintei liderului sarb de a aboli monarhia si a crea un guvern provizoriu considerand initiativa ca fiind prematura. El ii trimite energicului lider iugoslav un mesaj prin intermediul Cominternului prin care ii comunica “Chestiunea regimului Iugoslaviei, asa cum o concepeti, va fi rezolvata ruptura coalitiei italo-germane si atunci cand tara va fi eliberata de ocupanti“. Cauzele reactiei lui Stalin sunt complexe. El incearca pe de o parte in aceasta faza a razboiului sa nu provoace suspiciuni partenerilor occidentali si pe de cealalta parte nu dorea ca socialistii sarbi sa preia puterea prin forte proprii, temandu-se de posibilitatea aparitiei unei falii in relatia de subordonare pe care o pregatea pentru statele din sud-estul Europei. In aceasta perioada, Stalin a fost fidel conceptiei ca introducerea comunismului trebuie facuta in alte state cu ajutor sovietic, pentru a avea un control cat mai deplin asupra tarilor respective.

Un alt punct asupra caruia Stalin face presiuni este cooperarea comunistilor sarbi cu fortele politice democratice si cu guvernul in exil aflat la Londra. Stalin considera ca stabilirea unei relatii cu un guvern acceptat de aliatii occidentali ca fiind legitim ar intari statutul comunistilor.

Un moment important pe care Stalin il incurajeaza este crearea miscarii partizanilor sarbi de catre Tito, miscare caracterizata de un contemporan ca fiind: “Prosti organizati (acesti oameni) au fost imediat integrati de comunisti. Desi nu toti erau de acord cu aceasta conducere, nimeni nu s-a simtit destul de puternic pentru a o pune sub semnul intrebarii. Comunistii erau nu numai singura forta organizata ci si o forta noua si necompromisa“. Aceasta descriere este aplicabila oricarei actiuni comuniste de acest tip din Europa, comunistii beneficiind de o organizare superioara fortelor democratice si datorita ajutorului pe care il primea din partea Cominternului.

Datorita tenacitatii lui Tito si a abilitatii lui Stalin, miscarea partizanilor devine cea mai importanta forta anti-nazista din Iugoslavia, fiind recunoscuta si de aliatii occidentali. Tito primeste ajutoare  din partea Statelor Unite ale Americii in lupta sa impotriva germanilor.

Dupa incheierea razboiului si instalarea dominatiei armatei sovietice in Estul Europei relatia dintre Stalin si Tito ramane in continuare buna. Ca dovada, in anul 1947, ca raspuns la divergentele pe care statele est-europene le aveau referitor la acceptarea sau respingerea participarii la Conferinta de la Paris, unde se discuta aplicarea planului Marshall, Stalin initiaza o conferinta in Polonia. La aceasta conferinta se stabileste crearea unui nou “forum“ de dezbatere al lumii comuniste, Cominformul . Sediul acestei noi organizatii va fi Belgradul, Tito ajungand un lider de facto pana in anul 1948, cand se ajunge la schisma dintre Tito si Stalin. Dupa ce Tito este acuzat de deviationism, sediul Cominformului se va muta la Bucuresti.

Istoricii au considerat ca principalele divergente dintre cei doi lideri comunisti au fost legate de incercarea sovieticilor de a subordona statele est-europene din punct de vedere economic. Aceasta viziune a fost creata de istoriografia sarba, insa noile cercetari au aratat ca miza rupturii nu a fost o problema de politica interna ci de vederi diferite in politica externa. Tito, crezand in idealurile revolutionare ale comunismului, a dorit sa intervina in problemele interne ale Greciei prin sustinerea insurgentilor comunisti greci. Stalin in schimb nu dorea sa deranjeze Occidentul si nici nu accepta o actiune unilaterala a unui stat comunist. Criza dintre cei doi izbucneste de la stationarea in ianuarie 1948 a unor trupe iugoslave pe teritoriul Albaniei.

Dupa ruptura, Stalin neaga succesele personale ale lui Tito spunand ca instaurarea comunismului in Iugoslavia “nu se explica prin calitatile exceptionale ale Partidului comunist iugoslav, ci, in principal, prin faptul ca armata sovietica a sarit in ajutorul poporului iugoslav, a invins ocupantii germani, a eliberat Belgradul, creand astfel conditiile necesare venirii la putere a partidului comunist“.

Relatia dintre cei doi oameni de stat s-a deteriorat atat datorita pretentiilor dominatoare ale lui Stalin cat si inflexibilitatii lui Tito, ireconciliabilitatea pozitiilor lor fiind dictata de o viziune diferita asupra statutului tarilor est-europene in raport cu Uniunea Sovietica.

Metoda de reflecție a politologului Guy Hermet este comparatistă, în descrierea problemelor simțindu-se o afinintate conservatoare și o apropiere față de ideea de Europa.

Cartea oferă cititorului ideea de națiune și naționalism într-o succesiune de faze istorice ce pleaca din negura epocii moderne când în zorile dimineții se nasc primele națiuni și până în plin secol XX, cu toate aspectele și consecințele sale pre si post celei dea doua conflagrații mondiale.

Hermet împarte imaginar Europa în trei arii cultural-politice: Europa Occidentală (Vestul), Meridionala și una Orientala (Estul). Autorul recunoaste totuși că este dificil de trasat o linie imaginară între cele trei spații și cu atât mai mult sa o încadreze pe cea Meridională. Astfel Estul este văzut ca fiind un imperium (conservator), dominat de otomani și ruși, Vestul ca o feudalitate capabilă să nască particularisme generatoare apoi de națiuni plus elementele sale dinamice reprezentate de urbanism si burghezie. Ultima Europa, cea Meridională este un mixtum enigmatic, fluctuant in continua metamorfoza. Intre Vest si Centru se mai pune problema si unei diferențieri între națiune și naționalism: În Vest națiunea ia tipul contractual si naționalismul cel politic, in Centru națiunea si naționalismul i-au tipul etnocultural.

Ezequiel Martinez Estrada s-a nascut in satul San Jose de la Esquina, din provincia Santa Fe. In 1933 publica Radiografia Pampei, a carei scriere il epuizeaza, provocindu-i o criza intima ce-l impiedica sa mai lucreze timp de sapte ani.

Martinez Estrada se evidentiaza printr-o bibliografie remarcabila, a carei incarcatura nu poarta doar aura unei eruditii desavirsite ori a genialitatii native, ci respira in permanenta frinturi de istorie, gene de spirit argentinian, palete ale unui viitor heterogen.

“Cel mai mare poet al nostru”, il numea Jorge Luis Borges in prefata la Antologia poeziei argentiniene din 1941. Criticul cubanez Fernandez Retamar il incadra ca fiind postmodern si preavangardist prin caracterul de tranzitie , oarecum anacronic al poeziei sale.

Dezolanta Radiografie a Pampei (1933) este un adevarat manual de deconstruire din interior a unei pretinse identitaţi nationale si pare a avea drept scop demolarea optimismului. Martinez Estrada este continuatorul unei linii de notabili scriitori din acest spatiu care resimteau acut dezacordul profund fata de ţara lor si il recunosteau ca principala sursa a angoaselor personale.

” Radiografia de la Pampa ” se inscrie in traditia literara a Americii de Sud neapartinand unui singur domeniu ci mai degraba nominalizeaza o gama larga de experiente umane. A avut un impact scazut la inceput, insa ulterior a trezit constiinta nationala argentiniana, experienta similara cu cea din Spania a generatiei de la 1898.

Complexitatea spiritului argentinian, al frustrarii trezite de viata cotidiana a argentinienilor este portretizata in cadrul amorf al Pampei. Spiritul Pampei unde spatiul si timpul sunt valori conexe este valorizat de lupta pentru supravietuire dintre om si mediu. Absorbirea entitatii umane in imensitatea Pampei, este tema forta a lucrarii care caracterizeaza Argentina.

Singuratatea ocupa un rol proeminent in lucrarea lui Ezequiel Martinez Estrada. Functia ei, de laitmotiv al textului traspira din continua prezenta in toate capitolele lucrarii. Pentru autor, singuratatea este o consecinta a izolarii, a lipsei de continuitate si comunicare in tarile Americii de Sud. Pampa este prezentata ca materializarea singuratatii. Nu il intereseaza ca o realitate geografica ci pentru el este mai degraba o metafora pentru Argentina, o Argentina paralizata.

Viziunea realitatii lui Martinez Estrada a fost influentata atat de nihilism cat si de telurism. Pentru el locuitorii Pampei sunt victime ale determinismului natural. Tonul sau, foarte pesimist, neaga locuitorilor Pampei capacitatea de a modifica mediul , de a-l controla.
Lucrarea este scrisa intr-o perioada de mari schimbari din punct de vedere politic, economic si social, o perioada traumatizanta pentru societatea argentiniana care trece prin problemele generate de Crahul financiar de la mijlocul perioadei interbelice si de Revolutia din 1930.

Desi comentariile lui Estrada apartin unei alte perioade istorice, constatarile sale sunt la fel de valide si astazi. Incompetenta politica, tensiunile sociale si mediocritatea economica sunt si astazi motive de frustrare in America de Sud. Aceasta perenitate a caracteristicilor societatii argentiniene sunt o consecinta a influentei Pampei.

Aparitia lui Tito in peisajul politic est-european reprezinta o noutate pentru tipicul omului politic comunist. Istoriografia acrediteaza ideea conform careia partidele comuniste, in aparenta, se centrau pe aparatul de partid si nu pe lideri. Liderii erau necesari, conform ideologiei socialiste, dar nu erau de neinlocuit, in general, acestia reprezentand o creatie a partidului. Conform acestor premise, putem trage concluzia ca in cele mai multe cazuri comunismul a creat liderii si nu viceversa.

Presedintele iugoslav Iosip Broz Tito reprezinta o exceptie, el fiind artizanul instaurarii noii ordini socialiste in Iugoslavia.

El cocheteaza cu ideologia socialista inca din perioada interbelica, perioada in care suportul popular pentru partidul comunist era demn de luat in seama. Alegerile din 1920 confirma rolul acestui partid in viata politica iugoslava prin obtinerea a 59 de mandate. In acest moment partidul comunist devine a treia forta politica din Iugoslavia.

Membru al partidului comunist, Tito sufera sicane odata cu scoaterea miscarii inafara legii, in 1921. Incepand cu acest moment duce o viata dezordonata, mutandu-se des datorita convingerilor sale politice. Isi manifesta simpatiile procomuniste prin ocuparea unor functii sindicale, in aceasta calitate fiind si initiatorul unor greve. La sfarsitul deceniului trei se muta la Zagreb si ajunge secretar al sindicatului muncitorilor metalurgisti din Croatia. In toata aceasta perioada ramane apropiat de partidul comunist iugoslav care avea sediul la Viena, ajungand membru in biroul politic in 1934.

Din 1935 paraseste Iugoslavia pentru a calatori in URSS unde va activa in cadrul Cominternului si al serviciilor secrete sovietice.

Asasinarea liderului comunist sarb Milan Gorkic in 1937, la ordinul lui Stalin, il aduce in prim plan pe Tito, el fiind sustinut de URSS pentru preluarea functiei de secretar general al partidului. Odata cu intrarea in atributiile noii functii, Tito reorganizeaza partidul urmand fidel instructiunile Moscovei.

Izbucnirea Primului Razboi Mondial il gaseste pe Tito in functia de Secretar General al Partidului Comunist Sarb. Tito nu reactioneaza la atacul german asupra Iugoslaviei si urmeaza directiva Moscovei, Stalin incercand sa nu manifeste ostilitate la adresa actiunilor germane datorita pactului de neagresiune semnat in august 1939 de ministrii de externe ai Germaniei si URSS-ului.

Momentul de actiune impotriva agresiunii germane se produce dupa declaratia de razboi a Reichului impotriva Uniunii Sovietice. La 4 iulie 1941, Tito convoaca o intrunire a Comitetului central al Partidului Comunist, este numit “Comandant Militar” si se declanseaza revolutia comunista .

Primele ciocniri incep la data de 7 iulie cand partizanii sarbi incep hartuirea armatei germane de ocupatie. Partizanii reusesc sa elibereze parti din teritoriu, succese care aduc, ca represalii, din partea armatei germane, uciderea populatiei civile (100 de sarbi pentru fiecare german ucis si 50 de sarbi pentru fiecare ranit).

Partizanii comunisti erau o forta bine organizata, ei preocupandu-se si de organizarea politica a teritoriilor eliberate, creand asa numitele Comitete Populare .

La 4 decembrie 1943, Tito proclama un primul guvern provizoriu democratic. Actiunile politice si militare ale partizanilor comunisti vor fi recunoscute de marile puteri in cadrul Conferintei de la Teheran, moment esential de legitimare internationala a lui Tito.

Lupta dusa de partizani a fost foarte dificila, insusi Tito fiind de trei ori aproape de moarte, scapand ca prin minune din multiple ambuscade ale armatei germane.

Pana in anul 1945, partizanii, alaturi de alte miscari de rezistenta antinazista, reusesc sa elibereze o parte importanta din teritoriul Iugoslaviei. Puterea lor insa, era insuficienta pentru a infrunta fatis armata germana, actiunile limitandu-se la lupta de guerilla. Momentul determinant al luptei impotriva agresorului german este data de 5 aprilie 1945 cand Tito semneaza o intelegere cu URSS, prin care Moscova oferea asistenta militara. Ulterior partizanii isi unesc fortele cu armata rusa aflata in ofensiva si reusesc eliberarea Iugoslaviei.

Preluarea puterii in Iugoslavia de catre partidul comunist reprezinta un caz izolat in comparatie cu celelalte tari est europene. Daca in cazul vecinilor alegerile sunt fraudate pentru a consfinti victoria comunistilor in Iugoslavia acestea sunt preponderent legale. Totusi si in acest caz  comunistii sicaneaza adversarii arestandu-i sub acuzatia de colaborationism, interzic ziarele si opresc adunarile necomuniste .

Dupa victoria in alegeri Tito devine prim-ministru si ministru al afacerilor externe , iar in noiembrie 1945 proclama o noua Constitutie .

Noul conducator al Iugoslaviei devine un lider comunist atipic care beneficiaza de suportul maselor si nu accepta neconditionat sustinerea si protectia Moscovei.

Gabriel Horia Nasra