Rusia slava, SUA anglo-saxona; Rusia autocrata, SUA democrata; Rusia imperiala, SUA republicana; Rusia pragmatica, SUA idealista; Rusia pravoslavnica, SUA „sincretista”; Rusia providentiala, SUA minimalista… paralela Rusia-SUA pare o sursa inepuizabila de antonimie lingvistica si antagonism al principiilor. Este functionalitatea in imaginar a acestei dihotomii consecinta a diferentei reale de valori politice si sociale intre cele doua entitati, sau diferentele sunt surmontabile si asemanarile sesizabile?
Cautand premisele, cercetand cauzele in trecut, se poate sesiza apartenenta Rusiei imperiale la valorile europene ale realismului politic, interpretat pragmatic de o elita conservatoare, lipsita de coercitia exercitata de un corpus social articulat sau un aparat institutional puternic. Puternic centralizata in jurul cercului prim al puterii, obiectivele politicii externe au putut fi urmate cu tenacitate, prin comparatie cu alte forte europene mai polarizate intern.
De cealalata parte, SUA prin traditia „parlamentara” anglo-saxona, sensibila, prin elita ei, la noile valori ale Iluminismului, pornindu-si aventura istorica de la o experienta fondatoare violent democratica si capitalista, aflata la antipodul imobilismului socio-economic rusesc, pare destinata sa se afle in alte sfere de valori decat Rusia.
Dar ce le aseamana pe cele doua entitati? Poate exista, in cadrul a doua entitati fundamental diferite, similitudini la nivel de autoevaluare a rolului, a destinului lor politic?
Consider ca, cea mai sesizabila dintre ele este predestinarea cvasireligioasa pe care cele doua si-o asuma, in calitate de far, calauza pentru restul. Evident motivatiile si obiectivele sunt diferite, dar mecanismul propriu valorizant este similar.
A treia Roma, beacon and pillar of orthodoxy , si-a insusit primatul de facto in lumea rasariteana crestina, acest primat religios fiind utilizat de retorica politica rusa pentru a-si atinge obiectivele in estul Europei, incepand cu secolul XVIII. Astfel si-a inceput Rusia rolul de protectoare a ortodoxismului, secularizand acest rol prin inocularea unui sens politic integrator. Se deduce, din comportamentul politic rusesc, asumarea unui rol exceptional in lumea rasariteana, facil realizat prin emfazarea conflictului ideologic cu Imperiul Otoman.
Dar sa revenim la SUA care si-a asumat conceptul de „exceptionalism” la un nivel superior, raportat de asemenea la divinitate, dar intr-un sens diferit. Americanii se considera exceptionali, subliniindu-si propriul rol de societate civilizatoare, protectoare a celor oprimati „or in need of help”. Evanghelizarea americanismului, sustinut de evidentul sau succes politico-economic, a legitimat ideea de „popor ales”.
Din acest punct de vedere, predestinarea societatii americane atinge forme superioare de legitimare in comparatie cu cea ruseasca, existand o legatura insolubila intre Divinitate si succesul american. Formele de legitimare utilizate de rusi au o componenta seculara mai pronuntata, predestinarea fiind insotita de asumarea mostenirii imperiale romane, prin intermediul Bizantului.
Forta imaginarului a lucrat in favoarea ambelor entitati, destinul lor fiind, dincolo de jocul politic contemporan, rodul unei alegeri divine.
Relatia divergentelor tacit asumate este interpretarea mea asupra viitorului relatiilor ruso-americane. Diferente, divergente exista, dupa cum exista si similitudini, insa comprehensiunea si asumarea punctelor de convergenta si a celor de separatie intre ele vor determina ca relatia dintre cele doua sa fie functionala, dincolo de mici conflicte de granita.
