Mugabe, care a refuzat sa recunoasca infrangerea in alegeri, continua sa fie presedintele statului Zimbabwe, in ciuda ostilitatii occidentale si a amenintarilor cu sanctiunile economice.

Opulenta specifica liderilor africani, ce tradeaza, alaturi de metodele de guvernare, o mentalitate tribala, a fost ostentativ afisata de Mugabe, sosit la lucrarile Parlamentului cu un Rolls Royce alb. Totusi, clipa de glorie a liderului din Zimbabwe s-a oprit aici, fiind ignorat de parlamentarii opozitiei, care au refuzat sa se ridice pentru a-l saluta. De asemenea, membrii miscarii democratice care contesta presedintia lui Mugabe au proferat injurii la adresa partidului condus de presedintele in exercitiu.

Robert Mugabe este presedintele statului Zimbabwe din anul 1987, insa, in prezent, relatia sa cu comunitatea internationala s-a deteriorat. Cauzele acestei relatii rezida in lipsa de legitimitate populara a lui Mugabe, alegerile din 2008 fiind contestate de opozitie.

Trecand peste ineditul campaniei, care a fost subiectul unei ample promovari in mass-media americana, ramane discutia asupra oportunitatii acestei alegeri.

Spre sfarsitul alegerilor interne, voci din Partidul Democrat sugerau ca oportuna o alaturare a celor doi candidati, cu Hillary Clinton in pozitia de vicepresedinte, mizandu-se astfel pe o coeziune superioara a ofertei politice democrate. S-a discutat intens despre lipsa de penetrare a mesajului lui Obama in randul categoriei “blue collar workers”, si a insuccesului sau in state importante, care au acest profil demografic. Totusi, este evident, acum, ca Hillary Clinton nu a fost niciodata o solutie analizata serios de echipa lui Obama, alaturi de Biden aflandu-se alte trei optiuni: Senatorul de Indiana Evan Bayh, guvernatorul statului virginia Tim Kaine si guvernatorul statului Kansas Kathleen Sebelius.

Polarizarea voturilor pe criterii rasiale, sexuale, etc nu poate fi de dorit pentru consilierii lui Obama, iar o buna metoda de convergenta cu categoriile sociale “ostile” este persoana vicepresedintelui.

Ajungem astfel la Biden. Trecand peste detalii biografice inutile, facil de obtinut de pe Wikipedia, ar fi mai indicat sa ne oprim in backstage.:) Joe Biden este o figura uriasa a Partidului Democrat, are o influenta colosala, exercitandu-si, in prezent, al saselea mandat ca Senator.

Din 2007 ii urmeaza senatorului republican Richard Lugar (de asemenea o figura influenta a Senatului) in functia de presedinte al Comitetului Senatorial pentru Politica Externa, forul suprem al Legislativului in privinta relatiile externe ale SUA.

Asadar, Biden este un fin cunoscator al relatiilor dintre executivul si legislativul american, calitate esentiala pentru functia de vicepresedinte, care presupune o interactiune permanenta cu Congresul.

In fapt, pentru functia de vicepresedinte sunt preferati, in general, politicienii cu experienta legislativa si influenta. Din acest punct de vedere, Hillary Clinton a fost dezavantajata, ea fiind Junior Senator, ocupand fotoliul de senator din anul 2001. Spre comparatie, Biden este senator, din partea statului Delaware, din anul 1973. De asemenea, Biden detine profilul demografic necesar lui Obama, provenind din Pensylvania, dintr-o familie de “blue collars”.

Desi, aparent, Obama sacrifica un atu in fata electoratului pierzand eventuale procente prin nenominalizarea senatorului de New York, acesta opteaza pentru un cabinet mai articulat, in cazul in care devine cel de-al 44 lea presedinte al SUA.

Harvard, considerata a fi cea mai bogata universitate americana, are o valoare de aproximativ 35 de miliarde de dolari. Prestigioasa institutie academica americana i-a locul in fruntea topului, universitatii Princeton (New Jersey) care a dominat topul 7 ani, incepand cu 2001.

Studiul realizat de jurnalistii de la U.S. News&World Report s-a bazat pe compararea rezultatelor la teste obtinute de studenti, criteriile de eligibilitate pentru admisie, contributiile financiare ale absolventilor si gradul de performanta pe piata muncii a fostilor studenti.

Podiumul realizat de publicatia americana este completat de Universitatea Yale (Connecticut), aceasta fiind urmata de Institutul de Tehnologie Massachusetts, si Universitatea Stanford (California). Cea mai bine clasata universitate publica este Berkeley (California), care a obtinut locul 21.

Purtatorul de cuvant al Universitatii Harvard, John Longbrake, a declarat:

„Aceasta distinctie este flatanta pentru institutia noastra. Totusi, responsabilii cu admisia in aceasta universitate explica potentialilor studenti ca este indicat sa aleaga un colegiu sau o universitate care sa le satisfaca necesitatile si asteptarile si sa nu se lase influentati de astfel de topuri”.

Fostul presedinte al Uniunii Sovietice, victima colaterala a propriilor bune intentii, Mihail Gorbaciov, si-a expus opiniile fata de conflictul din Georgia, intr-un articol publicat in New York Times. Pe langa retorica tipica a nationalismului rus, ex-presedintele a reiterat si un sentiment al elitei politice ruse, care mineaza uneori increderea in relatia cu Occidentul.

Daca democratiile occidentale reproseaza machiavellismul politic rusesc si dublul joc aparent al autoritatilor moscovite care, unei retorici pacificatoare adauga o dimensiune provocatoare, rusii, nutresc un sentiment pe care Gorbaciov il edifica.

„Intr-adevar, Rusiei i s-a spus, de ceva timp, sa accepte situatia. Uitati independenta Kosovo. Uitati abrogarea Tratatului ABM si decizia Americii de a plasa un scut in tarile vecine. Uitati expansiunea nesfarsita a NATO. Toate acestea au venit in contradictie cu retorica parteneriatului. De ce ar admite cineva aceasta sarada?”, a aratat Gorbaciov.

Rusia, considera Gorbaciov, a fost angrenata intr-un conflict generat de Tbilisi si sustinut de Occident,care ii erodeaza capitalul global de simpatie. Dincolo de retorica tipic ruseasca, este oare posibil ca rusii sa simta un joc geopolitic dublu din partea Occidentului.

Gorbaciov aduce ca argument amenintarile proferate de partenerii atlantici, care au admis ca Rusia poate fi exclusa din G8, Consiliul NATO-Rusia dizolvat si aderarea Rusiei la Organizatia Mondiala a Comertului sa fie oprita.

Desi argumente care sa contrazica aceasta schema se pot gasi, ar fi mai just sa ne intrebam, in ce masura acest tip de reflectie este insusit cu sinceritate de liderii rusi si de opinia publica din acest stat. Elementele indicate de Mihail Gorbaciov duc cu gandul la un tip de politica in care Statele Unite exceleaza inca din secolul XIX: „carrot and stick policy”.

Propunerea de solutionare a crizei acreditata de Gorbaciov este semnarea unui tratat bilateral care sa excluda folosirea fortei in rezolvarea conflictelor din Georgia. Gorbaciov vede in refuzul presedintelui Saakasvili de a semna un astfel de tratat, dorinta clara de a mentine conflictul nestins.

„Occidentul ar fi intelept sa sustina o astfel de solutie acum. Daca prefera sa invinovateasca Rusia si sa reinarmeze Georgia, dupa cum sugereaza oficialii americani, un nou conflict va izbucni.”, a continuat Gorbaciov.

Desi nu sunt adeptul atitudinilor excesiv conciliante, mi se pare esentiala raportarea la interesele si obiectivele partenerului tau politic. Este facil poate sa privim polarizat situatia, raportandu-ne la un sistem general de valori. Dar oare nu este acesta drumul cel mai scurt spre inflexibilitate?

Voi incheia prin a va descreti fruntile cu un banc scris de un cititor al NYT, care mi s-a parut haios:

„This all reminds me of the 60′s joke about khrushchev, who goes out to lunch with other world leaders, but doesn’t order anything: “i’ll just have a little bit of everybody else’s.” Funny shit

Cautand premisele, cercetand cauzele in trecut, se poate sesiza apartenenta Rusiei imperiale la valorile europene ale realismului politic, interpretat pragmatic de o elita conservatoare, lipsita de coercitia exercitata de un corpus social articulat sau un aparat institutional puternic. Puternic centralizata in jurul cercului prim al puterii, obiectivele politicii externe au putut fi urmate cu tenacitate, prin comparatie cu alte forte europene mai polarizate intern.

De cealalata parte, SUA prin traditia „parlamentara” anglo-saxona, sensibila, prin elita ei, la noile valori ale Iluminismului, pornindu-si aventura istorica de la o experienta fondatoare violent democratica si capitalista, aflata la antipodul imobilismului socio-economic rusesc, pare destinata sa se afle in alte sfere de valori decat Rusia.

Dar ce le aseamana pe cele doua entitati? Poate exista, in cadrul a doua entitati fundamental diferite, similitudini la nivel de autoevaluare a rolului, a destinului lor politic?

Consider ca, cea mai sesizabila dintre ele este predestinarea cvasireligioasa pe care cele doua si-o asuma, in calitate de far, calauza pentru restul. Evident motivatiile si obiectivele sunt diferite, dar mecanismul propriu valorizant este similar.

A treia Roma, beacon and pillar of orthodoxy , si-a insusit primatul de facto in lumea rasariteana crestina, acest primat religios fiind utilizat de retorica politica rusa pentru a-si atinge obiectivele in estul Europei, incepand cu secolul XVIII. Astfel si-a inceput Rusia rolul de protectoare a ortodoxismului, secularizand acest rol prin inocularea unui sens politic integrator. Se deduce, din comportamentul politic rusesc, asumarea unui rol exceptional in lumea rasariteana, facil realizat prin emfazarea conflictului ideologic cu Imperiul Otoman.

Dar sa revenim la SUA care si-a asumat conceptul de „exceptionalism” la un nivel superior, raportat de asemenea la divinitate, dar intr-un sens diferit. Americanii se considera exceptionali, subliniindu-si propriul rol de societate civilizatoare, protectoare a celor oprimati „or in need of help”. Evanghelizarea americanismului, sustinut de evidentul sau succes politico-economic, a legitimat ideea de „popor ales”.

Din acest punct de vedere, predestinarea societatii americane atinge forme superioare de legitimare in comparatie cu cea ruseasca, existand o legatura insolubila intre Divinitate si succesul american. Formele de legitimare utilizate de rusi au o componenta seculara mai pronuntata, predestinarea fiind insotita de asumarea mostenirii imperiale romane, prin intermediul Bizantului.

Forta imaginarului a lucrat in favoarea ambelor entitati, destinul lor fiind, dincolo de jocul politic contemporan, rodul unei alegeri divine.

Relatia divergentelor tacit asumate este interpretarea mea asupra viitorului relatiilor ruso-americane. Diferente, divergente exista, dupa cum exista si similitudini, insa comprehensiunea si asumarea punctelor de convergenta si a celor de separatie intre ele vor determina ca relatia dintre cele doua sa fie functionala, dincolo de mici conflicte de granita.

Personalitate activ angajata in noua configurare geopolitica a Europei natiunilor, Napoleon al III lea, a ramas in memoria colectiva a francezilor ca “autor” al dezastrului celui de-al doilea imperiu francez, lichidat de razboiul franco-prusac din 1870.

Cine este Napoleon al III lea? A fost sustinatorul sincer al politicii principatelor romane in politica lor de “fait accompli”, sau, mai degraba, un diplomat pragmatic, dispus sa sacrifice relativa indepedenta a Romaniei in favoarea unor obiective mai apropiate sufletului sau (unificarea Italiei).  Trebuie amintit mai degraba ca ultimul conducator al Frantei “hegemonice” sau ca artizan al sistematizarii Parisului?

Evident, Boia considera ca Napoleon este toate acestea la un loc, in functie de obiective si afinitati personale. Istoricul isi propune o abordare critica a rolului lui Napoleon ca figura preeminenta in societatea franceza de la jumatatea secolului XIX, adaugand si o dimensiune axata pe abordarea istoriografica a biografiei omului politic francez. Boia incearca sa descopere mecanismele mentale care au creat o  istoriografie ostila lui Napoleon. Metoda, consacrata deja de Lucian Boia in istoriografia romana, creaza o lucrare interesanta, usor eclectica, prin imbinarea unor puncte de vedere istoriografice divergente. Napoleon, in viziunea lui Lucian Boia, nu poate fi demonizat sau divinizat, actiunile sale fiind un mozaic de nerealism si pragmatism cu consecinte relative, uneori pozitive, alteori negative pentru Franta.

O idee generala, axiomatica in cartile lui Boia, transpare si din actuala lucrare: pentru analizarea unui fenomen sau a unei personalitati este esentiala pozitionarea ideologica, intelectuala a evaluatorului, totul luand forma unui subiectivism insurmontabil, tipic uman.